Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

Poeme de Coriolano GONZÁLEZ MONTAŃEZ

Traducere şi prezentare: EUGEN DORCESCU

 

 

Câteva eşantioane din creaţia poetului spaniol Coriolano González Montańez (n.1965, Santa Cruz de Tenerife), în tălmăcirea noastră, au fost găzduite, cu un timp în urmă, de revistele « Universul literar », Bucureşti, şi « Banat », Lugoj. Revenim acum, oferind cititorilor o mică parte dintr-o antologie, intitulată El viaje - Călătoria, ce nădăjduim să apară, la una din editurile timişorene, în prima jumătate a lui 2010. Autor a numeroase cărţi de poezie : Dublín, entre el mar y la sangre - Dublin, între mare şi sânge, 1984 ; Aquí en mi puńo - Aici în pumnul meu, 1984 ; Este último milenio de sombras tras tu recuerdo - Acest ultim mileniu de umbre după amintirea ta, 1987 ; Las llanuras del desierto - Câmpiile deşertului,  1991 ; Conjura del silencio –Conjuraţia tăcerii, 1994 ; Cuaderno irlandés  - Caiet irlandez, 2000 ; El viaje (poemas 1984-2000) - (Călătoria, poeme 1984 – 2000), 2002; Las montańas del frío  - Munţii frigului, 2005; El tiempo detenido - Timp oprit, 2006 ; Otra orilla. Cuadernos de Guillermo Fontes - Celălalt ţărm. Caietele lui Guillermo Fontes, 2008 etc., precum şi al unor ediţii critice, gratificat cu mai multe premii pentru creaţia sa, C. G. M. este un poet original, intens problematizant, deprins cu orizontul oceanului, cu priveliştea magică a muntelui Teide, cu nisipul negru al plajelor vulcanice, cu palpitul palmierilor în amurg, un poet doritor şi capabil să imprime   mesajului său estetic rezonanţele reflexive şi afectiv-imaginative ale spaţiului paradisiac în care trăieşte : Insula Fericiţilor, Tenerife, din Arhipelagul Canarelor.  E. D.

 

CĂLĂTORIA

(fragmente)

 

FOCUL

 

Focul nimicitor al sângelui

profetizat în nopţile

nesfârşitelor ruguri.

 

Focul ce consumă memoria

celor morţi

şi se înalţă ca un nou zeu al locuitorilor       

pământului pustiit.

 

Focul ce mi-a mistuit limba

şi graiul vulcanilor,

ce mi-a răpit înţelepciunea stâncăriilor înalte,

dialogul liniştit al cerurilor,

mâinile de glod,

descoperitoare de nisipuri şi lacrimi.

 

Focul ce înjunghie luna roşie

moştenitoare a sângelui meu.

 

Focul.

 

 

 

                                                                        *

coboară noaptea

şi tu îţi continui prezenţa

în fiecare umbră

 

 

 

*

                                                           drumul acesta

vocea ta şi memoria mea

în direcţia vestului

 

 

                                                                        *

 

                                                              în unghere: 

oh moarte tăcută!

în crăpături

 

                                                                         *

 

AMINTEŞTE-ŢI că vara şi viaţa – acea vară şi această viaţă – s-au oprit într-un douăzeci august.

Şi nu vreau să spun că totul se încheia fiindcă dăinuiau încă numai tăcerea şi numai durerea.

Chiar dacă acele zile de soare şi de râsete, acele zile luminoase, zile albe precum copilăria, vor fi naufragiat atât de adânc.

Tu ai rămas imobilizat într-o tăcere profundă şi eu cu atâtea lucruri de povestit şi de reamintit ţie; într-o tăcere rotundă, fără colţuri, şi eu fără a te putea întâlni, prins – ca întotdeauna – în timp şi în umbre.

Aş dori atât de mult să-ţi redobândesc un alt oarecare douăzeci  august în care tu şi eu să traversăm maree, să despicăm valuri, să spargem râsete pe abruptele plaje cu negre nisipuri.

Sunt atât de multe amintirile, atât de măruntă memoria că abia de-mi rămâne o imagine a ta.

 

*

                                                                  

O DURERE VECHE şi lentă, o durere instinctivă şi animalică ce ia în stăpânire aerul pe care îl respir, o durere profundă şi abisală ce mă topeşte în oglinzi, ce se caţără prin venele mele care nu mai sunt roşii, nici verzi, nici albastre. Venele mele au culoarea durerii.

O durere ce se înrădăcinează, ce ancorează şi scoate rădăcini adânci.

.

O durere pasionată şi vizionară care se instalează în privirea ce deja contemplă dincolo de orizonturi.

O durere, mai dezlănţuită şi mai iraţională decât dragostea, ocupă cuvintele.

O durere fără nume.

 

*

 

PLOAIA de iarnă cade în spatele ferestrei şi picăturile se scurg pe geamuri formând desene capricioase ce rezistă cât durata unei priviri.

 

Uneori un cal galopează printre munţii îndepărtaţi, ale căror contururi abia le încinge lumina. Alteori, un chip ce susură cuvinte mult prea firave se iveşte intrus.

Şi cuvintele sale sunt atât de transparente că ar trebui să-ţi lipeşti urechea de frigul ferestrei pentru a răspunde cu mesaje de abur. De cele mai multe ori, peisaje nebuloase ce se perindă ca imagini caleidoscopice ale unei memorii care abia începe să-şi înmagazineze cele dintâi amintiri.

Afară, drumurile aleargă, nu se opresc din alergare într-o lentă monotonie. Reflectă în bălţile canelate un cer tot mai cenuşiu şi mai înfricoşător ce pare a se naşte în spatele munţilor – atât de misterioasă este originea sa – şi se pierde într-un orizont îndepărtat de mare pe care nu-l ating ochii copilului, care, totuşi, ajunge să contemple cum se inundă drumurile şi bălţile cu frunze abia vestejite, purtate de un vânt ce agită constant, nemilos, marii arbori alungindu-se peste trotuare.

Copilul observă totul în tăcere. Ochii săi nu mai sunt ochi: sunt urechi, sunt mâini, sunt murmure ce caută sunete, texturi, cuvinte pentru a numi lumea necunoscută ivită la fereastră.

În curtea abandonată în grabă, contemplă, umedă şi solitară, mingea sa uitată de o mână grăbită ce o ajunsese din urmă la fereastra care separă lumile.

Tatăl îşi pune pardesiul şi pălăria, se apropie de jilţul de unde copilul veghează frontiera; îi dă o sărutare şi îşi ia rămas bun. Iese în lumea primejdioasă şi necunoscută de nori şi întunecime, de singurătate şi vânt. Dincolo de fereastră, frontieră acum mai mult ca niciodată, el traversează ploaia şi vântul aidoma unui erou din vise.

Copilul abandonează turnul de veghe, căci vremea a şi început să conteze. Fără grabă, se aşază pe caroseria portocalie a unui mic camion de plastic de culoare galbenă ce are legată la capăt o sfoară mică.

Se aşază în spatele uşii şi, sub ploaie şi furtună, aşteaptă întoarcerea. Continuă să aştepte întoarcerea.

                                                                    *

 

 

DE SĂRBĂTORI, tatăl îl ducea pe copil la distracţii. Întotdeauna o maşină de 

pompieri şi o farfurie zburătoare.

Şi, când caruselul se învârtea, lumea se învârtea, dar tatăl mereu neclintit rămânea nemişcat susţinând acea realitate şi salutând copilul cu mâna la fiecare rotire ca şi cum despărţirile şi întâlnirile n-ar exista, ci un timp continuu ce nu avea să se termine niciodată.

 

*

 

va fi existând o piatră

spre-a ne aşeza alături

să conversăm?

 

*

la întâlnire

în rumoarea vântului:

locul acesta

 

*

lumină, plajă şi cer:

unde rezidă totul

şi eu te rechem

 

Traducere şi prezentare: EUGEN DORCESCU

 

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com