Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Ligia Mihaela IONESCU, Madrid

 

POEME

 

 

Notă de autor

Poemele Despărtire  (1990), Iubirii, lui (1991), O altă mare (1997), Aurora(1999), Poem aproape final (2000)  fac parte din unicul micul meu  volum, intitulat  “Rugă”, apărut la Editura Fundatiei  Gheorghe Cernea (2004). Celelalte  sunt integrate unui alt volum ce nu  a apucat calea tiparului, intitulat încă din anul 2005, “Cartea rotundă”, ce va cuprinde şi continutul  de poeme  al  primului volum, dat fiind faptul că a fost publicat într-un tiraj  mic. (foto: autoarea în timpul unei lansari de carte)

 

Aurora

Poezia poate fi  într-o ultimă şi primă instanţă

dansul fermecător al universului

de aceea ea nu poate fi redusă la zero

de aceea ea nu poate fi doar tăcere

de aceea ea este lumină şi umbră a luminii

de aceea respiră pământul

ea este şi nu poate muri

Când pământul acesta nu va mai fi

cuvântul va fi miez al iubirii

care va naşte iar pământ

mamă a universului binecuvântând mama firii

cu apă, cu sare născând o mirare de prunc ancestral

Copacii vor iubi copacii, păsările vor iubi păsările

stelele vor iubi stelele, frunzele vor iubi frunzele

chiar câinii vor iubi câinii

chiar oamenii care nu pot iubi oamenii

atunci vor iubi totul totului tot

 

Nu putem vedea naşterea în toate măruntaiele ei

Nici nu trebuie să o vedem, desigur am fi atât de înfioraţi

încât am muri de mult mai multe ori decât nemurirea

în care astăzi plângem pentru că nu putem

nu, nu putem să vedem ziua în noaptea de mâine

şi sângele iubirii scurse in sângele nostru întristat secular

 

Sângele ar putea fi alb... Da, el ar putea fi mai alb

decât atunci când îl vedem în închipuire. Da, poate că el

este alb şi mut de ruşine. De aceea nu mai poate fi atât

de fluid în noi, de aceea nu poate curge mereu în noi

De aceea este nevoie de linişte. Da, el chiar este alb

şi mut de ruşine în aşa fel încât nu poate avea viaţă decât în vine

Dar copacii ...O, ei ... Da, ei ... ei nu au sânge cum au vine?

Au, dar de ce, de ce nu se vede ... Şi dacă este, de ce noi

nu îl putem vedea, de ce nu îl recunoaştem decât atunci când

vrem să îi pictăm, decât atunci când vrem să îi rescriem?

Copacii sunt sădiţi în sămânţă precum Ana în zidurile bisericii

precum laptele în sânii mamei... precum pruncul Isus

în pântecele Mariei... precum mlădiţa în vie... precum singurătatea

iubirii născând aripi în pustie... precum Meşterul Manole

coborând iubirea într-o apă vie

din care mereu beau pământul şi oamenii?

În afara noastră, acolo ce mai este?

La marginea gândirii mă refer

În afara noastră sunt zânele, feţii frumoşi

pe care doar inima de copil îi mângâie

Nu pot să mă preschimb în copil

decât dacă mor şi înviez în Iisus Hristos

decât dacă rămân sânge într-o altă minunată piele

de fapt într-un alt minunat pământ

 

Te rog... te rog... te rog...

preschimbă-te, preschimbă-te...

preschimbă-te!

Vreau să mă preschimb, chiar mă preschimb,

dar nu pot, nu pot să mă preschimb

decât după ce voi termina de scris poemul

dupa ce voi înţelege sensul iernii

vreau să spun după ce îl voi fi citit în întregime

după ce voi fi topit iar zăpada eremitului meu

(septembrie 1999)

 

Poem aproape final

 

Am zis că nu mai scriu poeme

că nu mă mai plimb prin amintirile mele

că nu mai despart umbre, lumini

Între noi vibrează depărtările

munţi înverziţi de ploaie şi nea

Nu pot să tac fără poezie şi atunci când vorbesc

poezia aşteaptă răspunsul blând în poala ei

Nu pot să lupt cu poemele livezi

fructe întristate şi luminate pururi coboară

toate vietăţile îşi spun existenţa prin umbră

Leviatanul nu moare nici pe apele scurse

în gânduri de poezie, lebedele trec liniştite

pe lacul cel mai statornic al morţii.

S-au plâns toţi târgoveţii

de ospăţul apelor din umbre

firele de nisip sunt înlăuntrul apei şi în afara ei

apa rămâne o taină a stelelor care se scurg în ea

fără de taină durerea se avântă, în pântecul ei

naşte piatra pe care şi cerbul aleargă luminat

Nu, nu pot să ştiu cât voi mai umple memoria

cu poeme care nu îmi aparţin decât în clipa vieţii şi morţii

obişnuinţa le curmă preafiinţa sufletului lor

şi strigătul poemului devine dangăt al ploii din univers

strigăt viteaz în sinea mea şi a celuilalt

a cerşetorilor de poezie miraţi

de dărnicia apei şi a stelelor voind să sclipească

dintru fiinţă întru fiinţă

câţi fulgi nu mă ninseseră pe fiecare capăt de stea

şi totuşi lacrima nu mi s-a prelins până la capăt în nea

(2001)

 

Poemul lacrimă

 

Poemul lacrimă îmblânzitor de iluzii curge din aură în aură curcubeul din nor lângă  nor timpul cuvântă în neştire ca o gură de apă îmblânzind urletul omului din pământul crescut lujerele s-au alăturat lujerelor fructele s-au coborât în miez cerurile au frânt norul în cuvinte au pecetluit pământul cu setea

înghiţim păsări şi seminţe aripile amuţesc prin zboruri le prindem pe crestele sufletelor cu sentimente în inimă răsare lacrima timpul mănâncă umbra sugrumă patimile din patima celui neînvins naşte copii peste codrii luna se alatură soarelui prin gânduri tu treci peste ape

jumătate de cuvânt nerostit a mistuit trupul căzut pe piatra fără fluturi fără flori

ai iubit femeia ai lasat-o să nască pruncii pe stele tăcerea ei ca stelele împreunate în apa timpului sângele fără urma din lacrimă sângele clipa de dor curgând pe zidul sfânt

clopotul bate în noi vecernia adună lumina neîmpărtăşită straielor prin gânduri curge lumina gândului

viu ai plecat viu ai sosit prin carnea şi oasele mele în inimă lacrima fără ţărm fără vrere semnul ei cerul în gând

(noiembrie 2001)

 

Liniştea luminii

 

Pe drumul pe care plecasem dormea tăcerea

L-am întâlnit apoi cu părul mai alb ca totdeauna

Îmi vorbea despre verdele păsărilor pierdute

despre lemnele neputrezite ale copilăriei

pe care n-au ars toate visele lui

Vorbeam în zorii nopţii ca doi fugari

pe un pământ şerpuitor tată şi fiică

ai apelor limpezi ce aveau să vină

Aşteptam să moară pustiul

să tacă umbra în dimineaţa de toamnă

neîmplinirile cugetaseră într-o limbă

pe care nu o puteam aduna

falia dorului

Lumina zâmbea printre noi

ne iubea dimineaţa caldă a duhurilor

(noiembrie 2001)

 

 

Poem despre revenirea ÎNGERULUI ALB

poemelor  lui  Gellu Naum

 

Prietene să nu-mi dăruieşti un univers de iluzii

Mă plec în mine ca în faţa deznădejdii tăcerea

atunci când strigătul inundă visul apa neagră

roşul albul albastrul din noi tace

tropotul cailor îmi măsoară limitele morţii

 

Îmi numărasem de atatea mii de ori căderile

încât strigătul devenise voluptate a morţii

Viaţa îmi căzuse din cer perfect

până ce moartea a înghiţit-o s-a preschimbat

într-o mare galbenă în care plângeau canari papagali

insecte tot felul de vieţuitoare mai mici sau mai mari

iar omul nu mai plângea cu dinţii spărgea sticla tăcerii

de dincolo moartea râdea de cuvinte

nu se mira de nimic doar aduna

pietre în palme de lut ale aşa zişilor sfinţi

puţin mai închise decât fuseseră ale rebelilor

înmormântaţi totuşi într-o altă eră în gropile ploilor

negre

Ma gândeam de câte ori poemul le-a zdrobit cuvintele

cum pământul şi oamenii au înghiţit mâncarea

au  crezut ca este o altă pâine rod de cer necunoscut

au jelit-o au proslavit-o şi au mulţumit în cele din urmă

tot zeului mare lui Pamântul pentru că doar el putea

să simtă şi să iubească pasările care cădeau

să le primească în pântec fără silă

cu dragostea celui ce vrea să se preschimbe

să nu mai moară să retrăiască

peste eter şi cuvinte nescrise apoi să rămână

de plumb să nu strălucească în vis

să adoarmă

 

Coşmarul ziceau cei ce semănau  cu cerberii

nu se va termina va mări spaţiul Pământului

atunci când toată pâinea aceea morbidă etericilor

încrezătorilor în îngeri se va coborî iar

să o înghită oamenii de carne

Cum arătau de fapt păsările insectele vieţuitoarele toate

nici eu nici omul care plângea

pe treptele unor ceruri nu ştim

Cerul de sus de sus de tot este lumină le-am spus

lor tuturor vieţuitoarelor devenisem oarbă aproape

şi nu mai iubeam decât cu carnea şi lumina închisă

eram aşa de tristă de parcă zăream nişte ulii vulturi

sau nu ştiu ce alte păsări răpitoare venind să-mi înşface

Cuvântul pe care îl păstram ca pe lucrul cel mai de preţ

Cugetul îmi devenise aproape pradă a morţii dar nu

murea încă pentru că ÎNGERUL ALB îmi mai născuse

o clipă

(2001)

 

Cu gândul la cei veşnici

 

Dorul tău şi al meu liniştea pânzele de fum ce-mi zgârie zorii

aşteptând nimicul pare că ne cufundă în marea uitare în gura

crăpată din stâncă nimicul pare a fi aura

neîndestulător cerberul ne înspăimântă  este iar multă tristeţe

pe drumul meu mă întorc în genunchi la  tăcere cu capul pe

scrinul uitării  nimicul e gândul tristeţii  e singura

dare de seamă a lumii  e graiul porţii cerberului şi a umbrelor

neputincioase răspândite pe firele nisipului

aşa îmi grăieşte spaima şi dorul creşte în mine

neîmpăcat cu uitarea

mereu

 

***

 

Nu mai ştim să iubim şi gândul hoinar peste stânci

ne amăgeşte cu trecutul arătos atât de bolnav că azi

nu se mai pot iubi decât aripile frânte ale ploii

pe ferestre e liniştea e spaima trecutului sunt mirările

noastre vechi căutând minunile noastre de pretutindeni

pe ferestre sunt clipele ce nu suspină sub apăsarea tandră a morţii

pe ferestre sunt sufletele fericite căutând liniştea celorlalţi

zvâcnetul durerii

îmbată neliniştea cu foşnetul orb  zvâcnetul durerii e fericirea

amendată a văii   nu e cădere sunt fulgi ai ninsorii pe umbre

tu eşti călătorul neasemuit al aripilor frânte ale ploii

(ianuarie 2004)

 

Mugurii

 

lui Nicu şi lui Mircea, la un an de la  trecerea lui Sandu, la culesul cireşelor 

Atâtea şanse de a fi iubiţi 

noi stăm pironiţi locului

şi iubirii îi cresc aripile umbrele întoarse

cuvintele se repetă spasmodic în noi ne-am înnoit

cu un mal neatins în gândul comun au curs şiroaie

de ademeniri şi începuturi o temă nouă din orizontul temerar al morţii albe

acul de busolă iubirea a uimit iar tăcerea 

nu am vorbit până acum decât de maluri şi cărţi

închise şi deschise gândurile s-au jucat în cuvinte

până la marginile înapoierii noastre pe drumul înecului

cum am dori moartea să ne fie ne întrebam cu toţii în joacă

la un pahar al iubirii cum am dori crucea să ne fie

lemnul şi piatra au supt lacrimile gândurilor îmbrăţişate cu flori

din Lumină au crescut rândurile crucilor nefinisate

şi verdele iubirii citite nu s-a mai îngălbenit

toamna au curs mugurii noilor ceruri neplictisite de spaimele morţii

jurnalul iubirii n-a mai curs pe podele

în noi s-au deschis mugurii

(început de vară 2004)

 

Atât de mult sau despre cartea rotundă

 

Atât de mult se rotunjeşte tăcerea scriu iar ce am scris pe serpentine coboară visul străbătut aceeaşi abolire fără glorie de câte ori nu mai pot să ascult muzica de câte ori nu mai împrumut petecul cel nou de vis de la veteranii tăcerii şi azi ne umplem cupele cu sare flămânzi de tot ce s-a scris prin scrisorile şi  închisorile chipului iubit de ei molcomi şi avizi de iubiri cercetătorii clipelor au vrut să răstoarne firea neînţelegând poezia stelele privite au nins ametist ungere a oaselor cu lacrimi petrecând căderea mulţimii credeam că nu mai este nimic de vorbit deşi ştiam că numai curajul alb are chipul iubirii  ei începuseră să trăiască în noul cerc milenar şi eu trăiam printre ei apropiindu-mi un nou unghi admirat al tăcerii descrise de pruncii îndelung căutaţi prin cuvinte îmi aduceam aminte de toate stâncile prevestitoare în vechiul mileniu al minţii de tot ceea ce computerul obişnuit nu salvase memoria curbelor mele nu a mai sângerat atât de mult deşi aşa se vedea prin mine prin cei ce mă priveau şi simţeam că mă vor iubi veşnic întru neatingere trupească  de unde veneau toate gândurile asmuţindu-se mereu întrebau congenerii slovelor de unde venea adâncul cuprins de lumina pe care mergeau vehicule diverse pe care cântau şi păsări şi oameni pe care ameţeau umbrele vietăţilor fără de sânge văzut se tot spunea că noi cei ce învăţasem treptat să scriem suntem obsedaţii tăcerii de aceea nu vom ajunge sus pentru că spirala fusese înghiţită de cântecul ierbii îmi era teamă să nu mor iar deşi nu înţelegeam noua slovă a iubirii nu puteam reciti textul test al marilor cuvinte nimic nu este neinspirat când de dincolo ne vorbesc ei congenerii slovelor adânciţi într-un nou cântec într-o nouă slovă i-am ajuns zâmbind atât de trist dintr-un unghi descoperit în copilărie în timp ce încercam să spăl duşumeaua unei case reale fără păpuşi şi cu părinţi de sânge şi duh  mirarea de care tot scriu de atâţia ani am trăit-o înmulţind punctul ei luminos printre raze şi îngeri încolţind speranţa celorlalţi în mine   ei nu vor obosi scriind vor fi mereu cotropiţi de spaime, nu vor fi căldicei pentru a nu-şi supune tăcerea vor fi atât de iubiţi încât vor scrie tuturor tot despre iubire cum nimeni  nu a subscris toată lacrima setei şi foamei

(2005)

 

Despărţire

 

Porţi ferecate prăbuşite de stânci

lacrimi robite în vina sihastră

Palida cruce a vieţii cu trup de lut

se înclină în umbra luminii

Un dor viu sugrumă trecutul

crez al soartei învinse

oază urmată în sine

(1990)

 

Iubirii, lui

 

Să mă înstrăinez de tine nu pot

Ar plânge pământul de sine uitat

în patima ploii de soare

Te acopăr cu tine ce-ai fost

Mi-eşti umbră, rămân căutare

(1991)

 

O altă mare

Dincolo de cer

dincolo de cuvinte

se bat talazurile altei mări

cu valuri de foc

arzând moartea mea

1997)

 

LIGIA MIHAELA IONESCU

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)