Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

 

Florilegiu

Douăsprezece poeme de Mihail Soare

 

Un poet dezinvolt,  inventiv, profund şi cu un umor special, un poet surpriză, aşa poate fi numit Mihail Soare, care ne invită la gâlceava domniei sale,  culmea,  tocmai cu Joseph Haydn! Teribilist sau serafic, profund sau ironic, meditativ sau sarcastic, cultivă versul clasic cu naturaleţea şi siguranţa profesionistului dăruit. Dar şi pe cel alb în aceeaşi măsură.

Are Mihail Soare o inventivitate lingvistică specială, jonglează cu cuvintele, le alătură ingenios în propoziţii şi fraze de o sonoritate aparte şi în  virtutea acestui dar de magician cu îndelungă şi puţin pământeană practică îşi permite să şocheze spiritele pudibonde sau criticii îngheţaţi în convenţionalism.

Din loc în loc explodează şocant şi fascinant câte o bombă metaforică menită să uimească şi poate,  sau mai ales,  să sfideze: ,,în mlaştini puturose şi acre ară morţii / cu minutare lucii meşteşugite-n pluguri…”,dar şi definiţii concise, catifelate, cu iz filozofic dintr-un dialog din alte lumi :,,moartea e doar o tăcere, prietene”/”aiurea, poate o trecere…” Într-o admirabilă poezie eludează elegant şi sensibil cuvântul iad, numindu-l, fermecător, poetic şi surprinzător , “dimpotriva raiului”.

Pentru Mihail Soare  poezia e un soi de gripă, revine periodic, şi începându-şi gâlceveala sa cu Haydn, atacă cu dezinvoltură şi virtuozitate  clopotele într-o cuceritoare romanţă la patru mâini şi sloboade în aerul lânced al poeziei contemporane memorabile sonetine.

Evocă în versuri de o perfecţiune metrică remarcabilă figuri legendare ca unicul Monet , absconsul Hesse, Borges cel orb, controversatul Papini, Rimbaud, sau prea puţin ştiutul Antioh, pe toţi aceştia, cunoscuţi de-ai săi de la vreo cafea ori vreun ceai, îi întâlneşti într-un imposibil posibil pe bulevardul larg, dar întortocheat şi plin de sensuri al poeziei sale.

Şi pentru ca pleiada celor evocaţi prin sonoritatea numelor  să fie completă, într-un univers atemporal populat de îngeri, magellani, fluturi şi iarăşi îngeri, şi mai cu seamă de sinele său misterios, adaugă cu o dezinvoltură năucitoare pe Matty(caricaturistul) şi chiar pe…Nicolae Văcăroiu ! (selecție din prefaţă la „Gâlceava mea cu Haydn sau despre Romanţa pentru clopot la patru mâini” de Mihail Soare - de Mircea Micu – 2010)

 

Mare scofală n-ar fi fost, desigur, să identifici în Înţeleptul Gâlcevii cu lumea pe acel moldav „Lorenzo de Medici al nostru” pus în ramă călinesciană, chiar şi dacă dialogul ar fi fost dat tiparniţei anonim. Dar oare paralela singură ar fi fost destul pentru a-l ghici în interlocutorul din Gâlceava mea cu Haydn (Ed. Brumar, 2010) pe poetul Mihail Soare? Constatarea că titlul a fost prelungit cu disjuncţia „sau despre romanţa pentru clopot la patru mâini”, maimuţărind parcă modelul cantemirian cu „sau judeţul sufletului cu trupul”, nu face răspunsul cu nimic mai accesibil. Cert e că Gâlceava înţeleptului cu lumea, orice ar fi însemnat pentru contemporani în urmă cu trei veacuri şi oricât omagiu i s-ar cuveni luminatului autor – despre care 99% din posteritate se laudă încă şi azi că-l ştie („sigur, ăla cu struţocămila şi cu broscoporcul”), e doar o improvizaţie comparativ cu performanţele estetice atinse de replica ei „muzicală”de acum. Dar nu cumva tocmai această elevaţie ameninţă demersul lui Mihail Soare – şi dânsul tot un erudit într-o lume a capetelor seci – cu un ecou chiar şi mai slab decât al ilustrului său predecesor? Gâlcevitorul însuşi pare să-şi fi făcut această „socoteală loghicească” (snobii zic azi „analiză S.W.O.T.”, acronim anglicist după „puncte tari, slăbiciuni, ocazii, pericole”), judecând după caricatura de morosophos şi de trubadur al surzilor pe care şi-o compune singur în arlechinada plină de amar sarcasm „Sunt idiotul ce încântă”, jucându-se cu sugestiva flexiune „cântă – cuvântă – descântă –încântă”: „Sunt idiotul care cântă/ Cu luna-n piept la nunţi de stele,/ Amarnic, cu lăuta frântă,/ În armonii de cucuvele/ O operă de trei lulele./ Sunt idiotul care cântă...// Sunt idiotul ce cuvântă/ La-ngropăciuni, discursuri grele/ Rostind cuvinte ce-nspăimântă/Dricarii molfăind bezele/ şi caii lor păscând lalele./Sunt idiotul ce cuvântă...//...// Sunt idiotul ce-şi împlântă/ un înger până la plăsele...” (din volumul „Pescar în larg – sondaje critice, editura Granda, 2011, autor Emil Lungeanu )

 

 

S-ajung să pipăi taina…

 

S-ajung să pipăi taina ca pe pâine

pân’ la plăsele să-i împlânt cuţitul,

să-mi zică steaua dintre nori “smintitul”

când i-oi promite ziua de poimâine

 

Lihnit, neantul să-mi încapă gluma

de-a-mi duce de dârlogi fiinţa goală

pe scurtătură,  îmbrăcată-n smoală

către iubirea unică, postuma

 

Să-mi tacă telegrafu-n substantive

născute-n nori de adăpat ursita

despre molozul rătăcit în sita

prin care trec durerile fictive

 

În finitudini să-mi alint ocara

şi deghizat în pogorâri mondene

să mă feresc de evlavii perene

când mi-oi croi, din cârpe şterse, doara

 

Credinţa îmbătată prin lucarne

dansând fără pudori în lupanare,

strădalnic, cu căinţa din fervoare,

să-mi facă, şmecheresc, cu-n ochi, din carne

 

S-ajung să pipăi taina, şi poimâine,

când m-o lătra dintre zăvozi furgonul,

să-nfig cu-n bold în aripi avionul

în insectarul mârâind în câine…

 

 

Când îmi vor creşte aripi…

 

Când îmi vor creşte aripi şi cred că mi se-ntâmplă

Curând, în viaţa asta, mă-nţeapă omoplaţii

Mă voi sui la ceruri să-mi pun o stea pe tâmplă

Ca un miner lămpaşul, se vor zgâi juraţii

Care disecă taine şi-mi vor nega ’nălţarea

Crezând că telescopul atins de miopie

Îi minte ca pe curve şi că aş fi doar zarea

Nimic mai mult, iar zarea e numai o fâşie

De nu ştiu ce, de aer, adică de nimica

În niciun caz de carne ori poate-ar fi vreo vină

Purtată de arhangheli sau dacă nu, pisica

Cu-atâtea vieţi în cârcă adulmecând lumină

N-o să-mi mai fie trenciul de vreun folos, iubita

Nu-mi va putea cuprinde cum se cuvine trupul

Când voi veni cu toamna să scuip pe recuzita

Unui spectacol jalnic pe care-l tot dă zdupul

Pe care-l ştim de „lume”, acea adunătură

De putrede ursite citite în ţărână

Din nefireşti landouri mă vor privi cu ură

Piloţii de planoare, şomeri după furtună

Voi hoinări bezmetic prin veacul căţelandru

Alăturea de păsări, precum un pierde-vară

Iar strâmta galaxie m-o sugruma mai tandru

Decât orice amantă cu mâini gălbui de ceară

Ca-ntr-un tablou de Breugel pământul cât o nucă

Îmi va părea, iar marea o lacrimă scăpată

Din ochiul meu de sticlă umplut cu dor de ducă

Deja mi-au dat tuleie, vă las. Pe altădată !

 

 

Poem cu popă papistaş

 

„Neantul o fi totuna cu infinitul ?”

asta mă întreba de fiecare dată vecinul meu când ne întâlneam  

era popă papistaş, însă mergea pe bicicletă şi fuma

nu aştepta niciodată răspunsurile mele, care oricum erau tot întrebări :

„cine e bunul şi cine e nebunul dintre noi doi”

sau „cât om poate cuprinde între vămile lui un poet”

„depinde câte morţi are”, răspundea

„să zicem că două - una pentru mine şi alta pentru mine însumi”,

„atunci înseamnă că jumătate din poet e om”

„poate că ar trebui să ţii cont, sfinţia ta, 

că distanţa dintre poet şi moarte este mai mică decât între alţi oameni şi moarte”

îmi spunea că acela care înţelege are aripi

şi suna, aşa tărăgănat şi melodios, ca un verset

dar mie, îngerii, de pildă, nu mi se păreau din cale afară de înţelegători,

poate şi de aceea îi socoteam un fel de insecte

plecam de acasă cu anii lăsând cărţile mele să se scrie singure,

însă când mă întorceam el se purta la fel de firesc ca atunci când ne întlâneam zilnic

văzându-mă încercănat mă dojenea

„eşti demodat, plânsul nu se mai poartă de ceva vreme”

bănuia că mi se trage de la femeile inventate de mine

„iubirea e treabă de câini, părinte, mi-a mâncat toată biografia

până ce am devenit eu însumi iubire, de aceea am ochii înlăcrimaţi”

nu mai zicea nimic, mormăia doar ceva de neînţeles şi pleca.

De când citisem într-o noapte „Eseu despre dragoste” al lui Ortega y Gasset

ajunsesem să-i zic filozofului y Basset

spre indignarea nevestei preotului care avea un astfel de câine…

 

 

Nu puteam să-nţeleg…

 

Nu puteam să-nţeleg cum stă osul sub carne,

ce blestem îl apasă să suporte tăcut

îndurând umilinţa unui melc fără coarne

târâtor anevoie printr-un veac prefăcut

Nu puteam să-nţeleg de ce doare plutirea

ca o cruntă tortură născocită de popi,

ca o rană sărată, ca un gol, ca psaltirea

recitită-n răstimpuri  de eretici miopi

Nu puteam să-nţeleg câte ceruri există

şi de ce fiecare nu îl are pe-al său

chiar de-ar fi să măsoare numai cât o batistă

năclăită de stele ca un geam de hublou

Nu puteam să-nţeleg care far mă încape

ca o haină lălâie şi din care ocean

vreo armadă de vise şi-ar croi peste ape

drumuri lungi către mine, s-acosteze în van

Nu puteam să-nţeleg de ce cântă copacii

sunt viori sau sunt arbori şi cum fabrică flori,

lemn de cruci, de corăbii, de ce-i tulbură macii

când răsar printre iarbă pe sub ei, trecători

Nu puteam să-nţeleg care umbră mă muşcă

pe furiş de călcâie sau ce câine dalmat

îmi adulmecă urma, presărând praf de puşcă

pân’ la portul din mine unde zac exilat.

 

 

Nebun după lampioanele roşii…

 

Era un semn de circulaţie

din acelea triunghiulare, de avertizare

„atenţie, cad pietre”

dar nu,

era „atenţie, cad îngeri”

aveam să constat asta după ce m-am trezit cu un înaripat

peste melonul meu de fetru cu panglică de satin

de-atunci îl car peste tot în cârcă de parcă ar fi un rucsac pescăresc

la cinematograf şi la teatru

„mişcă-ţi îngerul mai într-o parte să vad şi eu” mi se strigă din spate

la cafenea, la tipografie, la petreceri,

ascultă vrând-nevrând măscări ori bancuri seci

la bibliotecă, se uită peste umărul meu când citesc Schopenhauer

„ţţţ” face ca un greier, nu-i place neamţul

de multe ori nici mie,

la băcănie, la piaţa de peşte, la fisc

mă chibiţează când joc table cu fochistul

am fost cu el şi la vecernie şi la hipodrom şi la grădina botanică

dar unde n-am fost

însă cel mai mult i-a plăcut la bordel

îl încântă împrejurarea şi e nebun după lampioanele roşii…

 

 

A fost un an în care s-au sinucis poeţii…

 

A fost un an în care s-au sinucis poeţii

sătui să fie-ntruna luaţi în cătarea vieţii

Cu aripi de la fluturi date-mprumut cu ora

şi-au hăcuit prin pieţe în văzul tuturora

venele lor firave, tendoanele, uitarea

hrănind câteva zile gazetele. Duhoarea

acestor pline ceasuri îmbrăţişând foburgul

a-nnebunit berarii care-au turnat amurgul

în halbele ciobite vânzându-l ca pe bere,

s-au aruncat din turle poeţii în tăcere

asemeni unei blânde ninsori întârziate,

s-au otrăvit cu vise ascunşi în ruinate

mansarde şi în dosul unor iubiri deşarte

de nimeni bănuite, iubiri pentru departe.

Printre gutui sticloase şi-au aninat în funii

costumele dungate având prinse petunii

la-ngustele revere şi ei uitaţi acolo

sub strâmtele sacouri,  austrul  în tremolo

ducea sinistru vestea, tramvaiele de noapte

se-mpiedicau adesea şi ele ca de şoapte

de rimele-aruncate, s-au revoltat vatmanii

crezând că iarăşi vântul a doborât castanii…

 

 

Poem cu îngerar

 

„Eşti plin de vise”, mi-a zis de parcă aş fi fost plin de râie,

„sunt”, i-am răspuns, „de aceea şi plutesc aşa, ca o văcuţă gonflabilă din reclame”

„şi de paradoxuri desăvârşite”

„şi de gol”, adaug zâmbind,

e nevoită să-mi dea dreptate, deşi nu-i convine deloc : „mda…”

Aşa începea mai mereu cearta noastră

un fel de război de o sută de ani,

îmi reproşa că pun cuvintele acolo unde nu te aştepţi

şi caută cu săptămânile până să-mi poată spune ceva,

că de multe ori plec pe neaşteptate

lăsând rezemat de geam între muşcatele rozalii un carton de la o cutie de pantofi

înfăţişând o siluetă incertă pe care scrie „eu”

că-l mângâi mai des pe Montaigne, motanul, decât pe ea,

se enervează la culme când găseşte lipit cu buburuza cu magnet

de uşa frigiderului un bilet din hârtie galbenă caligrafiat artistic :

„sunt cu Cervantes la băutură”,

o să scot odată şi odată în stradă frigiderul acesta nenorocit

în care-ţi ţii morţii din romanele alea de care nu te mai apuci

în paranteză fie spus sunt cel mai prolific autor de cărţi nescrise

şi mai are o mie de motive pentru care-mi scoate ochii

că sunt mai mult o întrezărire decât altceva

„te caut înnenbunită prin pădurile tale cu arbori parazitaţi de licheni mincinoşi

ca pe trufe, din câinii sângelui meu n-au mai rămas decât pieile”

„mă gândesc că ar trebui tăbăciţi”, glumesc,

când ţi se întâmplă din joi în Paşte să stai acasă

nu faci altceva decât să stai cu ochii aţintiţi ore întregi în îngerarul ăla blestemat

(un fel de insectar, dar cu îngeri)

„rebotezi şi reinventezi totul doar ca să-mi faci în ciudă

ţi-am mărturisit că sunt fericită atunci  când, atât de rar, binevoieşti să-mi

striveşti incertitudinile,

iar tu mi-ai spus că fericirea e doar iluzia împlinirii

şi că singura împlinire mai de soi e moartea

toate prietenele mele au câte un iubit,

doar eu sunt îndrăgostită de o infinitate de gânduri cu nume de stradă.”

Nu greşeşte prea mult, am atâtea cusururi încât uneori par o lume întreagă…

 

 

Eu, Nietzscheanul

 

Nu era chiar niciun secret,

ştiam că mă iubeşte doar pentru că nu sunt întreg şi ca să-mi poată adăuga a treia mână sau mai ştiu eu ce,

aşadar numai ca sa fiu aşa cum mă vedea ea,

nu o dată m-am trezit dimineaţa altfel decât mă culcasem

cu o aripă de fluture lipită stângaci pe umărul dezgolit de furtuna din zori,

cu tatuaje facute cu pixul sau doar cu ochiul ei drept,

mi-a desenat încă o inimă, un catarg cu velele rupte,

într-o seară, făcând pe filozoafa, lucru ce-i dădea un aer fermecător de caraghios,

după ce mi-a aruncat aiureala „eşti exponentul unei lumi fără păcat aflată sub dictatura iubirii”

la lumina unor lumânări de tort a pus la cale un soi de ceremonie de sanctificatare

ori, mai degrabă, de nesanctificare

alăturând numelui meu pe acela de Nietzscheanul, ca Tesviteanul bunăoară,

astfel că în toate calendarele cu nesfinţi veţi da de mine astfel,

nu era atât de fraieră încât să nu-şi dea seama că nu sunt eu însumi, ci doar căutarea, de aceea ea îmi şi zicea „alteritatea ta”

 „sunt ceea ce scriu”, am recunoscut, „aşa că las-o baltă cu declaraţiile tale de dragoste,

pietrele amfiteatrului, obloanele prăvăliilor, macadamul,

toate le ştiu pe de rost şi le declamă fornăitor,

iar tu mă minţi spunându-mi că e ecoul”,

eu de fapt nici n-am iubită,

e doar o cascadă care curge din cer şi de aceea pare nespus de înaltă

îi înălţam ode şi-mi venea tare greu,

pentru asta mă foloseam de zmeie din hârtie japoneză

doar că se întâmpla ca din cauza greutăţii culorilor să nu se înalţe îndeajuns

deseori în drum dădeam de stele şi le dăruiam lor,

uneori ea se apleca până la înălţimea turnului meu cu ceas unde stăteam adesea cu porumbeii recitându-le în limba lor guruită balade medievale

şi mă întreba despre bârfele din oraş, dacă a sunat coafeza sau dacă a venit lăptăreasa,

eu îi povesteam despre ultimele ploi şi despre brunul glazurat  al olanelor ude

nu rareori era aşa de strălucitoare încât devenea peste noapte oglindă

cu timpul însă a obosit, învinsă de scălâmbăielile mele şi de neputinţa de-a-mi reflecta abstractul

ea mai era şi un deal cu peri şi cireşi care înfloreau nătângi, în miezul iernii,

se supăra când îi spuneam că iubirea nu e decât un gen literar

„eşti nebun, adică îmbrăţişarea mea e literatură, vrei să zici”

colinda înlăuntrul meu cu un felinar aprins crezând că sunt lumea

şi cum nici ea nu era cine credeam eu că este, nici eu nu eram lumea,

emigrase în mine dintr-o întâmplare

profitând de talentul meu neobişnuit de-a mă îndrăgosti de lucruri care nu există,

dar eu le iubesc pentru că le văd şi le socot vrednice de iubirea mea,

şi port dragostea cu fala cu care în copilărie purtam spielhozenurile noi

mă mai întreba cât de departe e timpul sau cât adevăr poate încăpea într-un sceptic

nu-i răspundeam, o ameninţam că o să-mi pun capăt nopţilor

amicii mă ironizau la cafenea că am o iubită care nu există

şi că umblu aiurea cu scheletul unei toamne sub braţ, într-o cutie de vioară

apoi mă iscodeau despre lungimea picioarelor ei

până şi peştii din acvariul de după uşă îmi puneau indiscreţi întrebări,

să te ferească Dumnezeu de indiscreţia peştilor,

mie nici nu-mi trebuie iubită, vreau doar să am pentru cine să-mi trag, la o adică,

un glonţ in cap…

 

 

Eu chiar sunt toţi oamenii

 

Eu sunt toţi oamenii din toate timpurile şi din toate ţările

din toate caleştile şi din toate gările

aşadar sunt un fel de personaj colectiv

botezat fără vrere cu-n prenume fictiv

când vorbesc, vorbesc îngereşte şi-n cor

despre naufragii, despre nimic, despre dor

şi tropotesc asemenea unei armate uriaşe

mărşăluind prin cetăţi, prin livezi, prin oraşe

de aceea îmi e şi aşa de greu să mă ascund

chiar dacă mă prefac deseori şi mă cufund

în lanul de gânduri, lăsându-mi afară ca un steag periscopul

mincinos ca o cutră, miopul

ea îmi spunea mereu cu vocea scăzută

catifelată, tremurătoare, pierdută

„am văzut ochii ăştia într-o minunată litografie

cu miros muced şi acru de prăvălie

era din secolul al şaişpelea

şi am înnebunit de-a binelea”

avea dreptate, erau ai lui Vespucci,

parcă-l aud târşâindu-şi pe covertă papucii

de altfel m-au părăsit toate iubitele văzând cât de mulţi sunt

speriate de moarte, neştiind cât pământ

ar fi trebuit nebuneşte şi cătă vreme să sape

tot pământul, pesemne, de pol la alt pol, să mă-ngroape…

 

 

Aş vrea să uit de tine…

 

Aş vrea să uit de tine ca de-un război pierdut

Să îţi colind amnezic ungherele călare

Pe-o bicicletă verde cu roţi de împrumut,

Să mă-ntâlnesc cu mine arzând în felinare

Din fier forjat şi fontă pe străzile înguste

Care brăzdează tainic şi-ntortocheat ca viaţa

Lăuntrul tău cu-arome aduse de prin puste

De vânturi cărăuşe,  să umblu ca paiaţa

Gătit în caraghioase şi galbene livrele

Asemeni unui gingaş afon canar pe care

-l visează colivia cântând printre zăbrele,

Să nu ştiu dacă noaptea de iarnă te mai doare

Sau dacă faetonul ce m-aştepta la poartă

Mă mai aşteaptă încă, oraşul tău mă-nghite

Cu tot cu amnezie, neaşteptată soartă

Căzută cu ninsoarea, din ceruri, pe şoptite…

 

 

Aparenţe

 

Aparent, toate femeile sunt femei

unele aşa şi rămân toată viaţa lor,

ipostază altfel destul de plictisitoare,

asemenea celei de statuie,

numai că ele nu se plâng, cel mai probabil din neştiinţă.

În ciuda înfăţişării,

(poartă rochii vaporoase, un fel de vânturi primăvăratice,

au părul strâns în coc şi fredonează refrene din şansonete),

sunt de fapt, nişte poeme neîncepute

şi atunci când, e drept, destul de rar,

unora dintre ele li se întâmplă, nu se ştie din ce motive,

să fie remarcate de vreun poet miop

devin poeme de-adevăratelea,

adică nişte aglomerări de cuvinte şi de suspine cu iz de toamnă,

de multe ori de neînţeles,

care, culmea, nici măcar nu pot fi mângâiate,

iar strânse în braţe nici atât.

Când, luaţi de val, inspirându-se de la îndrăgostiţii de rând, încearcă asta,

poeţii se trezesc îmbrătişaţi cu ei înşişi,

în timp ce ele cred că acest lucru s-a petrecut aievea.

 

 

Regăsirile mele

 

Regăsirile mele au dinţi moi ca de lapte

la răscruci mă pândesc deghizate în şoapte

şi-mi pun noaptea în cap jefuindu-mă tandru

de iubiri neiubite cu aromă de leandru

au complici nişte îngeri cu elitre de ceară

efemeri, fără carne, mă somează-ntr-o doară

le răspund că mi-au luat tot ce am şi că trupul

îmi e dat împrumut să-l preumblu prin zdupul

cu pretenţii de stea, „vi-l voi da şi pe-acesta

în curând, să pornească, sus în ceruri fiesta

fără aste poveri voi zburda împrejurul

galaxiei cu meri înfloriţi, calamburul

întâmplării-l veţi soarbe ca pe-un suc de cucută

e dulceag şi amar, mai sorbiţi înc-o flută

şi-ncă una, degeaba, nu-i veţi prinde voi gustul

înţelesul lui tainic, străveziu precum mustul

dintr-o vie albastră din ţinuturi visate

cultivată-n răstimpuri pe un deal de păcate…

 

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)