Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

LIRISM DIN CASA ALBASTRULUI BLÂND

Monica-Oana VINTILESCU (foto)

 Impresii si pareri personale in FORUM

 

Până în acest moment Monica Oana Vintilescu, profesoară de limba română la Colegiul Bănăţean din Timişoara colaborează la reviste timişorene, cum sunt „Rostirea românească” şi „Orient latin”.

Din receptarea critică a poeziei, ne vom mărgini la o recenzie semnată de poetul si istoricul Ion Pachia-Tatomirescu ( jos ) şi o selecţie de poeme din cele trei volume Ana de rană (Timişoara, Editura Eurobit, 1998), Ielina (Timişoara, Editura Eurobit, 2000) şi Castele în Spania (Timişoara, Editura Presa Universitară Română, 2002), aparute pînă în prezent. Lucrarea domnului Pachia-Tatomirescu a apărut în revista „Rostirea românească”, Timişoara, AN.X, nr.1-2-3, ianuarie-februarie-martie. 2004, pp.68-69. Precizăm că numele după căsătorie al poetesei este POPOVICI, iar volumul Castele în Spania a apărut sub această semnătură. 

 

Poezia doamnei Vintilescu este profundă, culeasă delicat în cuvinte, nuanţată subtil cu o acaparantă notă erotică, beneficiind de trasăturile solide ale filozofiei poporene şi a pragmatismului ţăranului român, dând stărilor de fapte contururi clare, conforme percepţiei româneşti. Astfel Monica Vintilescu întregeşte subtil şi eficient o viziune poetică pertinentă, cu un lirism de excepţie - un adevărat deliciu pentru cititorul avizat.  Să-i urăm doamnei Monica-Oana Vintilescu, bun venit la "Revista Agero"!

 

Lucian Hetco - Editorul revistei Agero Stuttgart, Germania

 

 

Întâmpinare de Prof. Dr. Ion Pachia Tatomirescu

 

 

            După un debut discret, din anul 2000, cu volumul Ana de rană – şi semnat cu numele feciorelniciei (Monica-Oana Vintilescu), unde suntem întâmpinaţi de lirismul sincerităţii oximoronice a eului erotizat sub soarele nervalian, nu „negrul”, ci un „soare greu umbrit de dor”, bineînţeles, tangent la sublimul autohton-valahicului mit al jertfei zidirii, cu „femeia” veşnic înmănăstirită, recentul volum, Castele în Spania, de Monica-Oana Popovici, pus sub pecetea unui profund-inspirator motto-haiku stănescian („Eu nu sunt altceva decât/ o pată de sânge/ care vorbeşte” – Autoportret), constelează „problematica rănii” ens-ului din „capul ţepii” mileniului al III-lea, de la „pelerinul” trupului de lut, ori de la „armăsarii sălbatici” ai acestuia, cu care galopează printre arhicunoscutele „castele de nisip” din mai mult sau mai puţin „hispanizatele lumi”, până la „albastrul blând” al casei din celebra privelişte a fiinţei platoniciene. „Noul” erou liric al Oanei Popovici se simte „răscruce” şi „glas de vineri” (cf. De neîmplinire), cu tulburări sinestezice datorate unor „roiuri de aripi înverzinde-n jar” (cf. Armăsari sălbatici), dar şi cneaz al „tărâmului jalei” ce învaţă să-şi ascută răsuflarea „într-a Doamnei coasă,/ răzbătând deşertul în surâs desculţ”, ori „să se adape” din otrava „rece şi spumoasă/ în nisipul tandru” de pe la crescătoriile munţilor (cf.Castele de nisip); pe „continentul durerii” , reînviază într-un „suflet de ghepard”, chiar şi într-o soresciană undă, adică „bun la toate”, dar mai întâi, spre a-i solicita unui prinţ glacial „să construiască o furtună”, poate, pentru „clopote cu copite sparte-n fum/ şi roţi pătrate croncănind.” (cf.Pur şi complicat); întru nutrirea spiritului medieval-castelan se angajează „armăsarii negri cu coamele de fier” şi „hienele albastre” (cf. Mereu Monica), „cuvântul-lacăt al unui „fost vultur” (cf.  De prea târziu), „animale multe/ otrăvuri arse şi tăceri oculte” (cf. Între noi doi), „fiinţele mării”, „fiinţele serii” şi „fiinţele zării” (cf. De cealaltă parte), „lacrima pătrată a soarelui” (cf. Soare fracturat), „cai de nori sălbatici” (cf. În Valea Plângerii), păsări mari şi mici, albe şi negre, bune şi rele (cf. Viaţa ca o scenă), „un ciot de zăpadă neagră” (cf. Timpul), „gânduri albastre în bocanci de aur” (cf. Tânguire de seară), „spiriduşul cu ochi de cristal” „ş-un căpcăun din miez de ură” (cf. Monica / Pustiu), „un vagabond din zdrenţe de cuvinte” (cf. Altfel de Făt-Frumos), „Spanii rebele cu voci de vâsc” (cf. Castele în Spania), „pitici de soare/ sărutaţi de rana încruntată” (cf. Gânduri de unicorn), „jumătatea mută a porţii de palat” (cf. Respirări de zare), „o lună neagră care/ mai ninge bulgări vii de soare” (cf. Ana de rană) etc.

 

             Casa poeziei Oanei Popovici se ridică treptat, cu certitudinea temeliilor de beton-armat ale mitosofiei valahe, lângă fântâna din capul foşnitorului „lan de stele” – poate pentru că se află sub „un cer de piatră croit/ din fânul tras pe roată” (cf. Nume de fântână), poate pentru că „apa sculptată vrea să fie foc”, ori alt element fundamental al cosmosului nostru cel de toate zilele, poate, în ultimă instanţă, şi ca într-un Albastru blând: „Locuiesc sub straja arsă/ a fructelor de sare-amară.// Sunt un glonte-n grâu de rouă/ verde descântată şi/ alintată-n praf de lună.// Casa mea creşte pe culmea/ unei deznădejdi senine,/ unei îndoieli mirate,/ şi-mi răsfrâng rotund pe jale/ ramurile serii coapte/ pe-un albastru blând,/ de rană.”

 

Prof. Dr. Ion Pachia-Tatomirescu

 

Pasăre de lut

 

 Mi-am clădit o pasăre de lut

ş-apoi am învăţat-o să cânte.

Mi-am construit o temelie de păsări

ş-apoi am învăţat-o să zboare.

Mi-am înjghebat o aripă de cântec

ş-apoi am învăţat-o să umble.

Mi-am trudit o casă de dragoste

şi am îngrijit-o până când

a prins rădăcini.

Mi-am scrijelit un nume pe ochi

şi apoi am învăţat

să respir aşa.

 

(cf.Ielina, Editura Eurobit, Timişoara, 2000, p.23)

  

 Aşteptând

 

Eşarfă de stele susurânde

o plec pe umerii tăi întrebători

şi unduiesc bolta copilărească

peste surâsul de miere

al şoptitei ierbi.

Iar către seară,

albastru-nchise-n raniţă de timp

răsfir aleanul,

jalea,

dorul

asupra ta,

în româneşte.

 

(cf. Ielina, Editura Eurobit, Timişoara, 2000, p.24)

   

Între noi doi

 

Sunt animale, animale multe

Otrăvuri arse şi tăceri oculte,

Sunt ierburi nemblânzite, nedresate,

Sunt rare bucurii, multe păcate

Şi câini albaştri, strălucind în lună...

Sunt garduri frânte, suflete ce sună

A gol sau a prea plin, a sânge.

 

E inima mea veşnic ce se frânge.

 

(cf. Castele în Spania, Editura Presa Universitară Română, Timişoara, 2002, p.20)

 

Albastru blând

 

Locuiesc sub straja arsă

a fructelor de sare-amară.

 

Sunt un glonte-n grâu de rouă

verde descântată şi

alintată-n praf de lună.

 

Casa mea creşte pe culmea

unei deznădejdi senine,

unei îndoieli mirate,

şi-mi răsfrâng rotund pe jale

ramurile serii coapte

pe-un albastru blând,

de rană.

 

 

(cf. Castele în Spania, Editura Presa Universitară Română, Timişoara, 2002, p.65)

 

Castele în Spania

 

Şi iată, dau ştire că nu ştiu nimic,

Voind să repar reuşesc doar să stric,

 

Dorind să înalţ prăbuşesc doar castele

De corbi iluzorii, prin Spanii rebele,

 

Arzând să rostesc, reuşesc doar să tac,

Să pun îngerii moi într-o teacă de drac,

 

Încercând să-nţeleg pot doar amesteca

Voci de vâsc, ochi de nor şi cu inima mea,

 

Îndrăznind să pornesc, ştiu că n-am să ajung

Într-un înger-castel, dintr-un timp mult prea lung.

 

(cf. Castele în Spania, Editura Presa Universitară Română, Timişoara, 2002, p.86)

Chirurgul de zbor
 

Brancardier de porumbei,
infirmier de mierle,
ierbar de corbi,
clasor de şoimi,
culegător de grauri,
îndreptar de rândunici,
dicţionar de privighetori româneşti,
tămăduieşte-mă şi pe mine,
undeva,
la jumătatea distanţei
dintre vultur şi lup.

Oglinda

Ochi şi ochi se aude văz.
Ureche lângă ureche se rosteşte auz.
Buză pe buză sărut se simte.
Braţ în braţ se răscoleşte-mbrăţişare.
Picior după picior se face drum.
Geană cu geană se schimbă-n somn.
Tu lângă eu ne auzim văz,
ne rostim auz,
ne presimţim sărut, colind de-mbrăţişare,
ne petrecem drum...
Şi-n urmă,
somn ne facem.

Credinţă

Am să fac şi asta, am să-mi las
cortina peste ochi, o ghilotină,
pe oase-mi voi cupla zăbala, cu mâna mea
voi aşeza la gât
aeru-nvineţit de alungarea ta;
haine de gheaţă strâmtă sub piele am să-mbrac,
atele de-ntuneric vertebrelor le-oi pune,
în tălpi voi strânge astfel şi calea către tine,
să readuc nădejdea din moartea aparentă
a neadevăratei tale-mpietriri; îmi voi lipi genunchii
de-această poartă seacă, izbită în obrazul
iubirii mele şi voi sta
acolo până când
ai să mă crezi.

Nimic împotrivă

Buzele tale mă privesc îndrăgostite, zadarnic
le-ai interzice mâinile,
promisiunea ta nefăcută
de mine se leagă, degeaba
te-ai dezlega de dânsa,-n auricul
magnetizează cuarţul câmpurile de forţă
şi câmpia de maci, deopotrivă;
nu mai pune
deşerturi împotrivă-ne –
le-om trece.

Tendonul lui Ahile

Strateg de dragoste, ai trasat tactici abile,
aşteptări masive la graniţă,
guerilla de-ntrebări dislocate-n asfaltul frunţii,
prizonieri-suspiciune,
torţionari-îndoială,
avanposturi-tăcere...
Năprasnic, sângele meu a ripostat,
impertinenţa lui nimerindu-ţi tendonul lui Ahile:
Cuvântul – geamandură-ntr-o mirare de unicorn.

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)