Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

 

Dumitru Toma - Poezie 

 

Arghezian cu măsură, Dumitru Toma a văzut Omul în dubla sa manifestare pe Pământ – ca slujitor al cuvântului, după puterile de înţelegere a lui „a fi” şi a lui „a avea”, dar şi ca integrator al revelaţiei divine, în două împrejurări de fond: a sufletului şi a visului.

    Sprijinul concret oferit de cei doi poli ai vieţii într-o cerbicie combinatorie face ca omul să se vadă mai întotdeauna fără limite. Când acestea se frâng, sufletul trece Dincolo ca-ntr-o lume demult primitoare. De aici înainte, multe popoare urcă şi coboară în imaginar, fie şi cele politeiste. Viaţa după viaţă rămâne, în multe cazuri, credibilă, argumentată şi îmbogăţită biruitor.

    Divinul, după teoria lui Platon, rămânea însă neatins şi atunci. Cu acesta, poetul craiovean dialoghează destins, deloc precaut, rugându-L să fie primit în turma lui de credincioşi, nelăsându-l să greşească. (Marian Barbu).

 

Sâmburele ei de noapte

 

... să mă scol şi să mă plimb,

Lacrimile să le schimb

Pe o ceaţă de tămâie,

Pentr-un sâmbur de gutuie...

 

Şi-aş vrea, Doamne, să mai pot

Către Tine să înot

Prin lipicii ce mă trag

În răcoarea de sub prag

 

Şi-mi promit că mi se schimbă

Pietrele care mă plimbă

Într-o umbră de răşină,

Spre o cale cu lumină –

 

Sau de snagă stoarsă-n lemn    

Care ține loc de semn 

Pe speteaza zorilor,

Toată natra norilor,

 

Unde-i rost, că alta nu-i,

Să se prindă aţa-n cui

Când lumina stă şi-mparte

Sâmbrele ei de noapte.

 

Luăm carul, largă-i valea

 

... dar să vii, să nu amâi,

Cerurile să-ţi descui,

Poarta verde din pământ,

Drumu-ntreg să ţi-l încânt...

 

Şi pe tine, şi pe el,

Toate nopţile ce-apasă,

Năvădeala-n firicel,

Când o coşi şi se descoasă.

 

Să se-nnoade torsul tău

Cu vremea de pe pârău,

Cu ce-ating când te despoi

Să rămânem numai noi

 

Când din cer, de pe verigă,

Din căruţele de foc

Se sting fulgi de mămăligă

Să ne-adune la un loc.

 

Luăm carul, largă-i calea,  

E lumină pentru boi,          

Lăsăm umbra, uităm valea,

Fir-am fi doar amândoi.    

 

Sânzâiană cu cârlig

 

Sânzâiană, Sânzâiană,

Unde este ce-ai promis

De mă arde sub sprânceană

Când mă strigă din abis...   

 

Să-mi arate ii şi zări

Înflorind pe sânii tăi,

Când trag untul vechi pe nări

Să pun gândurile-n clăi,

 

În cârstace şi în şire

Care lacrimile-şi pierd

Când adună să răsfire

Bobi cu care te dezmierd.

 

Sânzâiană, Sânzâiană,

Eu te simt că-mi eşti departe,

Face-te-ai o buruiană

Între viaţă şi-ntre moarte.

 

Trag nămolul tău pe nări,

Sânzâiană cu cârlig,

Mă zbat singur între zări

Şi degeaba te mai strig.

 

În măduva din surcele

 

Doar din tine-am descusut

Patima de început

Pentru podul din trei doşti...

Ştiu că tu mă recunoşti   

 

Pe lemnul cavalului,

După mersul calului,

După greierii din sân

Care tac atunci când spun   

 

Câte lacrimi am vărsat     

Pentru câte n-am gustat   

Şi la câte-am făcut nod

Să strâg apele sub pod

 

Între pietre, sub sandale,

Cât se face vremea scrum

Zările zidirii tale                

Către mine-şi cată drum;

 

Pentru câte n-am închis

Din câte aş fi cuprins

Într-o rouă de cărbune

Să mă frigă dac-aş spune –

 

Ca ţărâna din răscruci,

Cu răbdarea din uluci,

Pentru rostu-ascuns în tindă

Teama mea să vă cuprindă...

 

Şi în verde, între stele,

Taina lacrimilor mele

Să vă fie foc şi spuză      

În măduva din surcele.

 

Mândra dă să facă ochi

 

Dacă Mândra face ochi,

Zac trei zile de deochi

Iar a patra-mi caut leacul                 

Sub ţărâna cu aracul –                     

 

Sub arac, peste ţărână,                      

Piatra umbrei se sfărâmă

Şi alunecă-n răcoare       

Unde timpul nu mai doare.  

 

Şi dacă nu face ochi,       

Descântaţi-mi de deochi          

Să vină când mă ridic,              

Să mă scuipe la buric,

 

Că las pânza şi-mi fac veacul     

Pe ţărâna cu aracul,

În căpiţa cu pelin,

Să m-audă cum suspin;

 

Cum suspin şi-ascut la brici

Fără iţari şi opinci,

Cu pieptul şi cracii goi

Prin verdeaţa din zăvoi.

 

Să se mire cât greşesc,

Dacă zbengui sânii tari,

Şi când stelele-ameţesc

Să-şi numere dinţii rari.


Mă usuc şi mă aprinde

 

De la tine de sub pânză,

Mi-a căzut aşa deodată

Furca ţâţelor în rânză,

Răspunzându-mi drept în spată.

 

Iar pe pietre şi ţărână

Pică sânge din genunchi,

În răscruci, pe vechea vână

Care-mi creşte din rărunchi

 

Drept în cer, lujer subţire,

Când înalţă ruga lor

Sfinţi ce nu pot să răsfire  

Mrejele care mă dor –

 

Mă usuc şi mă aprinde

Stea scăpată-n smoc de iască,

De pe cer când se desprinde

Şi nu vrea să recunoască.

 

Fir-ar el de început

 

Trage cerul peste noi,

Ai grijă să fie bine,

Să ne-acoperi pe-amândoi.

Las nădejdea mea în tine.

 

Să nu cauţi să mă minţi

Că este mai scurt pe-o parte,

Am fost tineri şi fierbinţi

Şi-ndoiala ne desparte.

 

Este greu de unul singur,

Că e lung ce este scurt

Şi degeaba stau şi gângur,

Fir-ar el de început.

 

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)