Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

CARTEA VIEŢII PĂRINŢILOR

Grupaj de poeme

Liviu Florian JIANU

 

 

Viziune

Să ne imaginăm că-ţi stau la uşă,
Cerşind, şi pe măsură ce îmi dai,
Iţi cer mai mult, mai mult, ca o căpuşă,
În fiecare zi. Cât timp îmi dai?

Să ne imaginăm că lângă mine,
Mai vine unul, şi la uşă-ţi bate,
Şi încă unul, să-i faci şi lui bine.
În fiecare zi. Le mai dai, frate?

Şi-abia ai dat, şi încă unul cere,
Şi-abia te-ntorci, şi încă unul vine,
Şi toţi ridică ochii către Tine,
Şi Ţi se roagă: “Fă-ne, frate, bine!”

Mai vine şi un preot şi-ti vorbeşte:
“Mai faceţi încă-o faptă creştinească,
Şi daţi la fraţii mici, şi ei, să crească!”
Mai poţi? Mai dai? Mai rabzi? E omeneşte?

Şi-n acest timp, pe alţii-n cot îi doare:
Nu dau nimic, şi râd de-ai tăi, de toţi:
Vă spun habotnici, fraieri, şi idioţi,
Strâng pentru ei, căci au nevoi, odoare –

Îmi mai dai, frate? Mai suporţi? Mai poţi?

Când prea sătul de toţi, de tot, şi toate
Vei spune: “am şi eu un os,
Şi vreau să-l ling în tihnă, pân’la moarte!”
Gândeşte-te ce a făcut Hristos!

Gândeşte-te ce face-n veci, Hristos!

<<Şi-abia ai dat, şi încă unul cere,
Şi-abia Te-ntorci, şi încă unul vine,
Şi toţi ridică ochii către Tine,
Şi Ţi se roagă: “Fă-ne, Doamne, bine!”>>

Aceiaşi taţi, aceleaşi mame

Din tatăl meu m-am hrănit eu.
Aşa cum am mâncat din mama.
Ei, amândoi, mi-au fost mereu
Pământ din care mi-am luat hrana.

Nici nu ştiam când îi muşcam,
Când mai rupeam din dânşii zile,
La pofta mea, erau balsam
Spunându-mi: “mănâncă, copile!”

Parcă ştiau că trupul lor
Demult nu-i bun, dar pentru masă
Nu-aveau de pus alt viitor
Decât, din ei, o hrană grasă –

Parcă ştiau că-s otrăviţi,
Dar fructul lor ţinea de foame,
Mâncăm şi astăzi din părinţi,
Aceiaşi taţi, aceleaşi mame…

18 iunie 2007

E ziua ta

E ziua ta, şi va mai fi,
Şi ea e-n fiecare zi,

În fiecare zi, să faci
Un ou, pomană, la săraci –

În fiecare zi, un ban,
Să dăruieşti celui sărman –

În fiecare zi-n altar,
Să intri, să te rogi, măcar –

E ziua ta, în fiecare
Om căruia îi dai o floare –

E ziua ta, când dai bineţe
Părinţilor, la bătrâneţe –

E ziua ta, când spui în gând
“Ajută-mi, Doamne, sunt plăpând!”

E ziua ta, când prea frumos,
Ajuţi un om neputincios,

E ziua ta, când faci curat
În cuibul casei, minunat -

E ziua ta, când spui poveşti
Copilului ce îl iubeşti –

E ziua ta, când ai aprins
O candelă, unui învins -

E ziua ta, când nu primeşti,
Şi, chiar şi-un zâmbet, dăruieşti –

E ziua ta, un lucru bun
De duci la capăt,chiar acum,

E ziua ta, de-mparţi, solie,
De n-ai nimic, o poezie –

E ziua ta, şi va mai fi,
Şi ea e-n fiecare zi…

6 iunie 2007

Rost

De nu dai de la tine-un bun,
Nu poţi fi bun.

Şi bunătate de-i avea,
Şi nu vei da mereu din ea,
Te vei usca.

Pădure, lemn dacă nu dai,
Fântână, apă, floare – fruct,
Degeaba spui la alţii: hai!
Dacă din tine nu ai rupt
O frimitură de mălai.

De nu eşti grâu, să te oferi
La cel ce te-a sădit, mai ieri,

De nu eşti cuib, celui ce strică
Să te faci cuib de rândunică,

De nu eşti pană, să mângâi
Pe cel lovit, la căpătâi,

De nu eşti umbra unui pom,
Sau haina celui îngheţat,
Eşti un copil ce a uitat
Că s-a născut să fie om.

7 mai 2007

MÂINILE CELE MAI FRUMOASE DE PE LUME
basm dedicat părintelui Ilarion Felea

A fost odată un sobor de înţelepţi,
Ce se ştiau prea dăruiţi de Dumnezeu, şi foarte drepţi.
Ei cunoşteau mai mult decât se poate spune,
Şi-aveau în minte, şi în suflet, şi-n salariile lor,o, ce minune!,
cele mai multe cifre zero de pe lume.

Din bunătatea lor, ca nişte înţelepţi care erau,
În cel mai mare lux se îmbrăcau.
Şi fiecare-avea nu doar o vilă cu piscină, ci zeci, sute,
La mare, în pustie, dealuri, plaje, dormitoare, sau planetele private de la munte –

Ca să se plimbe şi din mintea lor să scapere lumini
Aveau la scară, fiecare, cele mai vestite mărci de avioane, iahturi, carduri, mega-înţelept calculatoare călătoare, celulare şi maşini.
În companii prospere erau membrii de onoare,
Şi nu avea înţelepciunea lor în univers, hotare…

Într-o prea fericită zi, s-au adunat la sfat,
Şi unul dintre ei a întrebat:
“Părinţi prea înţelepţi, nu îmi dă pace de mai multă vreme o-ntrebare:
Care să fie cele mai frumoase mâini care trăiesc sub soare?”

“Ce simplu!” Au râs înţeleptii toţi pe săturate.
“Cele mai frumoase mâini din lume nu sunt doar curate:
Sunt mângâiate cu săpunuri scumpe şi-alifii,
Manichiurate cu soluţii sidefii –
Pilite, îngrijite, stau în puf,
Şi nu cunosc nici frigul de pe lume, nici strădanie, nici cel mai mic bănuţ din univers ca milă,nici zăduf…”

“Atunci, sfinţi înţelepţi, ce-ar fi să facem un concurs, un prea-cucernic bal,
Să premiem aceste mâini care pe lume n-au egal?”

Îndată, vestitori şi olăcari,
Şi din mass-media, cei mai sclipitori prezentatori şi cei mai straşnici lăutari,
Strigat-au hotărârea înţelepţilor cei mari:
Şi dame, şi bărbaţi din ţări îndepărtate
Venit-au la palat, cu mâinile prea-cuvios manichiurate, parfumate,
S-aleagă înţeleptii tainicelor case,
Din lume, cele mai neprihănite mâini, şi mai frumoase…

Venit-au cu inele de-aur, de argint, şi pietre scumpe,
De înţelepte premii şi ovaţii, cu zerouri multe, să se umple…

Dar s-a-ntâmplat, prin nu se ştie care socoteală,
Să dea prea bunul Dumnezeu în toată strălucirea lor o biată boală;
Şi juriul înţelept căzu la pat, şi în zadar striga:
“Vai, cine-mi dă şi mie un pahar cu apă,
Cine-mi dă un hap,
Că nu mă pot scula!?”

Zadarnic toţi strigau după o mână de-ajutor,
Căci toate mâinile-ngrijite şi sulemenite se temeau să îi ajute
Să nu ia
Din barba lor
Vreun terorist microb molipsitor…

Sau, şi mai rău
Să nu se murdărească,
Să-şi piardă lacul, puful, egoismul şi parfumul,
Cu vreo îngrozitoare mostră de sudoare, mai lumească…

Şi în cumplita pacoste şi frică,
Veni trecând încet
Pe lângă patul fiecărui înţelept,
O biată bătrânică.

Cu mâinile-i zbârcite şi tremurătoare,
Le-aduse câte un pahar cu apă, pentru marea fierbinţeală,
Căte un medicament,
Un pansament,
O mângâiere şi o alinare…
ba, le mai duse prea puternicilor înţelepţi şi câte-o biată oală…

“Vai, bine-a fost!”
Au exclamat toţi înţelepţii
(care aveau pe lume, în zerouri, cel mai mare preţ de cost)
“Aceste mâini care ne-au ajutat sunt parcă cele mai frumoase de pe lume!”

“Aşa e!”
Zis-au toţi.
“Aceste mâini care ajută binele dumnezeiesc sunt cele mai frumoase mâini din lume!
Ia spune, bătrânico, ai un nume?”

Dar ea plecase.

Şi înţelepţii mult s-au bucurat
Şi s-au bătut şi s-au certat
Căruia dintre ei i se cuvine premiul pentru mâinile din lume
cele mai frumoase…

Şi se mai ceartă şi se bat şi-acum
Căci din înţelepciunea lor se trag
Cele mai păcătoase, travestite în trupeşti minuni, iar nicidecum dumnezeieşti, foloase…

La Nord de noi


La Nord de noi, se cumpara planete –
La Nord de noi, prea mic e Universul
Sa-ncape unei parti a lumii, mersul –
In timp ce noi, cuminti, in cete-cete,
Ne-ntoarcem in caverne, pe-ndelete –

La Nord de noi, maimutele se plimba
Pe meridiane tot mai aurite –
Au cozi la moda, si obrazuri barbierite,
Vorbesc, in general, aceeasi limba,
Si pofta, ca naravul, nu si-l schimba –

La Nord de noi, e cald, va sa prospere
O serparie, libera, si lunga,
Mierea ei ne-ajunge, lin, in punga,
La bursa ei se joaca alte ere,
La Nord de noi, cuvintele-s tacere…

CARTEA VIEŢII PĂRINŢILOR
un anume sfânt a murit şi este dus la ceruri de către îngerul său păzitor…acesta îi arată frumuseţile raiului şi fericiţii săi cetăţeni. În mijlocul raiului strălucea minunat un mare palat de aur. Intrând în el, văzu că era aşa de mare acesta încât nu îţi ajungeau 500 de ani mergând într-o direcţie sau alta, şi era plin ochi de cărţi de aur. Nedumerit, îşi întrebă îngerul: ce sunt acestea de aici, ce e scris în atâtea cărţi? Îngerul, candid, îi răspunde: Istoria lumilor care au fost!” (Cleopa Ilie)

“Binele nu este bine, dacă nu se face bine” (Cleopa Ilie)

Citind prin cartea vieţii, părinţii, ca pe file,
Să nu disperi cu zile, şi nici să nu te-aştepţi
Să îţi fi fost părinţii, cum ne ştiai, copile,
Nici buni, frumoşi, şi harnici, nici înţelepţi, nici drepţi -

Dacă aveau serviciu, aveau pe lume Raiul,
Cu care să-ţi hrănească câte ceva din vise,
Din bruma de salariu, îşi împărţeau tot traiul,
Nu între sfinţi şi îngeri, ci între ei, şi tine –

A fost cândva o vreme când nu ştiau păcatul,
Şi fără să-l cunoască, au tot bifat păcate,
Şi-au împărţit păcate la unul, şi la altul,
Şi s-au hrănit cu ele, cu toţi, pe săturate –

Au auzit de Domnul, aşa, din întâmplare –
Au spus vreo rugăciune, aşa, printr-o minune,
Ştiau doar că se roagă când viaţa durea tare,
Şi munca ţinea locul de Domn, şi rugăciune –

Şi-au învăţat de toate, şi au uitat de toate –
Cu cât erau mai vârstnici, cu-atât erai mai mic,
Cu cât pierdeau vedere, puteri şi sănătate
Cu-atât ştiau că-ţi lasă Pământul mai calic –

Cu cât strângeau din dânşii, cu-atât mai mult afară
Se consumau resurse: ţiţei, ocean, pământ –
Şi mai presus de toate, simţeau ca o povară
Blestemul că pe lume nimic nu mai e sfânt –

Citeau doar, câte unul, vreo pildă din proloage,
Şi-o tipăreau chiar, toamna, pe frunzele căzând,
Şi printre-atâtea cazne şi amintiri oloage
Spuneau: “Doamne-Iisuse, ajută-ne!”, în gând –

Erau creştini pe lumea atee, de faţadă,
Căci n-au făcut pe lume un bine, doar, creştin,
Şi ţi-ar fi spus, copile, câte ştiau să vadă,
Dar le era prea milă să-ţi dea să bei – venin –

Căci bucuria vieţii de-a fi creştin - e-amară –
Ca lemnul crucii sfinte, suportă-atât de greu
Să vadă tot Pământul furat, şi de ocară,
Şi răstignit pe cruce, ca bunul Dumnezeu –

Cât au fost mici, copile, părinţii-au fost ca tine,
Prea-ştiutori la toate, puternici, şi rapaci–
Când au fost mari, copiii voiau pe lume bine,
Din ce în ce mai bine, şi ne spuneau doar: “Taci!”

Citind în cartea vieţii, părinţii, ca pe file,
Să îţi aduci aminte, c-ai fost şi tu copil,
Şi dacă-ai fost părinte, să nu-i blestemi pe zile,
Au vrut să-ţi facă “bine”, dar nu a fost creştin…

13 septembrie 2006
( zi de salariu)

Dacă nu mori

Bătrânul murise demult, dar venea
În faţa bisericii, să ceară ceva –
Poate o pâine, poate un ban,
Poate ştampila pe încă un an –

Nu-l vedea nimeni; cu mâna întinsă
Cerea pomană prin vremea ninsă –
Poate că vântul, sau soarele, sau
Frunzele luau de la oameni, şi-i dau –

Nu avea pensie decât de chirie
Pentru sicriul din veşnicie,
Şi aştepta de-ale gurii, sau, poate,
Să-i dai bineţe-n eternitate –

Dacă primea o para, nu avea
Medicamente, şi îţi cerea,
Dacă din pâine primea o bucată,
N-avea putere să o împartă -

Poate visa să îl ducă acasă
Un om bogat, o maşină frumoasă,
Să mai coboare, să traverseze
Până acasă, două amieze -

Nu-l vedea nimeni, deşi trecuse
Pe globul lumii, prin zeci de fuse,
Cu cât primea, mai cerea, să îşi poarte
Deşertăciunea, tot mai departe…

Şi-n moarte, încă, tot se mai cere
Bruma de pâine, şi de avere,
Încă colindă morţii prin lume,
Cerşind o pâine, leacuri postume,

Încă mai vor, mai zvâcnesc, mai cerşesc
Cât se târăsc pe pământul ceresc,
Le cresc şi unghiile prin trecători,
Dar nu le simţi, dacă nu mori…

PÂINEA CEA DE FIECARE POEZIE
Tatălui meu, Marian

Îmi caut tatăl meu de grâu printre cuvinte,
Şi tatăl ară prin poeme, aplecat,
Şi-n limba lui română ţine minte
Prea veşnicia pâinii de la sat –

Şi tatăl e coloana infinită
Ce-şi poartă-n cârcă zestrea de pământ,
Şi pe la porţile sărutului el cântă,
Că este pasărea măiastră din mormânt –

Îmi caut tatăl meu de grâu într-o pădure,
Şi tatăl taie timpul, şi-l aduce
La casa mea, şi singur va să-ndure
O veşnicie, pentru fiii lui, pe cruce –

Că-aşa sunt taţii noştri de la ţară,
Poeme răstignite printr-o vie,
Şi limbile copiilor îi ară
Să-i facă pâinea cea de fiecare poezie...

Ianuarie 2004

Pofta cea bună

Mânca târziu.
Mânca seara târziu.
Mânca odată la două zile.
Mânca duminica, o dată pe săptămână,
O bucăţică de pâine,
Şi câteva picături de vin,

Un om ca toţi oamenii…

Cât se cuvine, oare, să mâncăm,
Ca să ne aducem aminte
Că un om, după chipul şi asemănarea noastră,
moare de foame?

Poate chiar în această secundă,
Poate, chiar în timpul acestui prânz,
Din care nu am economisit pentru următorul
Flămând, nici-o frimitură.

Dacă pofta ne-ar fi mai bună
Cu o înghiţitură mai puţin,
Cu muritorii de foame!...

Ne-am sătura
De bunătate…
Când toate de pe lume-s spuse

Când toate de pe lume-s spuse,
Şi toată fapta e deşartă,
Mă rog în gând:”Doamne, Iisuse,
Ne miluieşte şi ne iartă!”

Nu ştiu nimic, şi orb, mă-nvălui
Cu Domnul rugăciunii care
Se dă pe sine, fiecărui,
Să avem viaţă, fiecare –

Şi nici nu ştiu ce este bine,
Sau rău ce este, doar repet
“Doamne, Iisuse, fii cu mine,
Îmbrăţişează-mă la piept!”

Şi din scânteia mea de viaţă
Împarte pâine, vin, şi peşti
La cei ce nu Te văd la faţă,
Sătui, să strige: “Doamne, eşti!”

Şi din scânteia mea de suflet,
Împarte, Doamne, înţeles,
La cei smintiţi de-atâta umblet
Prin labirint, în Univers –

Când toate de pe lume-s spuse,
Şi toată fapta e deşartă,
Mă rog în gând: “Doamne, Iisuse,
Ne miluieşte şi ne iartă!”

27 aprilie 2007

Rugăciune pentru ploaie

Sa ne rugam sa ploua pentru boi;
Si pentru vaci, si alte animale –
Mai intelepte decat turmele de oi,
Care se vor stapani, Mariei Tale –

Sa ne rugam sa ploua pentru melci,
Si pentru flori, furnici, pentru albine,
Mai bine stiu cei ignorati, si mici,
Decat uriasii – calea catre Tine –

Sa ne rugam sa ploua pentru crang,
Pentru livezi, poteci, parleaz, tarana,
Sa aiba lapte-n tata cei ce plang
Sa nu ii lasi, Maria Ta,de mana –

Sa ne rugam sa ploua pentru cei
Ce te primesc cu pita si cu sare,
Si-Ti dau izvorul inimii, sa-l bei,
Ca inchinare, Bunatatii Tale -

Sa ne rugam sa ploua pentru prosti –
Pentru dusmani, sa ploua bland, pe cale,
Caci suntem stropii tai de ploaie, suntem fosti,
Prezenti, si-eterni copii, Mariei Tale –

Să ne rugăm să plouă pentru proşti –
Pentru duşmani, să plouă blând, pe cale,
Căci suntem stropii tăi de ploaie, suntem foşti,
Prezenţi, şi-eterni copii, Măriei Tale –

21 iulie 2007

Oameni ca noi

Intr-un oras aproape de ochiul nostru care,
Flamand, gaseste pete, in soare, de culoare,
In orice dimineata, sunt oameni care pleaca
La groapa de gunoaie, manati de foame, parca –

Estimp, se scrie proza, se scrie poezie,
Se tipareste presa, pe piete de hartie,
Comentatori mass-media transpira pe ecrane,
Politicieni se lupta pe raiuri diafane –

Intram in Europa, iesim din ea-n sicrie,
Desi, ea (se anunta) da chelului tichie,
De euro, o mie, pe cap de cersetor,
(La fiecare-n parte, avem de-un dormitor –)

Si-acel oras, in care sunt sute ce colinda
La groapa de gunoaie, un loc mai bun sa prinda,
Are-un sarut la poarta, pe masa, o tacere,
Si-n infinit, coloana de lapte si de miere –

De buna seama, lumea nu mai e pentru oameni,
Doar pentru monumente de farisei, si fameni,
Cinism, indiferenta, cruzime, si sictir,
Cu Unchiu Sam, si Tusa Evropa, la tractir –

Si cu Ivan in brate, dandu-i atent sa suga,
De unde lapte, Doamne? Tezaur doar, de ruga –
Plecat-au comunistii, si au venit vandalii,
Si hunii, si gepizii, ciumanii si tatarii –

Estimp, printre ruine, la groapa de gunoi
Tot scurma niste oameni, cu doua maini, ca noi…

 

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)