Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

AM AUZIT CÂNTECUL PĂSĂRII UNICE

 poezii mistice de poetul monah Daniil Sandu Tudor (foto),

poet monah din secolul al XX-lea, închis politic şi mort în închisoare, iniţiatorul miscării spirituale "Rugul Aprins"

 

 

Părintele Daniil de la Rarău poate fi socotit cel mai mare imnolog şi poet mistic român, un mărturisitor şi sfinţit mucenic, model şi ajutor deopotrivă monahilor şi intelectualilor creştini ortodocşi. Prin sfinţenia vieţii sale a mărturisit credinţa ortodoxă prin cuvânt şi faptă, prin scrierile şi minunile săvârşite în timpul vieţii şi după mutarea la viaţa cea veşnică, prin sfârşitul său mucenicesc. (…).

Întâlnirea cu părintele Daniil – prin intermediul scrierilor sale – este o întâlnire de sărbătoare, directă şi rodnică, într-un prezent viu, sfinţitor.

Întâlnirile cruciale, în ordinea Duhului, nu sunt întâlniri cu persoane prezente cu trupul printre noi. Ele au ceva de mesaj tulburător, de izbucnire în destinul propriu al unei chemări care te umple de bucurie şi de frică şi te subjugă prin afinităţi, admiraţie, evlavie.

Sunt întâlniri care te obligă să mulţumeşti şi să dai mărturie despre ele, spre a împărtăşi darul şi altora, fie şi numai ca să nu-l pierzi şi ca să se înmulţească, aşa cum spune părintele.

Prof. dr. Aurelia Bălan Mihailovici

 

 

AM AUZIT CÂNTECUL PĂSĂRII UNICE

Dimineaţa la ceasul rugăciunii,
când pe ramuri stă încă proaspătă
roua,
am auzit lângă mine
cântecul păsării unice.
Iată! Se înalţă aşa de minunat,
aşa de limpede
şi răsună în atâta ecou
încât pare că lumea,
marea şi larga Lume,
toată îl ascultă,
firea toată îl aude
şi îi răspunde,
îl aude
şi-l însoţeşte
până sus de tot
la Dumnezeu.
Privesc pe mlădiţa unei ramuri,
într-o picătură
limpede de rouă
şi ascult cântecul de lumină
al păsării.
În liniştea lungă a clipei
acesteia
atât de înalte,
fără voie îmi închipui
bucuria cerească;
fără de voie
o descopăr acum,
în pacea
stării de rugăciune
la care
mă aflu şi care
mă stăpâneşte
deplin.
O descopăr nu ca o oprire
şi înecare
în simţire,
nu ca o pierdere
a uitării de sine
în extaz,
ci ca o ascuţime de înţeles
trăit,
limpede şi curat,
ca o necurmată
şi nemărginită suire
tot mai apropiată,
tot mai crescută
la inima
cea tainică
şi sfântă a Domnului.

PENTRU MAREA NOAPTE A FECIOAREI

Bu cură-te Seară a dorului deplin.
Inima, smerit ţi-a-ntrezărit şi cântă
înargintatu-ţi chpde răsură sfântă,
înflorit cu cearcăn de inel virgin.
Moartă-i frumuseţea florilor de lut,
De rugină faţa podoabelor lumeşti.
Numa Tu chivotul nestricăciunii eşti,
De-ai cuprins în Tine pe Cel ne-ncăput
Îmi jertfesc lumina ochilor mei Ţie,
Ca să trec lăuntric sub cer înnoptat,
Să-ţi privesc în cuget chipul ne-ntinat
Aşteptând doritul basm ce va să fie.
Peste seara minţii pecetia Ta,
Limpede, unică şi covârşitoare,
îmi stă sus în creştet, călăuzitoare,
în logodnă-albastră de stea-logostea.
Mînă-mă de-a pururi din surâsu-Ţi lin,
Prin veacul viclean şi de împietrire,
La sorocul vieţii, un orb de uiire,
Să ating în praguri biblicul Amin.


ANAHORETĂ

Mă închid ca floarea peste noapte
Sub petala gândului greu.
Mă îmbăt în lăuntrice şoapte
Din mirul Dumnezeului meu.
Bob de rouă, rugăciunea în mine,
Joacă uimitoarea luminare:
Mic sicriu cu oglinzile depline,
Mă repetă în larg de-alinare.
N-am nimic din păgânul Narcis
În tăgada ce o ţin pentru Rest.
Cu nădejdea învierii din vis
Din smerenii vieţuiesc fără gest.

TREISPREZECE STIHURI PENTRU CUTIA MEA DE LEMN

De când m-ai închis, Tu, în dunga de humă a zărilor,
Mă macină tortura măruntă a întrebărilor,
Mi se zbate în trup ţipătul uscat al muţilor,
Şchioapăt a zbor avântul înfrânt al zluţilor.
Aş vrea să sar peste stelara Cale a laptelui,
Către zodia de zămislire nouă a Faptului,
Să mă spăl cu limpezimea luminii dintâi,
Din care-şi obârşiră bătrânele lumi căpătâi.
Roata văzutului tot simt că nu mă adună
Mai mult decât pe un vierme universul lui de alună.
Pentru pământ trupul mi-arunc, din călcâie să se darme greu.
Aştept să-mi putrezească lutul de pe linia chipului meu
Să râd slobod râsul capului de mort care sunt eu.

SOARE –RĂSARE

Undeva pe ţărmul celălalt al vieţii,
În vioriu s-au închis vămile somnului.
Prin borangicul liniştii cu şapte peceţii
Sfios suie scările heruvimul Domnului.
Pământul trezit între lumile-amândouă
Auzul înmiit către zori şi l-a deschis
Prin potirul florilor împrospătate de vis.
Cum se-nfioară cimbalul de argint al zării,
Sonor sub străvezii ciocănele de rouă!
Feciorelnic sună zumzetul Luminării:
Binecuvântată fie dimineaţa cea nouă.

VESTEA VIEŢII

Din tot hrisovul nopţii aurii,
doar luceafărul stă hărăzit
şi din ceara zării, din Nefiresc
se-nfâlfâie avântul ceresc.
Străinul purcezător cu crinul
în vestmânt vioriu ca vinul
suie pe depărtările lumii
nădejdea vârstelor humii.
Apa pe Ghenizaret s-a clădit,
Ferestrele-n Nazaret au licărit,
ca din oglinzi de argint luminat,
chipul străinului însingurat.
Nesimţit s-a oprit solul vieţii
pe pragul curat al dimineţii.
În casa de tăcere priveghea
peste împietrirea somnului grea,
Fecioara logodită pământului,
răsucind în fus ritmul cântului.
Sufletul a tresărit ca de semn.
Un deget a sunat, parcă, în lemn.
Iară pe perdea, un stat de bărbat,
Icoană străvezie, s-a iscat.
Şi blând buna-vestirea Sfântului
a nins polenul Cuvântului,
magia din glasul lui Gabriel.
Trupul s-a înfrigurat cătinel.
Sâmburul dumnezeiescului EL
a picat în potirul închis
şi s-a-ntrupat între rugă şi vis.

SUIRE LĂUNTRICĂ

Citania-n ceaslovul cu roşii slove roase
în şopotirea celor şapte cuvinte joase
în suflet se scoboară sub lungul lumânării
şi scade-n surdul ison pe scara înserării.
Încet mă-nvăluieşte cântarea obosită.
Încet mă fură-aievea mireasma fumuită
de se descuie-n mine pornirea rugăciunii.
Cu-oglinzi m-au prididit cămările minunii.
Pătrund în mine însumi ca un pitic pierdut
între lumini de sticlă deschise-n nevăzut.
La margini dinlăuntru mă pierd în aţintire.
Îmi ţiuieşte ruga undiri de peste fire
ca un ghioc de scoică cu mările în ea.
Presimt aripi cât zarea cum paşnic, undeva,
în roată de sfială pe îngeri s-au culcat
E linişte de arc sub frunte încordat.
Mă zvârl, străpung în sus, în suliţă de viaţă.
O clipă-n ceas bătaia în miezul ei îngheaţă.
Sub fără fund de clopot vecii de hău se cască.
Oprit pe vârful vremii în pacea nefirească
ascult cum se ascultă cu-nfiptă ascuţire
pe alăuta veche o coardă în strunire.
Ascult la fârşit. Tot cerul îl ascult.
Şi-n ascultarea trează, strunită aşa de mult,
prin larga răsunare Te-aud îndepărtat
pe afunzimea lumii trecând în lung oftat.

ROATA ÎNTR-ARIPATĂ

La-nceput din dor nespus
zvârli un fir de gând în sus.
Sui în scări firul subţire
arcuit spre stihuire.
De ai râvnă, nu rămâi
lângă gândul căpătâi.
Zbori cu-aripi de-argint la gleznă
peste apa-ntâi de beznă,
prin hotare-ntunecoase,
moatea simţurilor joase.
Treci departe, albastra valmă,
cu luceferi albi în palmă.
Adevărul nopate dreaptă,
îţi adie tâlcu-n şoaptă.
Intri-n auria Mare
cu dungi roşii cerc de zare.
Pe văzduh zare se-arată
în icoană ne-nserată
Cc-şi ascunde-n strălucire
purpura cea peste fire.
În clipita când te-nclini
Chipului sfintei Lumini
inima vrăjii acele
îţi va tremura-n inele
ritmic cânt de aur vechi.
Un bob de-ai prins în urechi
ai să pici din nou în humă.
Aci, cu zâmbet de glumă
baţi o stea în vârf de munte.
Înţintând steiul în frunte
cu scântei din focul rece,
scrii în slova care trece
cu un deget de ninsoare
stihul geamăn care-ţi moare.
Şi-ai rămas sărac şi mut
fiindcă eşti făcut din lut.
Iar de vrei să mergi nainte,
urci iar roata – peste – minte,
prin albastrul de smerire
şi prin aur de uimire,
ca să prinzi împurpurat
viaţa versului curat.

RĂGAZ VECERNIC

Din bronz se dezghioacă vecernia de pace.
Cu tânguitul clopot peste văzduhul van
aluneca în undă un gând aerian.
În pălimar pe cunpeni prin frunza din ceardace
mi-ai spânzurat roşi inimi greoii trandafiri
cu dangănul în vâslă mireasma împletind.
Pe un chilim în prispă, stau jos şi-ascult, clipind
priviri încenuşate de zările subţiri.
Al somnului paianjen greoi urca din dungă.
Cu fum de umbră scrie un deget gros pe zid.
Sub streaşini scapă luna rotundă ca un blid
de pune pete grele pe asfinţirea lungă.
La poartă creşte-n cruce cernit Hristos de tuci.
Cucernică-ngrijare mă prinde ca un gol.
În ritm pornesc mătănii lovind cu fruntea-n ţol
şi-n lung şi-n lat ţes trupul cu fir de multe cruci...

II

Hristoase, prin ceardace de înfrunzate şoapte
porneşte din roşi inimi cu suflet de mireazmă
un vânt care să umble în nevăzută-aiazmă
s-aducă pe străinul ce drumuie în noapte.
Am să aprinz ferestrii în sfeşnic o lumină
să-ntâmpin ostenitul sosit fără îndemn
cu somnul de evlavii când te sărut pe lemn.

Şi-am să-l aşez să-mi frângă al pâinii trup de cină.

SPRE MAREA CĂLĂTORIE

Peste creştetul meu,din afunzimi de zenit,
se-nvârteşte în zodii magic licurit
de stelară stihie.
De patruzeci de zile şi nopţi spre pustiu,
spre locuri roşii de pustnicie,
tălpile-mi sună
ca peste un vrăjit pod de sicrie.
Caut să aflu comorile Celui viu.
Port fluierul bucuriei în mână.
Unde este Acela? Cel pe care îl ştiu
din ruginită slovă bătrână?
Dar din toată bogăţia dăruită pământului
nu mi-a picat în seară de pe căile vântului,
decât o pană mare de corb,
dintr-un fâlfâit de aripi, scund şi orb.
Merg. Şi-n nesfârşirea de drum
trec prevestiri de furtună în destrămări de fum.
Semne şi umbre viclene mi+arată ispita
înspre Diavoliţă sau spre Balaur.
Şi blestemul în neţărmuritele câmpii
creşte gras peste ascunse cazane cu aur,
în paloşe verzi de bălării.
Din ele răsar muiate în apele lunii
cu răsuciri spre vâzduh, florile mătrăgunii.
Din ele în cetăţi îşi trag îmbătarea nebunii.
Merg. Şi-n singurătate o-ntrariăpată
ţipă peste mine speriată
ceva din desnădejdea de Dumnezeu.
Unde să-L aflu pe Cel ce-L iubeşte sufletul meu?
Aci unde şerpii luncilor la lună se-mbrăţişează?
Aci unde fiarele câmpului la umbră se-mperechează?
Semnele timpului sunt pentru suflet învins.
Să fac dară din răbdare funie groasă de încins.
Să-mi trag gluga aspră de rugă peste faţă
pentru călătoria cea mare de peste viaţă.

ANALOGA ÎNTÂLNIRILOR

Cel ce se vede pre sine
are o bucurie mai mare decât dacă ar vedea un înger”
( Grigore Sinaitul )

Umblam pe drum,departe, departe,
pe ţara durerii înserate,
Rotundă, azurie, zarea
avea culoarea profundă
a blândeţii năvălită din vis.
Umblam cu sandala pe drumul deschis,
fără praf, fără fum, fără fund.
Slobod de mine, mă însăilam
parcă de umbră cusut
pe biza de glod a şleahului bătut.
Ca un înşirat, şăgalnic şuhav,
pasul fpstului pribeag tăcut
mă purta atât de supus şi de blând,
înfăşurat în zarpola străvezie
a unui gând.
Mergeam tihnit, domol, în nehabar,
aşteptând parcă să vie,
ca la o întâlnire străină,
cineva sau ceva din ştearsa stihie,
cineva ca o molcomeală de lumină,
dar voinic ca o namilă senimă
a unui străbun;
cineva biruit bine de viaţă
dar atât de bun;
cineva cu înserare smeadă pe faţă,
suflet mai mult decât curat,
suflet de om, de domn, de bărbat.
Eu singur însă eram în singurătate,
pe drumul acela de-nserare, departe,
d rum pe care nu ajungi undeva,
drum ce duce în nicăieri
şi pe care nimeni nu se întoarce şi vine,
drumul scrumit al ceasurilor de ieri.
Şi cum veneam singur, însingurat de cadâncime,
iată-mă alături de mine
cu străinul pe care doream
să-l întâlnesc
şi pe a cărui umbră umblam,
dar parcă fără să-l mai rănesc,
Bună seara, prieten bun şi domnesc,
intră la lăuntru, cum se cuvine,
ca să mă bucur cum rupi sfânta pâine.

PSALM

Cu buze groase de tină
sufletul meu soarbe lumină
şi mănânc de pe cer luceferi somnoroşi
cu ochi uimiţi şi umbroşi.
Sunt răsunător ca o vioară
la glasul izvoarelor ce mă-mpresoară
şi ca un trandafir de nămiazî
mă bucur de rpuă şi de rază.
Nemărginirea şi zarea de sine
se doresc şi cântă în mine.
Plutesc pe plinătatea ce nu poate să încapă,
ca o frunză picată pe apă.
Cu teamă tainică tăcerea mă spânzură
peste arcul inimii cu prea blândă măsură
şi de ascult peste mine stăruitor
la rădăcina gândului viitor,
văd lumea de dincolo cum mă biruieşte,
formă străvezie ce în mine se-nnoieşte.
Şi din dulceaţa adevărului împresurat
alerg peste hăţişuri ca cerbul neînduplecat.
Beau la lăuntru şi însetez în afară
aflu în duh şi caut peste ţară,
peste toate vârstele mă risipesc şi mă adun
şi nu mai ştiu de-s înţelept sau nebun.
Aş vrea să zbor ca neprihănitul porumb
şi să ascult sub cămaşă aripile de plumb.

ZAR

Ce vrei să fii, suflete hoinar+
Alege din piatra zarului clar.
Dă-o de-a dura să sune pe podea
Ursita, vrerea şi inima ta.
Ce vrei să fii: viteaz sau mişel,
calea de-a dreptul sau drumul inel,
apa revărsată fără hotar
sau cremene tare de amnar,
steaua cea mare – oglindă pe ţară
sau mică firidă sub lumina de ceară,
coardă de arc sau moliciune de lână,
fructul de foc sau hârb de ţărână?
Alege şi drumuieşte-ţi zarul din mână.

STIH SMERIT

Pe râpa rugăciunii, urzită în uitare
Să-ţi afli marea schimă a gândului călit.
Şi la un schit de vis, pe drumul ocolit
Dintre dezgustul vieţii şi binecuvântare.

Cu îngerul tău frate, la Locul cel sfinţit
S-ajungi să hodineşti în blânda răsuflare.
Şi să-nţelegi în har ce-ţi dă spre dezlegare
Cu pustnicesc îndemn, acest stih smerit.

CUTA DE ISPITĂ

Între umbră şi soare,
a răsărit o floare.
Sângele de vis
din paharul închis
cu petale de fum
se îngână lângă drum.
Cu parfumul vinovat
a lutului curat,
legănat sfielnic,
aplecat feciorelnic.
Şi-n seninul deschis,
ca un nimb înscris,
ispita din pământ
caută un sfânt.

STIHURI DE PSALT NOU

Tu, Doamne, tată!
Ca altădată
cu glas înalt
pe psalt
vreau să Te cânt,
fără cuvânt
rotund învîţat,
cu suflet curat
vreau să te cânt.
Şi, Doamne, Tu Cuvânt!
Porneşte roată de vânt
să răsune prin lume
clopot în hău
numele Tîu
din cântul meu nou.
Şi Doamne, Tu Duh!
Ridică solar pe vâzduh
hulubul sfinţitului foc
cu verdeaţa minunii în cioc,
să se lumineze în sine
tot muntele de humă din mine.

STIH TEORIC

Viaţa este o răpire în Duh,
salt de trei extazuri rourat.
E vederea cea octavă îndrăznită,
către faţa nevăzută de safir,
este vin de Sânge preacurat,
dintr-al Graalului cers Potir
şi Îmbătarea trează dăruită,
cu-nălţimi de albe Întunecimi.

Viaţa este alăută-n bucurie,
ca extazul lui Moisi cel de la Rug,
va răpirea din Horeb a lui ilie,
vieţuit cu pâine de herub.
Poartă spinii Învierii aurite,
de pe fruntea Mielului strălucitor,
şi e visul celor trei colibe,
neclădite încă pe Tabor.

IHTIS

Ca o dulceaţă minunată de psalm,
dragostea luiDumnezeu ne împresoară.
Ca o cântare îmbălsămată de peste tot
bucuria vieţii ne înfăşoară.
Şi inimile noastre însetoşate
sorb din adânca înfiorare,
ca peştii în apele afundate,
muzica binecuvântării Sale.

( Poeziile au fost dactilografiate cu regulile
ortografice şi ortoepice actuale şi au apărut
în revista Gândirea, în primele decenii ale
secolului al XX-lea )

 

 

N.R. Mai multe informaţii despre autorul acestor poeme, puteţi citi in acest articol:

 

MIŞCAREA SPIRITUALĂ RUGUL APRINS

 

IEROSCHIMONAHUL DANIIL SANDU TUDOR DE LA RARĂU

prof. dr. Aurelia Bălan Mihailovici

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)