Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

Pânza de in - Poeme de Dumitru Velea

Dumitru Velea sau lecturi insomniferice, o prezentare de Dumitru Hurubă

 

Desigur, despre Dumitru Velea ca poet şi despre creaţia sa în general, se pot spune o mulţime de lucruri, cu atât mai mult că el nu mai este, de multă vreme, un autor ce-şi caută identitatea poetică. Opera sa ne demonstrează nu numai un talent viguros şi o putere de muncă impresionantă, ci şi – lucru  tot mai rar azi din păcate – că  avem de a face cu un creator de frumos cu o cultură solidă şi bine compartimentată. Iar apariţiile sale editoriale reflectă cu prisosinţă acest lucru.

Decupând o idee dintr-un context ceva mai larg, se poate spune că Dumitru Velea exercită asupra cititorului o anume presiune pentru a-l obliga să-i recepteze mesajul poetic. “Atacul” său se produce pe mai multe planuri într-o interesantă şi, uneori, tumultuoasă succesiune de idei iradiind dintr-un punct-simbol pe care îl bănuim a fi tema fundamentală a fiecăruia dintre ultimele sale volume, de versuri mai ales. Ceea ce presupune că, în mod normal, în afară de talent, poetul se înhamă la un efort intelectual aproape de neimaginat; pentru că, a scrie – versuri,  cu precădere – pe o temă dată, chiar autoimpusă fiind, nu e deloc la îndemâna oricui. În ceea ce îl priveşte pe Dumitru Velea, el urmează o strategie de luptă lirică pe care o respectă cu fidelitate din mai toate punctele de vedere. Cu alte cuvinte, dar păstrând fondul problemei, el se dedă la un experiment de etalare a posibilităţilor sale poetice prin care ne dirijează cu abilitate atenţia spre un nivel atât de ridicat al cunoaşterii şi receptării operei poetice, încât riscă o anumită alterare a comunicării dintre el şi cititor. Însă este cât se poate de clar că poetul nu aceasta urmăreşte, ci, mai degrabă, îi întinde mâna cititorului pentru a-l ajuta să se înalţe spiritual-intelectual până la a-i percepe/pricepe corect şi deplin trăirile sale artistico-intime.

Chiar dacă, la sfârşitul lecturii, se instalează cu destulă şi neaşteptată comoditate în mintea cititorului un paradox: poezia lui Dumitru Velea îşi continuă verticalitatea datorită unui proces antonimic impus de-un filon/concept filosofic pe coordonatele căruia creaţia lui poetică se pliază cuminte fără a-şi pierde din substanţă. Mă refer la rezistenţa liricii din opera lui, având în vedere permanenta “imixtiune” a filosofiei în actul creaţiei precum şi, trebuie să adaug imediat, a religios-biblicului. În acest sens, întregul conţinut al volumului Pânza de in se circumscrie indubitabil contextului de mai sus şi în general…

Urmărind apariţiile editoriale şi evoluţia liricii româneşti contemporane având, deja câteva nume-repere (nu multe!), a căror creaţie dă incontestabilă valoare literaturii de gen, Dumitru Velea ni se înfăţişează ca unul dintre tot mai puţinii poeţi români în viaţă a căror lirică apare clar-discordantă în spaţiul respectiv, atât de populat acum de o poezie pretins-filosofică din care se culege greu câte-un vers de valoare reală.

Quod erat demonstrandum

(Dumitru Hurubă)

 

Pânza de in

 

Pentru scrierea cronicii

 

Dacă Împăratul te-alege

pentru scrierea cronicii,

nu te întina cu alimentele sale

din preţioasele vase de-argint,

cu băuturile sale alese

din marile cupe de aur

şi nici cu dansatoarele

cu brăţări la glezne.

 

Vei găsi bunăvoinţă

înaintea căpeteniei

peste supuşi.

 

Mănâncă doar frunză şi iarbă,

bea apă căzută în zori,

nu zece zile, ci până faţa

îţi va trece pe pânza de in.

 

Între tine şi Împărat,

cel ce-ţi vorbeşte

este cu pânza de in în mână.

 

Unul visează şi altul se trezeşte.

 

 

 

Poarta cea strâmtă

 

Greu este sub pânza încă ne ţesută,

firele ei ţi se răsucesc prin minte

 

ca o pagină de carte încă necitită

- s-o descifrezi, zilnic intri şi ieşi

pe poarta cea strâmtă a şcolii

cu prea bătrâna carte în braţe.

 

Firele ei de in urmează năvădirea,

precum oglinda îţi întoarce faţa.

 

Iţele poartă urzeala, suveica trage băteala,

vătalele lovesc, nu ştiu de alesătură,

de chipul de pe fire împodobit cu sânge,

de pagina întoarsă de la dreapta la stânga.

 

Ziua s-a sfârşit, noaptea se frânge

împreună cu firele de in ale pânzei –

 

greu îţi distingi chipul de sub ele,

uşor îl vezi, după o zi, de departe.

 

Vrei să citeşti, dar cartea s-a închis,

vrei s-o deschizi, dar mâinile ţi s-au topit,

eşti în suveică, de la stânga la dreapta,

de la dreapta la stânga, firul subţire de in.

 

 

 

Între cămaşă şi umbră

 

O singură cămaşă cuprinde lumea –

dacă vrei s-o cunoşti,

lasă-ţi chipul pe firele ei,

întinde-ţi sângele şi sudoarea pe ea!

 

Dacă nu,

arunc-o cât mai departe de tine

şi înveleşte-te în propria-ţi umbră!

 

 

 

 

Legea Scării

 

Celor aruncaţi

în camerele negre ale morţii

 

Mâinile larg desfăcute,

prinse în cuie de fier pe lemn

şi picioarele la un loc, într-un singur cui,

cu stângul răsucit peste dreptul.

 

Tot ce se fixează în trei puncte

nu se mai poate mişca

decât în interiorul triunghiului lor.

 

Pieptul se măreşte, inima scade,

aer nu intră – aer nu iese,

stăvilarele de carne se rup şi-n golul pieptului

năvăleşte sângele. Picioarele zadarnic

încearcă s-ajute schimbul de aer –

 

doar o lumină gălbuie iese pe gură

şi-n valuri de sudoare se varsă

peste palidul trup strâmbat de durere,

picături amestecate cu sânge cad pe pământ,

până corpul brusc se împietreşte.

 

Mi-e sete! a strigat sub îngrozitorul râs

al mulţimii şi capul i-a căzut cu bărbia în piept.

 

Scena sufocării au văzut-o atunci

nerăbdătorii de pe muntele pleşuv,

iar în vremea din urmă, Antoine Legrand,

repetându-se nestingherit în lagărul Dachau.

 

- Doamne, ce unghiuri egale au liniile de scurgere

a sângelui de la tălpile picioarelor

şi cele de la încheieturile mâinilor!

Ce paralele laturi ale scării lui Iacob,

văzute la ceasul al şaselea al zilei,

când ai lăsat să cadă întunericul

şi ai decis să spargi de stâlp

vasul de la gura ta! Astfel ai scris pe

pânza de in

Legea Scării pe care se coboară şi se urcă

singur şi în acelaşi timp!

 

N-ai mai avut nevoie de un om adormit,

ci numai de cel treaz între cei adormiţi.

 

Nu-i lăsa sufocaţi de gheara monştrilor

apăruţi din visele lor! Arată-le

pânza de in!

 

 

 

 

Întinsă este pânza

 

Pânza de in întinsă pe sub cel coborât pe piatră

şi-ntoarsă peste faţă, până la tălpile picioarelor –

o cămaşă fără gură ce ia forma şi chipul

pentru viitoarea icoană din locuinţa ta.

 

Câtă pânză îţi trebuie pentru o cămaşă

suveica nu ştie – firul îl trece prin urzeală,

cât timp se deapănă de pe mosorul dat.

Ţesătorul de-ar izbi vătalele mai încet,

căci oasele le-aud la fiecare frângere de fir!

 

Cât trebuie firul să fie de lung şi de gros

ca să ajungă unei cămăşi? Mâna ce-l toarce

să îţi fi luat măsura vreodată? Urzelii

nu i se vede capătul – doar iţele, douăsprezece,

plimbă firele în sus şi în jos, după tipar,

dându-mi puterea să le-aud zbaterea

şi să le văd mişcare – alesătura e în spate.

 

Doamne, fără răsufletul gurii ce flori s-ar alege?

fără sângele de sub bumbii de plumb cum ar înflori?

fără sărata sudoare a frunţii ce-ar creşte

prin pânza de in? Cine năvădeşte, cine ţese

şi de sub pânză cine vorbeşte l-atingerea luminii?

 

În locuinţa mea săracă şi goală

o pânză se trage peste singura-mi icoană.

Zilele, una după alta, se scurg spre Răsărit.

Nopţile, una peste alta, se-aşează dinspre Apus.

 

 

 

 

Cocoşul din vas

 

Pe peretele dinspre răsărit al locuinţei

este icoana cu Învierea Domnului.

 

Trupul unui tânăr ieşit prin piatră,

până la brâu, înfăşurat în lumină,

 

şi lespedea prăvălită peste suliţele

celor patru ostaşi romani răsturnaţi.

 

Când cocoşul din ciorbă va zbura,

atunci va învia cel de sub piatră” –

 

a zis unul dintre paznici. Şi în acea clipă,

odată cu lumina Celui Înviat,

 

din vasul dintre ei, cocoşul s-a întrupat,

a fâlfâit din aripi şi i-a orbit cu ciorba.

 

De trei ori a cântat – şi a zburat.

De sub icoană, Bătrânul îmi spune:

 

Atunci îşi vor căpăta vederea, când pe ochi

se vor şterge cu cămaşa lui Iisus”.

 

 

 

Omul a plecat şi s-a întors

 

Omul a plecat. Pânza de in,

pătată de sudoarea şi sângele său,

a rămas întinsă pe piatră. Pânza a plecat,

dar chipul s-a întins în fereastră.

 

Pânza o întoarce vântul peste mâna ce ţese

firul de in. Mâna a plecat

şi suveica de piatră trece printre fire

precum cuvântul printre buzele omului.

 

Vântul a trecut. Spatele său de aramă

se vede prin pânza rărită de sudoare.

Omul îşi trage cămaşa pe cap,

priveşte fereastra şi iese din casă.

 

Omul s-a întors. Ia seama mormântului gol

din grădina sa. Îl ştie acoperit de pietre,

nu groapa comună din care oasele-au plecat.

A trecut vântul şi le-a luat.

 

Există

 

Există o vreme când apele mărilor

se ridică spre cer şi îngheaţă

în valuri de piatră.

 

Există o vreme când aripile păsărilor

îngheaţă în aer

şi se prefac în piatră.

 

Există o vreme când cuvintele oamenilor

îngheaţă pe limbă,

rostogolindu-se din gură ca piatră.

 

Există o vreme când trena vântului

întinsă de pe spatele său de aramă

îngheţată şi se sfarmă în piatră.

 

Există o vreme când pietrele

se înfăşoară în pânză

şi doar una îşi lasă

 

tiparul pe firele de in,

precum fluturele paradisului

pe firele toarse din propria-i substanţă.

 

- Tu ai simţit pânza pe faţă

mai rece decât gheaţa

cerului de piatră.

 

 

Ca o făptură preistorică

 

Pânza ce înfăşoară un om este nesfârşită.

trece peste cele trei ferestre,

din dreapta şi din stânga lăcaşului,

ca respiraţia unui nor înainte de a se aprinde.

 

Ţesătura firelor ei formează alfabetul ultim.

Cu el se scrie fraza aceasta înaintea gropii comune

în care omul este aruncat

de cei care calcă prin noapte.

 

Animalul, când se recunoaşte în oasele găsite,

îşi schimbă calea, chiar dacă apa şi verdele pădurii

îi aţâţă simţurile pustiite.

 

Numai omul, indiferent la pânza de deasupra,

trece de la un mal la altul,

ca o făptură preistorică.

 

Cine, între cele trei ferestre

se opreşte, ascultă cântecul de-afară.

Lumina iese dinăuntru

prin pânza de in. Îi luminează faţa

şi marginea vasului căzut alături.

 

Din vasul preaplin se-adapă moartea.

 

 

În somn

 

Feţele oamenilor acoperite

sub pânza subţire de in.

 

Nici un ochi nu trece

printre firele îngălbenite,

fără să se închidă o dată

şi să se deschidă de două ori.

 

Nici un cuvânt nu se-aude

prin rosturile pânzei de in,

fără ca gura să se deschidă o dată

şi să se închidă de două ori.

 

Sub pânza subţire de in

feţele oamenilor adastă, în somn.

 

 

Sângele sufletului

 

Răni deschise sub bumbii de plumb ai biciului

şi sângele ţâşnind ca apa din stânca despicată de nuia;

pietrele urcuşului pleşuv însemnate cu sânge;

de pe lemnul stâlpului se prelinge sânge cu suflet

în orbitele craniului de la picioare; de pe firul suliţei

pe mâinile inconştiente ale sutaşului – sânge cu suflet.

 

Ce grabă a morţii înaintea Sărbătoririi!

 

Trupul căzut prin violenţă nu se spală,

se înfăşoară într-o pânză subţire, cu mirodenii multe.

În sânge înoată sufletul ca un copil înainte de naştere.

Cu rănile lui, pânza a rămas pe pragul mormântului.

 

Dungi roşii prin piatră, prin noapte, prin cer.

 

 

Respiră prin pânză!

 

Pânza în jurul omului

ca o orbită a ochiului,

în jurul sufletului

ca o placentă a Domnului.

 

Cine-i cunoaşte rădăcina

intră sub piatră cu tulpina

şi umple grădina

de in cu lumina.

 

Pe pânza ieşită din pământ

scrie cuvânt după cuvânt

mâna din vânt

aprinsă din mormânt.

 

Ce strânse sunt rosturile,

ce-apropiate, nodurile,

când firul cu focurile

ne coase gurile!

 

 

Henri Martin, citind

 

În Biblioteca Capitulară din Toledo ochii lui Henri

Martin rătăcesc peste literele neregulate şi tot mai

şterse de pe vechile file ale cărţilor; umbra mâinii, ce

le-a scris, se vede în flacăra lumânării – ochii lui o

urmăresc cum alunecă până la cuvintele: „recentiaque

in linteaminibus defunctis et resurgentis vestigis cernit”.

Prin umbra lui, un alt Henri Martin citeşte.

 

 

Întreg şi jumătate

 

Piatra se rupe în două –

printre părţile ei trece pânza de in

 

       – ia forma întregului –

 

ce de departe se vede,

ce de-aproape se pierde.

 

Mâinile-au pus mirodenii pe pânză

în noaptea de vineri

 

– omul dormea, pe jumătate –

 

şi ochii-au rărit-o, într-o clipă,

în noaptea de duminică.

 

 

 

Cortul înfăţişării

 

Pânza-i uşoară ca norul cu focul deasupra,

sau grea ca norul cu focul dedesubt.

 

În miezul întunericului

se face transcrierea pe firele ei.

 

Cât timp focul o încearcă sub pământ,

norul stă neclintit deasupra.

 

Cât timp norul trece printre firele ei,

focul o străpunge ca sabia de sus.

 

Când norul porneşte ca dus de vânt,

pânza se mută pe sub pământ.

 

Când focul se-nalţă spre cer,

pânza deasupra ţi se face cort.

 

De seara până dimineaţa ţi-a luat înfăţişarea.

De dimineaţa până seara îţi dă înfăţişarea.

 

 

Două pietre

 

Sutaşul a spus: Cămaşa asta, fără gură,

nu se va trage la sorţi!

 

Mâhnitul a răspuns: Până-n zori

îi vom auzi rostogolindu-se prin cer!

 

Sutaşul a văzut piatra de mormânt,

prăvălindu-se peste picioarele sale.

 

Mâhnitul sta între două pietre:

una era cu el, cealaltă peste Sutaş.

 

Printre ei şi ele, între om şi piatră,

cămaşa fără gură se trage la sorţi.

 

 

Arcuşul

 

Pe firele pânzei, ca pe o vioară,

un arcuş scoate unicele note

 

după care se mişcă stelele

pe pânza de sus a cerului.

 

 

Cine citeşte?

 

Scrie, scrie suveica pe fire

cu firul de in înfăşurat pe inima ei

 

- ca un străin se desface, fără cuvinte,

ele se-aud de pe partea cealaltă a lumii,

de pe ţărmul celălalt al apei.

 

Dintre umbre gura cui le rosteşte?

către cine se spun? se vorbeşte?

 

Omul se-ndoaie cu fruntea spre pământ,

nu ştie de fraza care se scrie,

cum creşte cu sine prin deasa urzeală,

n-aude ce i se strigă de pa ţărm

 

- ca un străin, despărţit de tulpina cea verde,

firul ascultă din zori până-n amurg

porunca suveicii – nimic nu pricepe,

doar simte cum înmuiate de ape

fibrele şi oasele în litere i se desfac.

 

Scrie, scrie suveica din zori până-n noapte,

adormi şi-o auzi cum, fără astâmpăr,

lucrează dintr-o parte într-alta.

 

Cine citeşte fraza aceasta, de peste ape,

de se aude atât de aproape?

 

 

Cursă

 

- Aleargă, aleargă,

ai plecat de dimineaţă

cu soarele-n faţă.

 

- Aleargă, aleargă,

în lumina amiezii

vezi firele pânzei.

 

- Aleargă, aleargă,

ai ajuns în noapte

cu soarele-n spate.

 

 

Ghid pentru călătorie

 

Sub apele înnebunite

soldatul Antonio din Piacenza caută malul,

precum mormântul de împrumut,

printre bandele de arabi din Iudeea.

 

Cu faţa în jos, pe-o piatră funerară,

episcopul Arculfus visează mânăstirea din Galia.

Călugărul Petru, prins cu braţele de numele său,

vorbeşte cu Dumnezeu.

 

Furtuna i-a aruncat

pe stâncile insulei Iona,

peste mormintele regilor Scoţiei,

ca dialog între viaţă şi moarte.

 

Abatele Adamnanus îl transcrie pe tăbliţe de ceară.

 

Limba lui Arculfus leagă fir după fir

pânza de el

văzută în Ierusalim.

 

Între un mormânt de împrumut

şi altul regal,

mărturia,

ca o pânză trecută peste faţă.

 

 

Când

 

Când pânza de in

dispare,

ea îţi acoperă faţa;

 

când pânza de in

apare,

ea îţi descoperă faţa.

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)