Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Olga Alexandra Diaconu -

Poemele  unui eros cald, calm, departe de aspra atingere a pasiunii

 

Cronici si o selecţie de poeme din volumul 

Zbor de dragoste tarzie

 

 

     “Volumul de poezii Dreptul la nemurire al sensibilei autoare Olga Alexandra Diaconu se subordonează unei triple succesiuni simbolice viaţă – moarte – nemurire, principiu ciclic al veşnicei trăiri şi, în acelaşi timp, mitul topirii microcosmosului în marele Cosmos. Muzica interioară a versului coordonează unitar, la Olga Alexandra Diaconu, mesajul poetic, iar mitul reface, prin prevestirea visului divin roată a universului care nu ştie că se gândeşte pe sine ursita căderii neliniştii pe pământ. Mircea Eliade spunea, în acest sens, că a te naşte înseamnă, la vechii mexicani, a coborî din cer, iar itinerariul lui Ghilgamesh ori Heracles pentru dobândirea nemuririi, ca şi drumul pe care îl străbat sufletele morţilor, constă în a urca nenumăraţi munţi şi poate nu întâmplător , expresia obişnuită , în limba asiriană, pentru verbul a muri , spunea acelaşi Eliade, este de a se agăţa de munţi. Schema dinamică a căderii în neant  “totul e o cădere - mi-am spus - învaţă să cazi” aparţine, aşadar, timpului trăit, consumat în vălul propriei ispitiri sentimentale ori, şi mai profound,  ascuns într-o prelungă noapte astronomică: “Mă ascund în ceas dedus / şi niciodată n-ai să ştii / cât te iubesc / şi cât te mint”.  Olga Alexandra Diaconu demonstrează discret, în poemele sale, că timpul îşi cere, încă o dată, dreptul la nemurire”. (Cronică la vol.. Dreptul la nemurire, Ana-Maria Zlăvog, rev. Cronica, 1994)

 

  ,,Poeta are conştiinţa zădărniciei lucrurilor, căutarea apare , ea însăşi, deşertăciune şi cunoaşterea rămâne limitată, Eul este de neatins: ,,Mă-ntorc după soare/ ca floarea galbenă / fără să ştiu cine sunt”( Şi contempându-mă). Interferenţa lumină / întuneric apare ca născătoare de enigme: ,,Atâta linişte şi împăcare / numai asupra Domnului Iisus / din ieslea boilor cuminţi se revărsa  / prin răsuflarea lor / când Dumnezeu Il binecuvânta”. (Un zbor divin). ,,Dincolo de chipuri şi de gesturi / suntem noi –însinguraţi şi goi - / Sufletul se tânguie, s-ascunde...” (Noi).  Există o ,,tremurare” a sufletului fragil, vulnerabil, rugător către cele cereşti şi insensibil ca apele lacului când vântul nu-i decât o adiere! Destul de frecvent, poeta scrie sentenţios despre durerile pe care nu le crede rezolvabile, situaţii în care poezia vine direct, fără prea multe filtre, cece ce, se pare, este o altă trăsătură a poeziei sale. S-ar mai putea spune că la recuzita romantică, epurată, nu o dată din textul poetic, o constantă rămâne călătoria ca ideal, ca modalitate de cunoaştere (,,Spre floarea de lotus întins navighez”) sau poezia în care revin stările suprapuse divin / teluric într-o ambivalenţă ciudată: ,, O, Doamne, / ce bine-i în mine când dormi / Iti simt somnul lin la mine-n pleoape / Spre floarea de lotus întins navighez!” Poeta îşi asumă o atitudine, s-ar putea spune, atât faţă de cele pământene cât şi faţă de Cerul pe care îl inventează, nereuşind însă decât o poezie a ,,închipuirilor”: ,,Mă cred învinsă sau cuceritoare / Şi nu mă-ntreb cine mă vrea / iubita legală a Cerului / sau mă declară / complicea unui incest / Privesc în rouă / mesajul Cerului întors – / nici o bănuială / n-ar trebui să atingă / această limpezime a Firii ”.  (Cronică la vol. Hora stihiilor , Ioan Hurjui, rev. Cronica, 2004).

 

   ,,Poemele din Ochiul de veghe deschid, iată, şi  calea comunicării cu Dumnezeu, a credinţei şi (re)definirii fiinţei prin raportare la El. Psalmii poetei ieşene par a fi departe de cele scrise în tradiţia lui David şi mai aproape de tonalitatea şi problematica psalmilor arghezieni. Regăsim astfel, mai întâi, pendularea între înalt şi adânc, între lut şi cer; simboluri ale închiderii şi căderii: (pereţii casei interioare, cercul) fixează fiinţa la graniţa dintre pământ şi cer, între aspiraţia zborului şi lanţul greu al legăturii cu teluricul: năzuind către înalt, fiinţa e mereu ameninţată de abisul căderii, de spectrul său, cum îi spunea Baudelaire, iar condiţia ei rămâne contemplarea zonei de neatins a intersecţiei lumilor. (,,Nu mi-a mai rămas decât contemplarea / punctelor dintre două lumi / indefinte / ca nişte constelaţii / ascunse sub pleoape / şi care-mi aduc / departele aproape”) şi aşteptarea luminii, a retopirii departelui eminescian în aproapele arghezian. (,, Nu mi-a mai rămas / decât aşteptarea / luminării trupului meu / până la topire / până la pierdere / în nevăzutul Zeu”; („noaptea-mi aţintesc privirea / spre stele / şi devin aşteptare / devin tăcere / fără de gând” ); poate încă, mai exact „sfâşierea” , cum spune poeta într-un text semnificativ: ,,Sfâşiată mereu / între Pământ şi Cer / nu ştiu când plec din mine / ştiu doar că simt cum pier / cum devin plânsul / unei sălcii pletoase / care nu-şi poate îndrepta / crengile în sus, / cum devin mersul / unui prinţ al văzduhului / care se-mpiedică / în aripile prea mari / Eu am venit să vă învălui în lumină / dar ziduri nevăzute mi-ntâmpină fiinţa / înclinând-o spre fiorii abisului / De-aceea / un far eu însămi / simt c-am să devin / să pot deschide / un tărâm divin”. ( Între pământ şi cer). Argheziană pare a fi şi aproximarea „identităţii” Celui căutat pentru a uni „Cerul din Mine” cu „cerul de-afară”; întrebarea e a omului : (,,Cine e înăuntru / cine e în afară?...), certitudinile sunt ale Lui, ale lui cineva care e numit de Olga Alexandra Diaconu starea de fericire, ochi de veghe, Spărgătorul de Firi, Zeul, ploaie şi seminţe, Eu-Unul, femeie şi bărbat, păstor, hrană în suflet, timpul fără memorie – într-o infinitate de semne, câte se (re)descoperă în real, „în fiecare chip /, în fiecare gâză /, în fiecare floare”, cum spune: Dumnezeu e confundat de oameni cu un semn de întrebare. Mai mult, polaritatea Lui în înalt şi, deopotrivă, în adânc, duce fiinţa către focarul unor oglinzi paralele; aici înaltul şi adâncul sunt întrepătrunse, vârful muntelui stă ascuns în fântână, lacul terestru e imaginea „întoarsă” a cerului de deasupra: („ Nevăzutul lac în mine /cer e / întors”, iar fiinţa rătăceşte pe acest punct minuscul al unirii lumilor în oglindă, căutându-şi mereu Sinea. Olga Alexandra Diaconu se desparte în acest fel de interogaţia şi tăgada din psalmii arghezieni; o face într-un fel conceptual, filosofic(cartea e, de altminteri, dedicată filosofului Mihail Grădinaru), găsind certitudinea existenţei Lui între concepte care au prea puţin în comun cu perspectiva teologică (Duhul Sfânt). Nu e atât o „erezie”, cât ideea (cât de plauzibilă?) a lui Dumnezeu care se multiplică infinit în real şi, totodată, se concentrează în Sine; o „desfăşurare în cerc” şi o prezenţă prin absenţă.

     Această prspectivă a filosofării are şi un contrapunct în Ochiul de veghe: Olga Alexandra Diaconu scrie, in finalul cărtii, o serie de douăsprezece Scrisori către Domnul, unde regăseşte viziunea lirică, tonul elegiac, adesea liturgic. Aici sunt, în fond, miezul liric al poeziei din Ochiul de veghe şi izbânda fiinţei care, găsind calea credinţei, redescoperă iubirea, înţelegerea, pacea, lumina; între închiderea – criptarea - poeziei în concepte,nu o dată confuze, şi deschiderea ei spre mesajul direct, Olga Alexandra Diaconu trebuie să aleagă a doua cale, aceea din Invitaţia lui Iisus la cer, de exemplu: „Nu în genunchi / veţi sta de-acum, / ci în picioare / de veţi şti / Cerul deschis / să îl priviţi./ Nu sclavi vă vreau, / ci doar copii / ce cu iubire / Mă desfată / Mă veţi cunoaşte / prin iubire /  – doar ea vă este / taina Firii / Iubind / vă veţi găsi pe voi / şi de Pământ veţi fi desprinşi / Ca pomii-n floare veţi fi ninşi.”(Cronică la vol. Ochiul de veghe,  Ioan Holban, Evenimentul de Iaşi, ianuarie, 2008) 

 

      ,,Lumina de pe Munte se circumscrie, în bună măsură, poeziei sentimentului religios care îşi asumă, mai ales după 1990, tot mai mulţi poeţi, clerici şi mireni. (...)  cartea de acest fel – şi volumul Olgăi Alexandra Diaconu nu face excepţie – e una de mesaj, nu de convertire, ci de îndemn spre credinţă, de mărturisire şi, prin aceasta, de (re)descoperire a sinelui: ,,Ci fii precum luna / devii ca pământul / De vrei să fii soare, / să-ţi ţii jurământul/ Jurământ de iubire / şi de bucurie, / altfel devii vânt / şi ai viaţa pustie / Fii linişte-adâncă/ şi creşti în tăcere / Lumina ţi-e mamă / când ţie-ţi eşti vrere / Şi viaţa şi moartea / îţi vor fi aproape / şi-o lume întreagă / îţi va creşte sub pleoape / De te-apleci, / ai s-auzi iarba/ vibrând de iubire / pământul te va chema / din adâncuri de fire / De ochii ţi-i ridici spre Cer, / cuvinte-ntoarse în ecou / prin tine vor vibra când pier / şi marea de o vei privi / în fiecare picătură / privirea ta va străluci / Şi tot ce-i spirit prins, captiv / în vraja ta se va ivi / din imemoriala vreme / şi în lumina dimineţii / ca un izvor viu va ţâşni. ( Îndemnurile Duhului Sfânt); în astfel de texte, gândurile se polarizează, versul arătând, explicând adesea ce dobândeşti prin credinţă şi ce pierzi definitiv prin absenţa ei ca să nu devii vânt şi ca să nu ai viaţa pustie, cum inspirat, zice poetul.

    Ceea ce particularizează lirica religioasă din Lumina de pe Munte este amestecul fin distilat de credinţă creştină şi de semne induse de alte confesiuni; astfel, Olga Alexandra Diaconu se întreabă  „ce-am fost odinioară, / în viaţa asta ternă / venind a câta oară?”, ar dori să afle „ce am fost cândva”, nu ştie prea bine  „cine sunt / şi câte vieţi m-am preumblat / prin spaţiu”; altădată vorbeşte despre „caleidoscopul ascuns în zaţul de cafea dintr-un ibric”, invocă un zeu indic, dar şi zeii solari ai grecilor de altădată, care ar putea să ridice, pentru filosoful Parmenide, „vălul dintre putere şi adevăr”. Toate acestea sunt din altă parte, dar semnele, provenind mai ales din credinţele extrem de orientale,  ale zeului indic nu reprezintă o alternativă sau un contrapunct pentru că, iată, domină dorinţa de a urma chemarea lui Iisus şi convingerea că fiinţa însăşi este os de Dumnezeu.

    Mesajul cărţii vrea să desluşească, oricât de parţial, răspunsul la întrebarea ce oferă, (ce este) credinţa; refugiu, balsam, pace, iubire, despărţirea de tot ceea ce e haos, ieşirea din singurătate – e o lume nu ideală, ci regăsită în sine, pentru că – spune Olga Alexandra Diaconu –marea întâlnire sau , altfel, întâlnirea de taină a gândului propriu cu Dumnezeu se petrece doar înlăuntru: „Tu baţi la poarta sufletului meu / tu baţi mereu / Tu baţi mereu / Tu după firea ta mă vrei / cu Tine-n Cer să fiu şi eu / Ca pasărea Tu vrei să fiu /

de grija zilei să nu ştiu / În mine eu să pot să zbor / aşa uşor/ aşa uşor / În mine eu să te-ntâlnesc / ca să plutesc, / ca să plutesc / şi ca o pasăre în zbor / cu Tine să mă contopesc / cuprinsă toată de fior”  (Tu după firea Ta mă vrei) .

    Lumina de pe Munte oferă o lectură nu doar instructivă, dar şi bineplăcută într-o vreme când oamenii se pregătesc să primească Lumina Învierii. Reprezentările, mai ales literare, sau altele, de un gust îndoielnic, într-o întreagă cultură de consum, privind întoarcerea printre oameni a Mântuitorului se leagă, într-o postmodernitate derizorie, de Apocalipsă, de Armaghedon, de înfricoşata Judecată; în poezia Olgăi Alexandra Diaconu e altfel, „e-un suflu blând în aer”, e o zi a renaşterii şi nu a pierderii: „Un concert al naturii s-aude în noapte / concert din suspine, din plânset şi şoapte / Îşi plânge natura Hristosul de-o vreme / îl plânge c-aude pe Cruce cum geme / El plânge pe Cruce încet pân-adoarme / să vină doar îngeri din somn să-l întoarne,/ să poată să vie cu-apostoli la masă, / căci, iată-L, învie! / Şi-odată cu Iisus natura renaşte / Renaşte şi omul, e ziua de Paşte” (Îşi plânge natura Hristosul). Dar poate că esenţa mesajului se află în poemul De nu te pot iubi cu frică: să nu-L iubim cu frică, spune Olga Alexandra Diaconu, sintetizând tematica volumului al cărui sumar se întregeşte cu o serie de Portrete spirituale de monahi: Iustin Pârvu, Daniil Tudor, Arsenie Boca şi de Călugări atoniţi, mucenici: Serafim de Sarov, Paisie Aghioritul, Ilarion Argatu; finalul cărţii e al unei secţiuni cu elegii, ode, pasteluri, purtând un titlu, Punctul de sprijin, împrumutat de la o carte de demult a lui Nicolaie Turtureanu. Sunt aici poeme ale unui eros cald, calm, departe de aspra atingere a pasiunii, unde lirica Olgăi Alexandra Diaconu se împlinişte estetic, îmbrăcată, însă, în poeme nescrise încă: „Îmbrăcată în poeme nescrise / să te aştept la poartă / când te întorci / cu o adâncă înţelegere a lumii în ochi / cu sentimentul că / dintotdeauna te-am aşteptat / Şi-atunci întrebările vor deveni / un zid demolat / bun să se sorească / o mie de pisici / După –amiaza / nu va mai fi / apropierea serii / va fi doar / o intrare mai îndrăzneaţă a soarelui/ între pereţii umezi şi întunecoşi / Seara nu va mai fi / înserarea noastră / va fi doar un musafir / văratic şi răcoros / Iar noaptea, / ehei, noaptea / vom hălădui în vis / amândoi / călare pe o mătură imaginară / amândoi / pierduţi unul în altul / sub umbra lui Dumnezeu”. (Vis). (Cronică la vol. Lumina de pe Munte, Ioan Holban, Evenimentul de Iasi, aprilie 2008)

 

    „Volumele  Olgăi Alexandra Diaconu ,,dezvăluie o voce sensibilă, aparent vulnerabilă, însă stăpânind bine tehnica şi imaginaţia firului de iarbă de a înfrânge orice rezistenţă în drumul său spre suprafaţă.  Scrie poezie, proză, eseu; sunt căi diverse, supuse toate unei discrete strategii: de învăluire  şi, în cele din urmă, de cucerire a mistelui. A misterului lucrurilor sensibile, a misterului fiinţei – trepte pregătitoare pentru a se apropia  cât mai mult de Marea Taină, sânul hrănitor al imaginarului colectiv, în umbra căruia nimic nu-i imposibil.   Acest tip de literatură îndrăgostită de realitatea esenţială, ascunsă sau deformată de conduita ilizibilă a lumii, dezvoltă nelinişti, drame, retrageri, căderi – dar niciodată renunţări.   Ea se împlineşte atunci când surprinde esenţa Creaţiei – de natură poetică (după greci, poiesis  - facere, creaţie) şi când cuvântul începe să devină rugăciune.  Pe acest drum se află scriitoarea Olga Alexandra Diaconu”.  (Dan Verona – recomandare pentru înscrierea în U:S.R.)

  

   “Personalitate poetică distinctă, Olga Alexandra Diaconu lucrează cu „ materializările ” timpului în amintire, cu sensurile simbolice ale întâmplărilor, decodând sentimente şi emoţii. Biografia sa spirituală e prezentă mai ales în volumul Hora stihiilor. O stranie, dar benefică siguranţă lăuntrică îi face pe cititorii săi să rezoneze afectiv. Rolul impresiilor vizuale domină poezia sa, împletind din culori afective o miniatură iconică de mare Frumuseţe”. (Liliana Ursu – recomandare pentru înscrierea în U.S.R., decembrie 2007).

 

 

Selectiuni: Zbor de dragoste tarzie, Ed. online Semanatorul, 2008 Selectiuni: Nastrapa nevazuta, Ed. online Semanatorul, 2008

BĂRBAŢII

Bărbaţii sunt
o străfulgerare de cer
când ţi-e trupul prea strâmt
şi-ai un suflet prea mare,
dar tot ei sunt
şi îngusta cărare
dintre bine şi rău
într-un vârf de hanger

Bărbaţii sunt
voinici preistorici
ţinând cerul pe umeri,
dar ochii-n pământ
şi-au auzul beteag
când vrei viaţa să-ţi numeri
clipă cu clipă
aşteptând veşnicia,
înţepenită în tine
cum prăselele înţepenite-n briceag

Bărbaţii sunt
tot ce-i mai rău şi mai bun
pe Pământ –
aerul sunt.
 

23. I. 2008

AZI, UN STRIGĂT NEAUZIT

Azi
un strigăt neauzit
se desprinde din mine,
din oceanul rotit al stihiilor
ce mă supun
şi se face arc peste cer
Nici nu mai ştiu
cum e
când mă adun –
sunt doar deschidere
şi-o lumină tresaltă în mine,
semn pentru drum

De când ai plecat,
am învăţat să respir litere
şi alfabetul răspândit
în scisorile tale
îmi face mersul mai viu,
mai înalt

Am sufletul transparent
de iubire
şi păsările se rotesc
atât de sus,
parc-ar scrie cu aripile
gând înflorit spre tine dus

Simt un avânt de sevă
în mine,
devin copac,
nici rădăcina nu se mai ţine –
vrea să m-apleci
peste margine
şi-n noaptea asta,
chiar fără tine,
tot am să ard.

29. III. 2008

DE TE IUBESC…

De te iubesc, ce rost mai are-un nume –
iubirea brusc topeşte literele vieţii
când năvăleşte ca un val în spume
şi nesperat taie răceala gheţii

Nu-ţi spun pe nume, îţi spun doar iubire
şi simt cum mă învăluie un val
de parcă amândoi devenim fire –
două singurătăţi pierdute în astral

Nu-ţi spun pe nume, îţi spun doar iubire
şi simt cum lin mă pierd în spuma mării
ce-alunecă pe corpul devastat
de adânci meandre ale-ngândurării

Nu-ţi spun pe nume, îţi spun doar iubire –
să nu se piardă-n literele zării
micuţii pescăruşi ce smulg din fire
cufundând clipa, urmele-nserării.
 

18. 11. 2007

PRINDE COARDA CEA MAI PURĂ

Prinde coarda cea mai pură
chiar când mă săruţi pe gură -
vreau să fiu vioara ta
Prinde coarda cea de sus
când văzduhul s-a supus
Prinde coarda cea de jos
când murim de tot duios

Şi mai prinde-a patra coardă
dragostea să ne tot ardă
să devenim un fuior
de lumină şi de dor

Să devenim cer deschis
cu un nimb în frunte scris.

9. III. 2008

MI-AU ÎNFLORIT OBRAJII

Mi-au înflorit obrajii
de iubire
şi gândul penrru tine-i
înflorit
şi m-am gândit
că poate-ar fi mai bine
în plisc de porumbel
să ţi-l trimit

Şi-ţi mai trimit
şi-o floare din grădină -
ca pe lumina ochilor
s-o ţii
tot proaspătă în vaza
de lumină
ascunsă-n piept
ca vaza inimii

Şi, poate, pe-nserat
am să m-ascund
chiar eu
în vântul cu-adiere lină
şi-am să-ţi închid
pleoapa-ntr-un târziu
să fiu eu
vinovata fără vină.
21. III. 2008

 

NĂSTRAPA NEVĂZUTĂ

O năframă luminată
blând în inimă-mi tresaltă
E năstrapa nevăzută
ce din raze e ţesută

Un văl tandru de lumină
mă-nfăşoară şi mă-nchină
Tatălui şi Cerului
Maicii ca şi Fiului

Un văl cald ţesut din rouă
cade când e lună nouă
ca să-mi aducă aminte
că am sânge în veşminte

Sângele ce nu se vede
şi unii nu vor a-L crede
Ca să-mi aducă aminte
că am coroană pe frunte

Făcută numai din spini
culeşi de prin mărăcini
Şi, când fruntea mi-o aplec,
eu cu lacrimi mă înec

Şi, când fruntea salt în sus,
dorul meu e de nespus
Mă tot duce şi mă duce
până la Iisus pe Cruce

Mă tot poartă şi mă poartă
lui Christos să-I bat în poartă
Să mă primescă puţin
ca să iau pâine şi vin

Să mă primească niţel
ca să-mi dea un clopoţel
şi să-l bat tot într-o dungă
dorul când o să m-ajungă

Şi să-l bat încetinel
ca să merg mai cătinel
Tot spre Crucea Cerului
în inima Mielului

Tot spre Crucea cea rotată
să-I bat Tatălui în poartă
Să mă primească puţin
Duhul Sfânt să pot să-L ţin

Să mă primească niţel
ca să fiu una cu El
Să mă-nvârt tot roată-roată
ca şi cum n-am fost vreodată 10. 11. 2007

ZIDIREA TA CAZUTĂ EU SUNT

Zidirea Ta căzută
eu sunt de-o veşnicie
şi, harul de mi-l dai
stăpân din nou să fiu
peste fiare şi plante,
eu îl percep în vis,
dar nu-l mai pot avea
din zori pân la chindie

Doar frunza când o văd,
îmi plec ochii cu vină,
dar muşc avid din măr,
deşi parc-aş simţi
venind din alte veacuri,
mir, smirnă şi răşină

M-ai vrut un brad vânjos
cu crengile în sus –
să pot primi lumina
tăceri când am de spus

Dar eu cobor din vis
cu crengile de lut
şi nu mai ştiu nimic
din tot ce mi-ai descris

O singură coloană
ai vrut să fiu,
ca bradul,
dar eu m-am vrut stejar –
să am mai multe braţe,
să-mbin într-o tulpină
şi raiul, dar şi iadul

Chiar de mi-ai spus în vis
că ghinda e prea mică
pentru-un copac prea mare,
eu tot m-am vrut risipă

Şi iată-mă acum
în faţa Ta sunt goală –
nu mi-a căzut de sus
nici chiar un fruct în poală
Sau de mi-o fi căzut,
s-a dus în van, de-a dura
şi simt că s-a-mpietrit
şi inima, şi gura

Şi mâinile-mpreună
abia de le mai ţin
să-mi intre între palme
viu, suflul cel divin

Mai iartă, Doamne, o dată
tot neamul lui Adam –
sunt Eva cu pricina,
dar Ţi-am născut toţi fiii
prin veac, din neam în neam.

1. V. 2008

CE E TRUPUL CEL DE LUT

Ce e trupul cel de lut
Tu din Ceruri ai ştiut
şi ne-ai arătat prin chin,
prin dureri, al Tău destin

Dar noi tot nu te-am crezut,
chiar de viaţa ne-a durut
şi ne-am revoltat mereu
crezându-ne Dumnezeu

Cine-acum să ne aline
sufletul pierdut în vine,
cine-n suflet să ne crească
pacea Ta dumnezeiască?

Tot Tu, ştiu,
vei coborî,
chiar de veşnic Te-am urî,
har ceresc să ne slobozi,
chiar de suntem toţi Irozi

Tu vrei Iovi din nou să fim,
cu iubire să hrănim
pe toţi cei ce ne-au trădat,
viaţa chiar de ne-au luat

Da, mai este-o altă viaţă –
în asta ne-ai dat povaţă –
sufletu-i nemuritor,
chiar de eşti neştiutor

Ştiu, Hristoase, Tu eşti Domnul
care ne dezghioacă somnul
ca-ncet în suflet să crească
Pacea Ta dumnezeiască.

1. V. 2008

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)