HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

ÎNTRE AUZ ŞI VEDERE, NICHITA –

O LACRIMĂ CARE PLÂNGE CU OCHI-

 

„CA O PASĂRE IBIS sau NICHITA, AZI” - Ediţia a 2-a revăzută şi adăugită,

Volum omagial, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi, 2002

 

Cezarina Adamescu, Agero

 

                                              

                              Moto:

 

                                 „Nu cum sunt eu sunt eu

                                 ci cum eşti tu sunt eu.

                                 Un fel de tu sunt eu

                                 pe care nu l-ai mai lăsat

                                 să fie eu.”

                                                                       Nichita Stănescu

 

                                               Aş vrea să-ţi vorbesc tăcând

                                               câteva vorbe despre tăcere.

 

                                   Ce adiere!

                                   Ce sfânt miros

                                   de piele de Făt Frumos

                                   trecând dureros din tăcere-n tăcere

                                   prin aerul majestuos…

                                   Ce stări şi ce sunete par

                                   că nu se întâmplă

                                   de la tâmplă la tâmplă,

                                   născute din verbul natal

                                   cu iz preacurat de Santal!

                                   Încet-încet

                                   Tăcerea s-a îndrăgostit

                                   de poetul ascet

                                   şi-acum suie spre inima lui

                                   bătută în cui…

 

                                                            Ah, tu, lumină, tu,

                                                           întoarce-te acasă.

 

                                   Se-mplinise anul

                                   de când Nicetas Remesianul

                                   plecase spre zări mai albastre

                                   să locuiască o stea

                                   aproape de inima mea.

                                   şi cu cât se depărta

                                   devenea în mine prezent

                                   imanent

                                   ca un spirit înalt

                                   cu străluciri de nevină

                                   ce flutură-n larg

                                   corăbii întregi de lumină…

 

                                                           Negru fără de alb

                                                           colţi de fildeş, fără de elefanţi,

                                                           eu fără de mine,

                                                           tu!

 

                                   Doar cu privirea mai ţii timpul

                                   fix în echilibru.

                                   Pare neverosimil

                                   dar nimeni nu ţi-a aflat

                                   cu adevărat chipul tău metafizic.

                                   Nimeni nu-ţi ştie candorile,

                                   cântecul trist pe care-l cânţi

                                   doar la vreme de bucurie.

                                   Muşcând din ochi

                                   ca dintrun animal rănit

                                   te cuibăreşti în străfundul vederii

                                   din cădere făcând

                                   o înălţare pe culmi nesfârşite.

                                   Ave, Hristea Nichite!

 

                                                            Nenăscut fiind

                                                           nimeni nu mă va vedea

                                                           murind

 

                                   Era la-nceputul secundei

                                   cu numele Azi.

                                   Natura lucrurilor se afla

                                   ca şi ieri în devenire

                                   de nicăieri.

                                   De atâta zăpadă

                                   se făcea primăvară în suflete.

                                   -Ia-mă cu tine, îngere,

                                   căci vreau să mă nasc

                                   în inima ta.               

                                   -Chiar da? întrebă îngerul.

                                   -Chiar da, răspunse Nichita.

 

                                                           Doamne, ce fel de pâine

                                                           voi mai fi fiind şi eu

                                                           şi pentru cine?

 

                                   Cât de viu ai rămas,

                                   cât de viu eşti,

                                   mai presus de fire,

                                   în lumea limbii româneşti

                                   născându-te mereu,

                                   prin moarte întru nemurire…

 

                                                            El începe cu sine

                                                           şi sfârşeşte cu sine.

                                                           Nu-l vesteşte nici o aură.

 

                                   L-am văzut cum se-nălţa,

                                   se-nălţa

                                   în timp ce în pământ cobora.

                                   Eu l-am văzut înviind în timp ce murea.

                                   L-am văzut cum din cuvânt

                                   se năştea, nemurea,

                                   l-am văzut cum

                                   cu ochii închişi ne privea.

                                   Îngerii îl dezmierdau,

                                   îl priveau drăgăstos

                                   şi cum de atâta privire

                                   îl durea sufletul până la os.

                                   Îl ridicau de subsiori

                                   până la nori zicându-i :

                                   -Bate din aripi şi zbori!

                                   Se făcuse aidoma lor

                                   înger

                                               şi blond

                                                           şi zburător!

 

                                                           Doamne, eu nu pot să mor!

                                                           mi-e viaţa veşnică şi rană

                                                           şi nu pot să mor

                                                           şi ninge şi nu pot să mor

                                                           şi mi-e foarte frig când

                                                           foarte ninge

                                                           şi nu pot să mor!

 

                                   Nu muri

                                   dacă nu ştii încă să zbori

                                   nu muri

                                   pentru că nimeni nu ştie

                                   cum e să mori pe vecie,

                                   să cazi în cer

                                   ca o ploaie de meteori.

                                   Să mori,

                                   mă gândesc uneori

                                   e ca şi cum ai naşte

                                   un cântec de lebădă argintie

                                   să naşti stele-n dureri

                                   şi să le azvârli de nu-ştiu-unde

                                   spre nicăieri…

 

                                                            Eu mor cu fiecare lucru

                                                           pe care îl ating

 

 

                                   Tu suferi

                                               eu sufăr

                                   pentru întreg universul.

                                   Suferi şi sufăr de versul

                                   sfărâmat în vitralii

                                   întro biserică

                                   sfântă şi sferică

                                   plină de pietre sculptate

                                   pe jumătate.

                                   Cioplitorul s-a suit

                                   şi atârnă pieziş printre sfinţi

                                   pe un iconostas auriu şi pare

                                   mai viu decât fusese vreodată.

                                   Mă doare, te doare versul divin

                                   cu care te-nchini şi mă-nchin

                                   silindu-l să zboare-n ninsoare

                                   precum o ceată de serafimi…

  

                                                           Ochii mei, fiii luminii,

                                                           Ce noroc al vieţii mele

                                                           Lumina asta cu fii!

 

                                   Lumina mă alerga nebuneşte

                                   spre rai.

                                   Tu nu erai să mă aperi de ea.

                                   O simţeam cum din creştet

                                   îmi izvodeşte

                                   şi mi se revarsă pe trup

                                   ca nişte spiţe pe care

                                   nu puteam în nici un chip

                                   să le rup.

                                   Avea răsuflarea fierbinte

                                   şi voia să mi se aciueze în minte.

                                   Îmi sărea în obraz

                                   ca o scânteie de topaz.

                                   N-am nici o vină, am strigat

                                   dacă nu pot să scap de lumină

                                   şi trebuie s-o port pretutindeni

                                   în sevă, în plasmă

                                   ca pe o neasemuită fantasmă…

 

                                                            -Cum vedeţi poezia, acum,

                                                           faţă de celelalte arte?

                                                           -În chip amoros şi

                                                           îmbrăţişător.

 

                                   Mi-e iarnă şi ning de Nichita

                                   şi-un duh angelic mă fură

                                   mă bate cu fluturi pe gură

                                   cu nemiluita.

                                   Împărtăşeşte-te, îl aud,

                                   din trupul cu răni al Cuvântului

                                   venit în lume smerit

                                   să se cunune cu poezia

                                   cea care atât de mult l-a iubit.

 

                                                            Şi nici de frig nu pot să mor!

                                                           nu pot să mor!

                                                           Doamne, mă chinuiesc şi nu pot

                                                           să mor!

                                                           Doamne, eu nu pot să mai mor!

 

                                    Pletele ninsorii

                                   trebuiau retezate brutal

                                   cum sunt retezate de aer

                                   coamele albe de cal,

                                   sub şeile fluturânde.

                                   Doamne, mai taie, îţi zic

                                   coama ninsorii un pic

                                   sau leag-o de-o stea

                                    de inima mea,

                                   să poată muri

                                   cel ce iubirea iubea

                                   şi nu poate

                                   când ninge în hohot

                                   ieşi din starea de A FI.

 

                                                                        Nimic nu este altceva.

                                                                       Totul este totul.

                                                                       Iar eu sunt tu.

 

                                   Se confunda înserarea cu aurora.

                                   Nu mai ştiai, una alteia,

                                   care-i e sora.

                                   Se îngemăna codrul cu vântul.

                                   Nu mai ştiai al cui

                                   îi e şuieratul şi cântul.

                                   Se unea cerul cu apa

                                   de nu maia ştiai

                                   a cui e oglinda, mioapa.

                                   Numai tu nu te confundai cu nimeni,

                                   nu, nu.

                                   Deşi îmi spuneai mereu

                                   că eu sunt tu.

                                  

                                                                       -Spune-mi despre stele.

                                                                       -Mă tac.

 

                                   Haide şi nu mai zburătăci,

                                   pasăre.

                                   Haide şi nu mai şuiera-n ferestre,

                                   vânt.

                                   Nu vezi, soare,

                                   Cum s-a împuţinat luna?

                                   Nu vezi cum mi se întunecă faţa?

                                   Nu vezi, mamă, cum mi se împuţinează

                                   viaţa? 

 

                                                             Nu se ştie cine respiră

                                                           pe cine.

                                                          

                                   Ai nemurit pentru noi

                                   suav şi frumos

                                   în mişcare.

                                   Strigând : „Res-pir!” ai uitat

                                   să respiri

                                   şi n-ai apucat să ne spui

                                   că te doare

                                   lumina şi umbra,

                                   cerul şi stelele,

                                   pana de os împlântată duios

                                   la răscrucea cuvântului

                                   cu vorbirea.

                                   Ah, cum te mai paşte încă, iubirea,

                                   făcându-te prizonier

                                   în ideea de zbor

                                   nemuritor şi înalt

                                   spre un cer de bazalt

                                   care nu-i altul

                                   decât acela care ţi-a sprijinit

                                   matern, zborul…

 

 

                                                           Moare numai cel care se ştie

                                                           pe sine,

                                                           se naşte numai cel care

                                                           îşi este sieşi martor.

 

                                   Şi astăzi te locuieşte zborul,

                                   Nichita,

                                   iar crugul lui – osie de lumină

                                   mi se topeşte de văz,

                                   de auz, de pipăit, de miros.

                                   Un ochi se scurge-n clepsidră,

                                   un altul pe şira spinării delfinului

                                   îşi caută propria orbită.

                                   Din întunericul încremenit

                                   se naşte o stea de sidef

                                   sculptată cu numele mamei…

 

 

                                                           Moartea se aseamănă

                                                           întocmai cu naşterea.

                                                           Nimic nu este altceva.

 

                                   Şi-am zis aripă de stea

                                   Moartea, Doamne, nu mă vrea.

                                   Şi-am zis aripă de zeu

                                   Moartea nu-i pe placul meu.

                                   Şi-am zis aripă de lut

                                   Moartea Doamne, nu m-a vrut.

                                   Răsărit de soare nins

                                    Moartea însăşi m-a respins.

                                   Şi-am zis asfinţit de soare

                                   Moartea asta e-o-ntâmplare.

                                   Pace vouă, maştere,

                                   Moartea-i simplă naştere!

 

                                                            În caii cei mâncaţi de lupi

                                                           când încă mă mai ninge

                                                           un cer de stele care-l rupi

                                                           la mine pe meninge,

                                                           tu.

 

                                   Iată, am vârsta

                                   la care ai nemurit tu.

                                   Iată am înapoi,

înainte,

                                   jumătate de veac de cuvinte.

                                   Mi-s anii grei

                                   aşa cum grele-s elitrele

                                   deşi le-am lustruit frumos

                                   până la os

                                   căci crezum

                                   c-ai să vii să mă iei

                                    dincolo de praf şi de fum

                                   pe spinări de nălucă

                                   atunci când mă cuprinde

                                   năprasnic dorul de ducă… 

                                              

 

                                               Noi doi, pădure, ce făcum?

 

                                   Ningeam şi eu

                                   ningeai şi tu

                                   şi se-ngroşau

                                   nămeţii-n câmpuri.

                                   Ne sprijineam de raze stinse

                                   tăiate-n unghiul unei seri

                                   şi-naintam prin încăperi

                                   purtând în vis

                                   pe pleoape ninse

                                   fantoma unui gând

                                   de nicăieri…

 

                                                            Numai viaţa mea va muri

                                                           pentru mine-ntr-adevăr,

                                                           cândva.

                                                           Numai iarba ştie gustul

                                                           pământului.

 

                                   Pământului de suflet – tu – sămânţa

                                   cu lacrime curate l-ai spălat

                                   şi pe o troiţă de la Săpânţa

                                   Nichita – numele ţi l-ai sculptat.

                                   O candelă ce suie în tărie

                                   cuvântul tău mă arde şi mă doare

                                   şi mistuie din cap până-n picioare

                                   pământul meu de carne şi suflare…

 

                                                            Vino repede de tot

                                                           nici să măr nu ştiu să pot

                                                           duce-mă şi dulce-mă

                                                           naşte-mă şi moare-mă.

 

                                   Doamne, priveşte,

                                   Moartea nu mi se potriveşte.

                                   Nu mi se potriveşte bunăoară

                                   nici statul nemişcat la orizontală.

                                    Când o fi Doamne, să mor

                                   fă să fie lin, uşor

                                   până-n fapt de înserare

                                   să rămân drept în picioare.

                                   Iar în fapt de noapte-adâncă

                                   să rămân un stei, o stâncă.

                                   Doamne, ascultă ruga mea

                                   pironeşte-mă de-o stea

                                   şi la mâini şi la picioare,

                                    spânzură-mă de ninsoare!

 

                                                            Se moare din doi în doi

                                                           astfel că

                                                           numărătoarea se face pe sărite.

 

                                               De din infinit coboară

                                   stea amară.

                                   Nu amară de amar

                                   ci de dulcele nectar.

                                   Nu amară de pelin

                                   ci de crin muiat în vin

                                   şi de harul sfinţitor

                                   ce mă face mai uşor

                                   (dez)însingurat să mor…

 

 

                                                           O, prietene,

                                                           cum este albastrul tău?

                                                          

                                   Aveam rău de albastru.

                                   rău de ochi vezi aveam

                                   azvârliţi spre înălţime

                                   ca nişte suliţi rămase în aer,

                                   fără întoarcere

                                    şi mă îmbolnăveam foarte des

                                   de absenţă.

                                   Rău de tăcere aveam,

                                   de străină privire,

                                   rău de gol de cuvânt aveam,

                                   de neiubire…

 

                                                            Atâta să nu uiţi

                                                           că el a fost un om viu,

                                                           viu,

                                                           pipăibil cu mâna.

 

                                   În fiecare noapte

                                   te smulg din inima mea.

                                   În fiecare dimineaţă

                                   eşti iarăşi acolo.

                                   În fiecare anotimp

                                   sufletul tău, Nichita

                                   mă ceartă

                                   că m-am lăsat

                                   crucificată de stele

                                   în poartă…

 

                                                            Încerc să pătrund, să m-adaug,

                                                           să fiu.

                                  

                                   Tinerele fete îţi poartă

                                   ca pe cercei de diamant

                                   cuvintele la ureche

                                   iar Necuvintele ca pe verighete.

                                   Îşi înfăşoară literele

                                   la brâu şi pe sâni

                                   şi te adulmecă

                                   precum aerul aburind

                                   de miros de pâini.

                                   Fără saţiu

                                   fecioarele îţi poartă

                                   dorul în timp

                                   şi în spaţiu….

 

                                                           Pur şi simplu,

                                                           el adulmecă existenţa

                                                           şi ia naştere lăsându-se

                                                           devorar de ea.

 

                                   În anul de graţie, AZI,

                                   de la naşterea sinelui

                                   nici n-apucase

                                   secunda

                                   bine să se usuce,

                                   pe când trupul tău

                                   tăia aerul

                                   în formă de cruce…

 

                                                           Născut dintrun cuvânt

                                                           îmi duc înţelesul

                                                           întro pustietate divină.

 

                                   Parcă ai căzut din fire

                                   văduvit de-o vrea iubire.

                                   Parcă ai căzut din stea

                                   cu o bufnitură surdă.

                                   Umbra ta te urmărea

                                   cu privirea grea, absurdă.

                                   Râs cu plâns, zilele tale,

                                   pâine de lacrimi căzută-n pocale

                                   -hrană diurnă-

                                   şi peste toate – surâsul –

                                   se năştea dinăuntru

                                   luminându-ţi umbra

                                   răsădită-n pământul întoarcerii.

 

                                                           Aş minţi dacă aş spune

                                                           că nu regret nimic,

                                                           dar iarăşi aş minţi

                                                           dacă aş spune că regret ceva…

 

                                   Spune-mi,

                                   eşti în stare să fii?

                                   Poţi tu să te naşti,

                                   să adaşti,

                                   să vii din venire

                                   şi să-ţi fie drag

                                   de această iubire?

 

                                                           O, prietene, asemenea fiind

                                                           altcuiva,

                                                           eu nu voi mai fi, căci un lucru

                                                           asemenea altuia, nu există.

 

 

                                   Te-ai rupt, te-ai smuls,

                                   te-ai lăsat străpuns

                                   de starea eternă

                                   de-a nu fi,

                                   continuând să fii pentru noi

                                   -suflet-

                                   de unde nu există smulgere.

                                                           Schimbă-te în cuvinte,

                                                           repede cât mai e timp!

                                                           Schimbă-te în cuvinte

                                                           precum îţi zic!

                                                          

                                   Ştii tu de unde vine                         

                                   cel care se scrie cu sânge

                                   pe sine?

                                   Unde e patria lui?

                                   Părinţi are dânsul, destui?

                                   Unde sunt moşii, strămoşii?

                                   Din pământul de sine

                                   el scoate litere roşii

                                   şi fără de ştire

                                   inima sa devine

                                   o neasemuită vorbire…

 

 

                                                           Eu stăteam la o margine a orei,

                                                           tu – la cealaltă,

                                                           ca două toarte de amforă.

 

                                   Ah, cum te iubeau

                                   iubitele, stelele!

                                   Şi cum se-nvârteau

                                   în jocul lor vesel,

                                   nebunele, ielele!

                                   Stăteai răstignit

                                   între stele şi zâne

                                   şi-ai adormit cu trupul

                                   lungit, aburit

                                   pe zăpada

                                   scrijelată cu nuduri

                                   păgâne…

 

 

                                                           De ce scriu? Pentru că poezia

                                                           Este o lacrimă care plânge cu

                                                           Ochi!

 

                                   Limba în care te-ai născut

                                   limba numită duminică

                                   e patria ta.

                                   Şi printre atâtea popoare

                                   migratoare    

                                   tu ai rămas să locuieşti

                                   în această duminică,

                                   la fel cum rămâi

                                   în aerul de respirare.

 

 

                                                           Viaţa nu e născută pentru

                                                           a fi ucisă, nu, nu, nu!

                                                           striga mama mea, născându-mă!

 

                                   Am mamă, nevoie

                                   de o sfântă placentă

                                   să reînviu

                                   din moartea mea aparentă.

                                   Am nevoie de-un ochi

                                   să mă ascund de deochi.

                                   De o inimă, să ies din viaţa mea

                                   minimă.

                                   De un suflet mi-e foame,

                                   mi-e sete,

                                   cu mirosul de serafim să mă-mbete.

                                   De o nouă viaţă, mamă, mi-e dor,

                                   ca o fluturare de aripi uşoare,

                                   mă rog de moarte să nu mor

                                   ci să-mi fie dor de-o zburare…

 

                                               Dă-ne mie, mamă şi prietenilor mei de

                                               de băut

                                               şi după ce ne săturăm setea de viaţă

                                               dă-ne de murit, mamă!

 

                                   Ce fel de joacă

                                   s-a mai născocit?

                                   Lemnul de toacă

                                   a lăstărit;

                                   lemnul de cruce

                                   pus în răscruce

                                   să se usuce

                                   parcă aşteaptă

                                   mâini şi picioare

                                   de răstignit…

                                   Ce fel de astră,

                                   blândă, măiastră,

                                   în infinime

                                   s-a prăvălit?

 

                                               Tocmai tu, tocmai tu,

                                               de ce tocmai tu,

                                               de ce tocmai tu?

                                               Ca o pasăre Ibis,

                                               Ca o pasăre Ibis...

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com