Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 Cornel Constantiniu a revenit printre noi

Impresii si pareri personale in FORUM

 Interviu realizat de Julia Maria Cristea – Viena

 

            Anul trecut pe vremea aceasta, întreaga opinie publică din România era preocupată de a sări în ajutorul unui OM aflat la greu impas. Gestul acesta de solidaritate naţională, nu mai necesită comentarii, el confirmă odată în plus locul pe care l-a avut şi-l are în sufletele românilor, nu numai interpretul sensibil, care şi-a închinat întreaga sa viaţă pentru a dărui celor din jurul său bucuria muzicii,  ci şi Omul care a reuşit prin felul său de a fi - binecuvântat de fire, să aducă numai lumină în jurul său.

Cornel a trecut printr-o grea încercare, a reuşit aproape imposibilul, a înfruntat boala şi a ieşit învingător. O întreagă naţiune a fost alături de el, a încercat să-l ajute, l-a încurajat, s-a rugat pentru el, a urmărit cu sufletul la gură desfăşurarea evenimentelor şi s-a bucurat ca de propriul ei succes. Mai e nevoie de comentarii în plus ?

            Cornel a revenit printre noi. Zilele acestea a avut loc cel de al doilea debut, pe care viaţa, destinul i l-a prilejuit, dându-i o a doua şansă, atunci când se părea că nu mai există cale de întoarcere. Să ne bucurăm alături de el.

            Prin intermediul internetului am reuşit să alcătuiesc acest dialog, la distanţă de mii de kilometri, Cornel aflându-se la Johannesburg – Africa, la Mircea - fratele lui geamăn.

           

Spune-mi Cornel, ce rol a avut credinţa in greaua incercare prin care ai trecut?

 

Nu am fost şi nu voi fi niciodată un habotnic inrăit şi asta, pentru că insăşi viaţa mi-a demonstrat că NU trebuie să fiu astfel. Sunt oameni care fac mare caz de credinţă, care bat drumul bisericii ca să li se ierte păcatele, pe care le tot fac…că de, este omeneşte... Credinţa mea este că ceea ce semeni - aceea culegi. Atât binele, cât şi răul se întoarce.

In sprijinul  acestei afirmaţii te rog să-mi permiţi să fac o paranteză. Este ştiut că existenţa noastră pe pământ este o fărâmă de timp in spaţiul infinit al universului şi totuşi in această ''fărâmă de timp'' se produc de la naştere până la moarte fel şi fel de intâmplări. Pentru cele bune mulţumim lui Dumnezeu de ajutor, iar pentru cele rele dăm vina pe alţii, pe ghinion, fatalitate, ceasul rău, etc, etc. Sau inventăm superstiţii...cum ar fi pisica neagră, întorsul din drum, zbaterea unui ochi, deochiul şi câte şi mai câte.

Iata şi mica mea intâmplare - tot ce-ţi povestesc este real şi s-a petrecut la ferma prietenilor mei Ing.Flori şi Bogdan Mardare, unde imi place să mă retrag la fiecare sfârşit de săptămână. Este vorba de com. Băneasa la 20 km de Giurgiu. Intr-o după amiază aflându-mă in curtea fermei, am auzit un plânset de căţel care venea dintr-o tufă. Apropiindu-mă să văd despre ce este vorba am văzut un căpşor de căţeluş alb, care la prima vedere părea a fi ceva semimaidanez. Uitându-mă mai atent am observat cu stupoare că era ingrozitor de slab, practic intr-o stare de inaniţie totală.

L-am luat cu grijă in braţe, fiindcă era foarte speriat şi agitat. Am hotărât să-l iau la Bucureşti, deşi mai am un căţel acasă, pe care-l cheamă Dolfi şi are 14 ani. L-am dus imediat la medicul veterinar pentru ingrijirile necesare, aşa am aflat că  are aproximativ 3 luni şi că este o combinaţie de basset cu terier (vezi foto). Iniţial am avut intenţia să-l dau unor prieteni care nu aveau nici un câine, dar un simţământ ciudat m-a reţinut să fac acest lucru, poate că privirea lui, poate a fost ceva instinctiv, dar din acel moment Costică - pentru că aşa l-am botezat, a devenit un nou membru al familiei alături de Dolfi şi cele două pisici.

Acest eveniment a avut loc cu două luni inainte de '' marea incercare'' prin care urma să trec şi toată viaţa voi rămâne cu convingerea că salvând acest suflet de la o moarte sigură, am făcut o faptă bună, pentru care am fost răsplătit: banii pentru operaţie pe care mi i-au trimis oamenii din toată ţara – majoritatea necunoscuţi, deplasarea la Viena şi succesul operaţiei, fapte care s-au succedat una dupa alta - numai in bine, deşi se putea întâmpla şi invers.

Nefasta zi de 13 care pentru mulţi reprezintă o zi cu ghinion m-a urmărit de asemenea numai in bine.

Pe data de 13 m-am operat, pe data de 13 am plecat la fratele meu Mircea şi tot pe 13 mă reîntorc in ţară. Ţi-am spus toate acestea pentru a argumenta crezul meu, că făcând un bine ţi se va face un bine.

 

Cred că nu este singura ta faptă bună care ţi s-a întors după principiul bumerangului. Nu vreau să intru prea mult în amănunte, respect modestia ta, dar totuşi vreau să inscriu aici un fragment dintr-un articol :

 

Salvaţi-o pe Adriana!

Mulţumesc tuturor celor care au dovedit prin bunătate şi omenie că au plătit cândva tribut suferinţei. In mod special vreau să-i mulţumesc domnului Cornel Constantiniu, care deşi se află intr-o stare materială şi de sănătate extrem de şubrede, a insistat să doneze 5 milioane de lei pentru mine.  Le mulţumesc tuturor.
Adriana Istodor

Redacţia “Evenimentul zilei”
Vineri, 30 Iulie 2004

 

Să vorbim de lucruri mai puţin cunoscute publicului. Cum ai descoperit că de fapt muzica te reprezintă şi astfel ai părăsit teatrul?

 

Mirajul scenei l-am cunoscut la 11 ani când impreună cu fratele meu Mircea am avut fericita şansă să jucăm in piesa Prinţ şi Cerşetor pe scena Teatrului Tineretului - actualul Teatru de Comedie din Bucureşti. Eu jucam rolul Cerşetorului, iar frate-miu  Mircea, partitura Prinţului. Şi-n viaţă a fost la fel. De muzică m-am  apropiat mult  mai târziu, debutul fiind in 1969 la concursul TV - Steaua Fără Nume

 

 

Cei doi fraţi gemeni. Care e Cornel? Care e Mircea?

 

Organizat de Simona Patraulea şi Sorin Grigorescu, care au avut meritul să descopere o mulţime de stele ce au rămas înscrise pe firmamentul muzicii uşoare româneşti.

 

Şi eu am fost una dintre ele. Un an mai târziu, în 1970 împreună cu Doina Spătaru am obţinut mult râvnitul trofeu. Atunci am fost descoperit de compozitoarea Camelia  Dăscălescu pe care o consider mentorul meu in muzica uşoară. Eram in anul IV la IATC -I.L.Caragiale unde l-am avut ca profesor pe marele artist şi pedagog Ion Finteşteanu, care auzind că eu cochetez cu muzica uşoara mi-a spus puţin şăgalnic, poate ca o mustrare, sau atenţionare: “Mon chaire, fii atent  că te-ai inhămat la un drum greu. 

 Una e să convingi publicul ca actor pe parcursul a 2 sau 3 ore cât ţine o piesă de teatru şi alta in 3 sau 4 minute cât ţine o piesă muzicală.

Maestrul a avut dreptate, insă muzica a fost mai puternică şi m-am dăruit ei in totalitate, renunţând astfel la teatru. Nu mi-a fost uşor să iau o astfel de decizie mai ales că la Teatrul Naţional V.Alexandri din  Iaşi, pe scena căruia am jucat in perioada 1969-1971 am avut unica ocazie să lucrez cu mari regizori ai ţării ca Sorana Coroamă, Dan Alexandrescu, Dan Nasta, Marieta Sadova, Ion Cojar, Cătălina Buzoianu, ca să nu mai vorbesc de mari actori ai scenei româneşti lângă care am avut de asemenea unica şansă să joc şi să-i cunosc. Mulţi dintre ei au trecut in nefiiinţă şi le aduc pe această cale un modest omagiu.

 

Ai cochetat şi cu marele ecran?

               

Da, e vorba de filmul muzical “Melodii, melodii” ( vezi poza) unde am avut ca parteneri pe Margareta Pâslaru şi Jean Constantin, din a cărui muzică in momentul de faţă, cântecul “Tangoul CFR” (compozitor Temistocle Popa ) se foloseşte in coloana sonoră a piesei de teatru “Poker”, care se joacă la Teatrul de Comedie din Bucureşti.

Aş mai adauga la activitatea mea pe marele ecran  cele două serii ale filmului “Coana Chiriţa” de V. Alexandri - regia Mircea Drăgan unde am jucat rolul lui Cociurlă alăuri de Cezara Dafinescu, Ileana Stana Ionescu, Dem Rădulescu, Jean Constantin, Rodica Popescu etc. şi unde muzica a fost semnată de G. Grigoriu.

De asemenea am jucat şi in filmul “Detaşamentul Concordia” unde am avut un rol secundar, alături de I. Dichiseanu precum şi în serialul TV “Muşatinii” in regia Soranei Coroamă. Să-mi fie iertată lipsa de modestie, poate că aş fi jucat şi alte roluri mai importante pe marele ecran, dar iarăşi muzica a fost mai puternică.

 

În cariera ta de solist care a fost melodia care te-a reprezentat cel mai bine?

 

Cu siguranţă'' N-aţi văzut o fată '' de Alexandru Mandy, cântec care mi-a adus Marele Premiu de interpretare la Mamaia – ediţia 1971. “Legenda” ei pare banală, sau poate Mandy, cu modestia lui specifică a prezentat-o în felul acesta:

Este o piesă cu o poveste interesantă. Intr-o zi la Mamaia pe plajă, alături de noi stătea o alta pereche. La un moment dat de aceştia s-a apropiat un tânăr care i-a intrebat: N-aţi văzut o fată? El a continuat să o descrie pe fată dar mie mi-a fost de ajuns intrebarea pentru a scrie o piesă. Mi-am inchipuit cum ar fi văzut-o blondă sau brună, lacrima sau marea. Tot viaţa…"

 

Atât versurile cât şi melodia sunt deosebite, dar tu ai le-ai dat în plus trăirea unui îndrăgostit, neliniştea şi dorul şi gingăşia şi pasiunea şi tremurul sufletului, transformând-o în cea mai frumoasă declaraţie de dragoste din muzica uşoară românească. Mandy a fost deosebit de inspirat când ţi-a încredinţat această piesă, contează enorm capacitatea unui interpret de a trăi ceea ce cântă şi a putea transmite emoţiile, sentimentele, gândurile. Şi poate că şi tu ai contribuit ca ea să rămână un “ever green” fiind anul trecut inclusă pe CD-ul “Cântecele noastre” alcătuit din 24 de şlagăre româneşti considerate nemuritoare, ce a fost editat de către Intercont Music care le-a făcut o prezentare pe-o potrivă:

 

„Melodii cu savoare şi farmec, cele mai dragi refrene ale românilor, de la lume adunate şi-napoi la lume date. Sunt melodii care au făcut istorie. Sunt melodii nemuritoare. Au fost ascultate, sunt ascultate şi vor fi ascultate. Uşor fredonabile, poveşti din viaţa de zi cu zi ... cu adevărat melodii de colecţie » .

 

Care a fost cea mai mare bucurie profesională?

 

Succesul obţinut atunci la Mamaia. A fost pentru mine o confirmare că nu am renunţat degeaba la lumea scenei, că mi-am găsit adevărata vocaţie. Multora li se întâmplă ca o viaţă întreagă să umble după himere, să nu ştie exact ce-şi doresc şi pentru aceasta să fie într-un permanent conflict interior. A fost de fapt lansarea mea.

După acesta au urmat imprimări la Radio, TV, Electrecord, spectacole şi turnee in ţară precum şi participări la festivaluri internaţionale, dar numai in ţările socialiste (din motive de  frate fugit): Dresda, Bratislava, Orfeul de Aur - Bulgaria, Şiofok - Ungaria, bine inţeleles mult, mult URSS, că am ajuns până-n Siberia la Irkuţk. Şi pentru că tot eram la  doi paşi (prin pustietăţile acelea asta însemna 2-3mii de km) ce-au zis Tovarăşii de la Bucureşti? - Hai să-l trimitem pe Tov.Constantiniu să ne reprezinte ţara şi in Mongolia la ''marele festival'' de la Ulan Bator unde Marele Trofeu era Oaia sau Berbecul de aur, oricum ceva de genul acesta. 

 

Care a fost “momentul culminant” al vieţii, când ai realizat cât de intensă poate fi fericirea? Unii spun că ea durează doar câteva clipe, eu cred că este o fericire să ştii să găseşti în orice un prilej de bucurie. Şi totuşi există clipe unice « fortissimo » în « partitura vieţii »…

 

Apelez iarăşi la inţelepciunea proverbială a românului care printre altele mai spune că: Cine are copii să-i trăiască cine nu…(varianta mea) să-i dorească. Spun acest lucru pentru că cel mai fericit moment al vieţii mele a fost acum 30 de ani, când fiind in turneu pentru 3 luni in fosta URSS - în oraşul Baku din Adzerbaigian într-o seară întorcându-mă de la un spectacol, am auzit de pe culoarul hotelului telefonul sunând. Am ridicat receptorul şi la celălalt capăt al firului era Mama mea care m-a anunţat cu emoţie in glas că Domniţa - soţia mea, a născut un băieţel. Era un moment pe care-l aşteptam cu nerăbdare, dar nu ştiam când se va produce.

Turneul in URSS  a mai durat încă o lună conform contractului, aşa că pe Alexandru (aşa-l chiamă pe primul meu copil) l-am văzut după o lună de la naştere. Bine-nţeles că am sărbătorit exemplar evenimentul, dar din păcate departe de ţară.

 Şi parcă a fost un făcut ca 7 ani mai târziu, la naşterea celui de al doilea copil - Mihai, să fiu plecat tot in URSS, dar de data aceasta am venit la timp, aşa că bucuria a fost şi mai mare fiind şi eu acasă.

Nu este bucurie mai mare decât atunci când iţi vezi copiii crescând, făcându-se mari şi mângâindu-ţi bătrâneţea cu afecţiunea lor. Toate acestea n-ar fi fost posibile dacă n-aş fi cunoscut-o pe Domniţa - colega mea de facultate, pe care am terorizat-o un an de zile, ameninţând-o că o iau de nevastă. Aşa un terorist mai zic şi eu. Momentul extrem de fericit al căsătoriei s-a întâmplat in anul 2 de facultate, spre disperarea Prof. nostru Maestrul I. Finteşteanu, care nu suporta ca studenţii lui să se căsătorească in timpul studenţiei. El considera căsătoria ca fiind o piedică in evoluţia artistului, care trebuie să fie liber şi să nu depindă de problemele inerente căsniciei. De data aceasta s-a înşelat.

Viaţa a fost extrem de darnică cu mine. Vă puteţi imagina o fericire mai intensă, când revenind la control după operaţie, profesorul mi-a spus că totul este O.K. ?

 

 Care a fost cel mai mare eşec sau insucces din cariera ta?

 

În 1976 la festivalul Sopot  din Polonia  de care cred că iţi aduci aminte in ce fel, sau in ce hal am fost trimişi noi acolo. Eu din partea lui ARIA iar tu reprezentând Electrecordul, bine inţeles in sistemul şi sub conducerea de atunci.

Fiecare solist era însoţit de către dirijorul care cunoştea piesa lui de concurs, specificul propriu al melosului respectiv, astfel putând s-o valorifice şi în acelaşi timp să scoată în evidenţă interpretul. Asta în cazul cel mai rău, de fapt veneau toţi cu o adevărată echipă.

Doar eu am venit singur, cu notele în bagaj şi a trebuit să intru în concurs doar după o singură repetiţie cu orchestra care, necunoscând specificul melodiei a masacrat-o pur şi simplu, executând-o, dar nu cântând-o şi mai ales, nelăsându-mi posibilitatea de a o interpreta. Eram într-o discordanţă flagrantă, orchestra executa mecanic, şablonard, iar eu mă chinuiam să  ţin pasul, deoarece dirijorul necunoscând piesa, nu-mi dădea nici o intrare, nu puteam face o frazare - eu pur şi simplu nu existam.

Evident că totul s-a soldat cu un eşec, nemeritat însă. De fapt toată organizarea celor care ne-au trimis din ţară a fost făcută de mântuială. Daca nu era prietenul Arşinel, care cânta la barul de la Grand Hotel unde eram cazaţi, poate nu aveam nici ce mânca. Ştii bine, am fost omişi complet, ca un CE neglijabil.

Dar, tot răul a fost înspre bine, dacă nu pentru mine, cel puţin pentru Sandu. Aşa l-ai ascultat şi tu interpretând melodia “Mona Lisa” din repertoriul lui Nat King Cole şi l-ai lansat făcându-i debutul discografic şi cel de interpret de muzică uşoară.

 

 Poţi concepe că odată cu pensionarea să te desparţi de muzică?

 

Pensionarea mea prematură a fost cauzată de boala Parkinson diagnosticată in1992, dar având in vedere evenimentele pomenite mai sus acum sunt stabilizat din punct de vedere medical şi sunt in fericita situaţie de a-mi putea relua activitatea artistică. “Noul meu debut” l-am făcut acum, în ajunul Floriilor în Africa (vezi poze)

 

 Seara Romanească. Cornel, Dnul. Ambasador V. Potra şi Dnul. Consul Onorific S. Dimitriu

 

 La 23 aprilie 2005 interpretul va avea o intâlnire cu comunitatea română din KwaZulu Natal - Durban unde va susţine un microrecital. "Sper că melodiile mele să le scurteze pentru câteva momente românilor de acolo distanţa şi dorul de ţară", ne-a spus interpretul. www.romanialibera.ro

           

            “Răsfoind” paginile internetului am găsit cu surprindere acest text, înserat exact cu un an în urmă. Coincidenţa mi se pare stranie. Parcă “Mâna destinului” te-a arătat cu degetul…

 

Aşadar, de vineri 23 aprilie 2004 emisiunea Tonomatul DP2 va readuce pe micul ecran melodiile interpretate de Cornel Constantiniu şi va da posibilitatea tinerilor să-l cunoască pe artistul care a incântat generaţia părinţilor lor. Iar cei ce doresc să-l ajute pe artist, vor afla in direct de la Cătălin      Măruţă cum pot face acest lucru. O altă emisiune muzicală de la TVR 2 – « Atenţie, se cântă ! » va avea loc sâmbătă 24 aprilie de la ora 14,30 o ediţie specială în care Horia Moculescu va avea ca invitaţi o primă serie de artişti care, şi-au anunţat deja intenţia de a veni şi a cânta pentru a-şi ajuta colegul. Este vorba, printre alţii, de: Corina Chiriac, Adrian Daminescu, Gabriel Cotabiţă, Mădălina Manole, Luminiţa Anghel, Narcisa Suciu, Alexandra Ungureanu, Cristina Răduica, Oana Sârbu şi alţii. Onorariile lor vor fi donate integral pentru Cornel Constantiniu, iar emisiunea « Atenţie se cântă » va transforma aceasta iniţiativă in rubrica permanentă « Eu cânt pentru Cornel Constantiniu ».

 

Ai avut vreodată certitudinea că te lupţi in zadar pentru o cauză pierdută? Că nu vei reuşi să mergi mai departe, că destinul, viaţa, totul este împotriva ta?

 

NU, pentru că am crezut şi am sperat tot timpul că voi învinge. Asta mi-a dat putere să lupt. Continui să cred in integritatea familiei şi că făcând bine semenilor tăi cum spuneam şi in rândurile de mai sus, obţii o energie, câte odată supranaturală, care-ţi dă puterea şi voinţa de a lupta. Aici mi-aş putea permite să fac un paralelism între divinitate şi destinul uman care nu poate fi modificat. Nu este o teorie de ‘’liber cugetător’’ ci este o concluzie pe care o trag acum dupa 60 de ani de viaţă implinită pe 6 aprilie, timp în care au trecut prematur in nefiinţă rude şi prieteni apropiaţi, iar eu am asistat neputiincios la plecarea lor. Iată de ce nu am avut niciodata certitudinea că lupt in zadar pentru o cauză pierdută, pentru că intotdeauna după un apus de soare va veni un răsărit de soare.

 

Crezi că există o soartă, o Carma care imprimă coordonatele intregii noastre vieţi?

 

Sunt absolut sigur că fiecare OM işi are propriul său destin care-i va dirija drumul in viaţă şi care din fericire nu poate fi prevăzut şi din păcate nu poate fi modificat.  Este un subiect mult prea profund şi sensibil aşa că prefer să îl comentez cu altă ocazie şi in  alt context.

 

Crezi că norocul are o contribuţie la succesul sau insuccesul unui artist?

 

La această intrebare aş răspunde cu zicala românească:'' Schimbi locul -  schimbi norocul''. Dar pentru că există un ''dar'' in tot ceea ce facem, rămân  la convingerea că artistul care nu are alt mod de exprimare decât graiul cu care s-a născut, trebuie să rămână acolo unde s-a născut. Nu exclud nici şansa ca succesul sau insuccesul unui artist să depindă de un oarece noroc, insă procentul de probabilitate este foarte mic.

Parafrazând un poet aş putea spune că “ NOROCUL e ca un fluture pe care cu greu il poţi prinde, dar dacă stai pe loc s-ar putea să dea peste tine”.

 

            Este valabil criteriul de selecţie a muzicii uşoare după moda timpului?

 

Categoric NU. Rockul, tangoul şi valsul au invins timpul şi nu ţin cont de modă. Este un singur exemplu, dar nu este unic. În toate domeniile noul se înalţă pe temelia vechiului care nu poate fi contestat. Chiar şi în era zborurilor interplanetare, roata îşi are importanţa primordială.

 

Cât de inţeleaptă este suprasaturarea programelor radio şi Tv cu melodii la moda, în timp ce “Clasicii muzicii uşoare” sunt efectiv ignoraţi?

 

Consider nesănătoasă suprasaturarea programelor radio şi TV cu aşa zisa muzică la moda – cu cât interpretul este mai dezbrăcat, cu cât textele sunt mai vulgare, cu atât creşte valoarea “artistică”. Ce e val ca valul trece. Avem şi o generaţie tânără de reală valoare.

Cred că ar trebui o echilibrare a programelor.Trebuie să existe un respect pentru publicul mai tomnatic care se bucură când reascultă melodiile tinereţii. În alte ţări sunt programe speciale figurate 24 de ore doar pe “ever green” sau “old time”. La noi aşa ceva încă nu există.

Un prezentator al unui post de televiziune din România spunea de generaţia noastră că suntem “dinozaurii muzicii uşoare Româneşti”. Asta pentru că a venit vorba de invazia de kitsch-ului şi aşa zisa muzică la modă post revoluţionară. I-aş aduce aminte distinsului prezentator că aceasta nu face decit să confirme fragilitatea şi frica  faţă de competiţie. Nimeni nu va reuşi să şteargă cu buretele adevaratele valori ce s-au născut de-a lungul timpului şi care au rămas in memoria şi conştiinţa oamenilor.

 

  Consideri importantă păstrarea tradiţiei?

 

DA. Un popor fără tradiţie este ca un copac fără frunze căci vorba lui Arghezi: '' Toamna frunzele devin flori''

 

 

Cornel şi Domniţa o dovadă certă că   există Marea, Unica Dragoste

 

Daca ar fi s-o iei de la inceput, ţi-ai dori să parcurgi acelaşi drum? Nu mă refer numai la profesiune, ci la  întreaga ta viaţă.

DAAAAAAAA. Viaţa a fost foarte darnică cu mine. Mă consider un om fericit…cu toate încercările prin care am trecut.

 

Ce-ţi doreşti cel mai mult?

SĂNĂTATE  ŞI  NUMAI SĂNĂTATE!

 

 Acum că am ajuns la sfârşitul convorbirii noastre, ce le transmiţi cititorilor şi ascultătorilor?                                               

 SĂNĂTATE  ŞI  NUMAI SĂNĂTATE!                  

 

 Îmi permit să mai intercalez un fragment de ziar, pentru că tu îl treci sub tăcere, cu modestia ta caracteristică.

 

Ediţia lunii noiembrie 2004 a decernării Premiilor VIP s-a desfăşurat luni seara, la Hotel Intercontinental. Organizatorii au acordat premii celor care s-au evidenţiat, intr-un fel sau altul, in cursul lunii.Omul lunii" a fost declarat Cornel Constantiniu, care s-a luptat ani de-a rândul cu boala, reuşind in final să o invingă.

 "Doresc să mulţumesc pentru acest premiu tuturor românilor care m-au ajutat să inving boala. Unii au promis şi mi-au intors spatele, alţii nu au spus nimic, insă m-au ajutat. Aş dori să dedic acest premiu celui care a fost Dan Spătaru", a spus Cornel Constantiniu in aplauzele mulţimii. Sursa: www.romanialibera.ro

 

Doresc să dedic acest interviu şi să mulţumesc pe aceasta cale, românilor de pretutindeni care m-au ajutat material şi moral, mi-au întărit prin afecţiunea lor, puterea de a lupta, făcându-mă învingător.

Dar mai ales mulţumesc celor care au vegheat zi şi noapte lângă mine: Domniţa, Mihai, Alexandru, Mircea, Monica şi Devi - aceasta fiind de fapt familia mea.

Nu în ultimul rând vreau să-mi exprim recunoştinţa faţă de Prof.F.Alesch pentru înaltul profesionalism şi omenia de care a dat dovadă, precum şi familiei Dr. Mihai şi Simona Fuchs pentru ospitalitatea cu care m-au primit.

Aceleaşi mulţumiri şi sentimente de recunoştiinţă lui Tom, Rose şi Pat pentru vacanţa minunată ce mi-au oferit-o in Africa de Sud, vacanţă pe care nu o voi uita niciodată. Si toate acestea pentru Mama mea care ruptă fiind de realitate se afla pe un pat de spital la gratitudinea destinului.

 

VĂ MULŢUMESC TUTUROR CELOR CARE AŢI FOST ALĂTURI  DE  MINE ŞI VĂ DORESC TOT BINELE LUMII !

 

Julia Maria Cristea - Viena

Scriitoare si jurnalista independenta

Fost redactor Radio, Electrocord - Bucuresti

 

  

 index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  ec.Valeriu-Lucian Hetco [ contact ]  [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.