Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Monica MuresanNefericirea noastră este că nu ne înţelegem sufletul ci trupul

 MONICA MUREŞAN - Poesis

 

Întâmpinare de Melania Cuc, redacţia Agero

 

 

Parcă rătăcită dintr-un medieval cu domniţe şi flori de romaniţe încastrate în lemnul scrinurile doldora de scrisori, pe care o adolescentă  le depozitează pentru a le citi cândva, la maturitate, Monica Mureşan scrie cu acel calm aparent al zăpezii care vine, vine, albeşte şi lustruieşte lumina lunii până când ea, lumina nu mai rămâne decât amintire.

Giuvaieruri lirice clare împodobesc  sintagmele de o acurateţe care face casă perfectă cu melancolia, cu filosofia şi, mai mult de atât, cu fericirea aceea aţâţătoare a sângelui care simte că trebuie să pulseze pentru a purta mâna cu penelul  pe hârtia velină. Aşa trebuie că scrie poeta, lin ca mătasea dar şi rupt, frânt ca cele câteva pâini cu care Iisus a hrănit mulţimea flămândă nuîn trup ci în suflet.

Citadină şi sofisticată, în sensul nobil al  expresiei, Monica Mureşan  se foloseşte de cotidian ca de un material de construcţii neconvenţional. Ia , ici o  stradelă pe care o "croşetează" în imagini ideale, dare peste acre îngerii trec scuturând pulberi de stele. Îngerii au aripi pe jumătate albe, pe jumătate negre şi Taina înfloreşte hoţeşte, colindul germinează în manuscrise într-o casă în care scara scârţâie dintr-o nostalgie ce nu are nici în mânecă cu igrasia gangurile deşărtăciunii maladive. Monica nu se posternează în faţa idolului numit Muză, nu cere milă, nu ridică un deget în apărarea-i personală.

Ca poet adevărat, lasă ca lucrătura sa de cuvinte să o reprezinte, şi Poemul se simte viu, crescând zilnic precum drojdia pâinii. Poezia Monicăi Mureşan este aşa cum se cade să fie,- rotundă şi de o consistenţă artistică, vizuală, pentru care ar invidia-o, cred, şi maeştrii pictorii. (Melania  Cuc, red. Agero)

 

Poem în alb-negru

           

Demonii noştri se urau şi îngerii noştri se iubeau.

Când îngerul tău, îmbătat de dragoste, s-a fost atins

de o demonică muşcătură,

îngerul meu a plâns trist în ochiul meu vesel

Veni apoi o restauraţie ca şi cum exista armistiţiu

 între demon şi sfânt.

Şi ne puserăm de acord să nu mai încurcăm noţiunile.

Acum demonii noştri se iubesc şi îngerii ni se luptă…

pe când noi am uitat

chiar şi de la ce pornise trânta

ne întrebăm de ce sunt unele pene albe şi altele – negre?!!

                                                          

Florile tainei

 

Ştiu  şi cunosc – dinainte de a le cunoaşte -  florile tainei:

ochii se deschid

auzul se ascuţeşte

omul iubeşte şi tace, tace şi primeşte frumuseţea din jur

ca hrană.

Nefericirea noastră e că nu ne înţelegem sufletul ci trupul -

confundându-le, nu ştim pe cine ne supărăm.

Şi neîncrederea în trup se transmite sufletului în necunoscut. Iar acolo, în necunoscut, ne aştepta cu nerăbdare un suflet frumos dar invizibil.  Pe care îl ştim dinainte de a-l cunoaşte. Numai că nu-l recunoaştem.

Câteodată iubim pe cineva dintr-o confuzie: crezându-l pe acela că ne seamănă, crezând că e ca noi. Că e în noi. Dar cum să iubeşti pe altul cu adevărat când nu te iubeşti pe tine însuţi?

 

Poem despre colinde 

 

Doamne, am crescut cu mâinile acestea scriitoare

ale mele multe poeme,

Unele mai serioase, altele mai timide şi copilăreşti

Şi nu le-am luat în seamă pe cele mici şi fragile,

Mâzgălite pe crâmpeie de hârtie şi pe dosul unui manuscris

 

Pe acestea le-am abandonat

Fără să ştiu că, odată scrise, ele cresc singure,

Supravieţuind miraculos prin ideea ce le hrăneşte

 

În câte un sfârşit de an

Când faci curăţenia cea mare

Le descoperi şi îţi umplu casa

 colindătoriI din suflet

Atunci simţi, Doamne, că toate se topesc

Şi tu poţi renaşte

Din postul aşteptării

În care toate poemele-s primenite.

 

Tablou cu zăpadă tăcută   

 

Azi a nins şi eu încercam să ascult tăcerea luminii

de afară

Într-un târziu cineva dintre ai casei mi-a zis

că ar trebui să casc ochii şi să privesc

pe fereastră realitatea

i-am răspuns că prefer ninsoarea din spatele ochilor

 

O stare de aşteptare tandră a luat în sfârşit locul imaginii

Mă cufund în clipa albă ca şi cum aş zbura fără să ştiu

pe covorul de mătase al amintirii

De acolo chipul mă priveşte în clarobscur

ne reaşezăm suprapunând imaginile noastre

defazate în timp

De partea cealaltă, ăstălaltul din mine zice

că a văzut cum înăntrul meu ningea

şi că o dungă imaginară ne împarte destinul în două jumătăţi

ale aceluiaşi joc cu imprevizibilul

Îi răspund

răspunzîndu-mi

că în spatele a ce este

se ascunde ceea ce poate fi

Ai casei îmi reproşează că vorbesc în somn

Exact în clipa în care

ieşind din trup

mi-am întrevăzut sufletul

în el ningea cu fulgi fierbinţi şi aurii ca sentimentele.

 

Nu se mai vedea cine semnase tabloul.

 

Tablou cu scară

 

În casa mea scara scârţâie cu nostalgie

de fiecare dată când îşi aminteşte de toţi cei ce au urcat

în această înghesuială eu bat un drum gata străbătut

de necunoscuţii mei oaspeţi anteriori

 

simplu conlocuitor

îmi prezint scuzele

şi înlemnesc cu emoţie la orice zgomot

evadat a posteriori.

 

VIS DE IARNĂ

 

Freamătă văzduhul de fulgi de zăpadă şi muşcatele nu îşi mai găsesc astâmpărul de aseară.

Poate de aceea şi-au întins ele mâinile catifelate căuş înspre fereastră, cu braţele tremurând a stea.

Peste noapte au adormit şi s-au trezit în răsfăţul viselor din zori când, – mare minune! – în cămară nu mai era nicio muşcată.

Pe unde au putut să iasă la nunta zăpezilor? Să fi fost prin visele ce s-au fost deschise?! …

În cămară miroase a mere coapte şi a busuioc.

Pe când afară iarna ţese ştergar de borangic. 

Şi toate boabele de grâu gem în cuptor de lut într-o nouă coacere. 

În cămara visului tâmpla casei priveşte spre cer ca într-o oglindă.

Priveşti şi tu spre nori şi deodată ei seamănă cu nişte uriaşe muşcate.

Din vatră bobul te cheamă cu glas de pâine şi pe faţa pământului un ştergar de albă nea tremură în calea vântului…

Din ulcele, un glas de vin fierbinte colindă stelele dalbe.

La fereastră luna desenează rânduri-rânduri flori de gheaţă cu argint de abur stins.

Te apropii să le vezi şi ele se topesc lângă azima tâmplei…  

                                                      

Povestea poemului căpşunar

 

Câteodată poemul meu tace.

Eu aleg cuvinte alese şi-i descriu minunatele avantaje

 de a continua să lucreze, uite, îl momesc, vei ajunge astfel

 şi la pensia suplimentară, ai tot viitorul în faţă.

Eşti plin de speranţe. Dar el fuge pe scara din spate

cu speranţele mele cu tot.

Nu l-am putut uita, ba chiar m-am bucurat când l-am auzit

 la o emisiune TV: el era, vechiul meu poem dar poliglot,

comunitar şi căpşunar.

De curând, chiar m-a sunat să mă întrebe dacă am

 nevoie de ceva şi voia să ştie şi ce mai fac prunii noştri de acasă.

Am închis, cum era să-i răspund că prunii mor fără poemul lor?!

  

Poem cu perspective

 

Cerul s-a lipit de mine. Acu’ mi-s nor, acu’ ning iar peste

 o clipă din mine plouă. Este rezultatul unei tentative

 scandaloase de a-l îndupleca pe Doamne-Doamne

să-mi releve mila cerească – îmi explică poemul.

-          O altfel de formă de angelizare, Doamne? – întreb şi eu atunci.

Şi de acolo, de sus, aud că răspunde un tunet care

mă fulgeră tot pe mine. De obicei era invers, dar acum eu sunt

acela ce păşeşte pe stele, înnotând cu-al meu cap în pământ.

 Vai de aspiraţiile celui ce nu crede în ele, cercetând! -,

 adaug, pe când deja noi perspective mă precipită în propria-mi

metafizică răsturnată.

-          Ce lipsă de maniere şi de gravitaţie! – exclamă

-          partea mea pământeană, cu gura plină de ţărână.

-          Na, să mai umbli cu capu-n nori! – urlu din gura mea de rai,

-          pe când mă absoarbe o gaură din stratul de ozon… şi

-           nici n-am apucat să văd şi eu ce perspective mai erau pe acolo.

 

Tablou cu asfinţit şi ceas cu mecanism

 

Numai o stea rămăsese pe cer. Mă cutremur şi-mi zic:

o fi venit sfârşitul? Oh, Doamne, acum văd dintr-o dată

câte mai aveam de făcut …

 

Ăsttimp asfinţise şi în muzeu ceasurile cu figurine şi cartelă

nu mai sunau.

Un lăuntric îndemn îmi dă ghes în timpul rămas:

Hai, fată cu bulină roşie, urmează-ţi steaua,

dar încet, de-acu’ nu-i nicio grabă!

Pe dată mă trezii dincolo alergând spre

sosire cu ditamai viaţa mea

vie în braţe

Şi moşii mei îmi făcură lumină cu mâinile

 înconjurându-mă:

hai, fată, că de când te aşteptăm  şi mai lasă încolo

cea bulină că asta aici nu mai contează,

ai scăpat cu bine până la următoarea jumătate de ceas!

 

(Muzeul Ceasurilor, Ploiesti, 2007)

 

MONICA MURESAN

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)