Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

POEME DE DOR

Peniţa înmuiată în relief şi siguranţă

Lélia MOSSORA

Grafica de Roca (Agero)

 

 

Lélia Mossora îşi continuă lucrul la cuvinte într-un mod pe cît de neaşteptat pe atît de natural şi de frumos întemeiat. Colina recentelor construcţii lirice, împodobită cu temple şi sculpturi, rămîne în picioare ca însuşi sufletul poetei îndantelat de singurătate şi de ruine, implorînd prin neputinciosul strigăt al lui Gheote: „O, mai opreşte-ţi pasul, secundă care treci" însetată de cunoaştere şi de iubire pură, însetată de acel fior care umple Fiinţa, pînă la ceea ce s-ar numi „persecuţia adoraţiei”. E un spectacol rar truda zilnică a poetei de a transforma în podoabe fragile, în horbote fin lucrate materialul preţios al sensibilităţii sale. Amestec de graţie, gingăşie, nelinişte, de ingenios, de cotidian, sunetul profund al violoncelului  este întretăiat de ţipătul unui “albatros ucis” pe care stîngaci, timpul poetei îl ţinteşte în aripi, dar şi de strigătul dezolat al unei inimi pasionale, cînd corabii plecă sau sosesc, spre a-i popula sau goli existenţa de anotimpuri.

            

Puterea de expresie, nu este totuşi, numai ochiul poetei, atent la cer şi la zbor, ea îşi înmoaie peniţa în intimismul discret, în relief şi siguranţă, în contur de lumină. Fiecare gest al poetei este  însufletit de aripi ce-l înalţă, urmărind traiectoria fină a unei muzicalităţi izvorite din sfere egale. Nimic dat spre risipă, „templul adorării” cu porfire, colonade, agate şi causerii poetice  este decorul fascinant, zguduit de un fior musical, de cel  al destrămării universale. Libere de ele însele, poemele sînt înveşmîntate de acea suavitate expresivă, de acel frumos amestec de feminitate şi de dorinţă, ce fuzionează într-o armonie desăvîrşită.

 

Dincolo de seninătatea frumuseţii lor, poemele au „o blîndeţe, un aer duios”, ce vin mai degrabă din

superioritatea indulgentă, decît din  slăbiciunea sufletească. Construcţiile lirice ale poetei Leliei Mossora sînt  manifestări ale frumosului, iar frumosul, ştim bine,  este reprezentarea unui continuum Divin.

 

Maria Diana Popescu

Agero

 

.........................................................................................

 

CĂLĂTOR


Îţi muşc din carne flori de sânge
şi gura mea e cânt de lavă;
mă duc când sufletu-mi se frânge
sub agonie de agavă...

Mă mai întreb de ce se trec
culorile de toamnă azi
că doar parfumuri mai petrec
când te ridici şi când iar cazi...

Doar călător în calea ta
am fost pe drumul de sosit
Tu n-ai ramas...
Eu n-am plecat…
Doar vântul ne-a prea veştejit...

Neînţelese gânduri curg
pe degete de ploi spălate.
Te doar gândeam un demiurg
să-mi fereci visele plecate.

Mi-am ars aripile în van
la focul care mă chema;
era o iarnă cât un an
şi-un început ce secera

cu flori de tei ..Ningea pe noi
prea albul timpului apus;


se despleteau amurguri noi
spre-un început ce s-a fost dus
fără să ştie că mă doare
tăcutul zbor de Neplecare.
 

MIERCURI

             

Iubitul meu din zi de post

doar miercurea  devii anost.

Nu ştii cât ştergi din drumul tău

cu părul meu... cu gândul tău...

 

Te smulg din mine 

ca pe-un dor

ca să nu mor

de multul bine...

 

Cu toate  ielele din noi

mai suntem doi.

Cu tot cu  recele pridvor

suntem  tot pe-un nor...

şi simt că-s cor

 

de îngeri noaptea poposind

pe mal de suflet înflorind

cerşind  mereu doar un minut

cel mult durut... şi nenăscut...

 

Spre alte ţărmuri azi mă duc

ducând în  mine un parfum

de cânt şi...fum...

În  cuib de linişti şi de ...cuc.

 

Din coji de suflet

mi-am făcut hamac

şi tac ...şi tac

că să mă-mbrac

 

în haine de iubiri şi tort

să nu mai port...

să nu mai port

osânda visului întors

pe dos de  vise adormind

şi irosind

iar timpul tors

în caier vechi de vorbe  iar

cu scânteierile-i de jar...

 

 

VID

 

Catarge ca umbre se lasă pe mare
drumuri de ape orizontul închid
şi nu ştiu de eşti cuvântul ce moare
sau omul ce calcă pe sufletul -  vid...

Pescăruşii cum ţipă tăind infinitul
durerii de ducă spre alte hotare.
Îmi sprijin de lama tăcerii cuţitul
să nu curgă sânge când sufletul moare...

Cutreier nelinişti cu pasul grăbit.
Deznod funii mari, corăbii de vis...
În noapte mă-mbrac - izvod izgonit
ce sapă în mine cărări de abis.
 

 

CERUL MEU

 

Cum cerul curge peste noi

 şi paşi-s goi...

 de noi...

 de noi...

 

 Se sparg corăbii vechi la mal

 şi nu mai ştiu al vieţii val

 cum să-l opresc să nu  mai doară

 A câta oară?  

 A câta oară?

 

 Mă duc să aflu unde-i vina

 să ştiu  cum bântuie  retina

 peste catarge şi în ploi.

 

 Să fim doar noi...

 Să fim doar noi...

 

 Şi-şi  cad de sus norii  cenuşa,

 eşti umbră - nedeschisa  uşa.

 Eşti norul greu de amintire

 şi nu eşti mire...

 Ci  doar... uimire.

 

 Te caut sus prin vorbe moarte

 să descâlcesc a lumii carte.

 Şi jos te caut în cuvinte

 să fii doar omul ce nu minte.

 Povara tainei ce-a apus

 e mult prea sus...

 E mult prea sus...

 

 „De ce?” demult nu mai întreb

 Absent e-un verb

 ce ar putea deschide tot...

 

 E mort 

 trecutul... Vine  «mâine»...

 De s-ar întoarce 

 ca un câine

 la uşa  care e închisă

 cerând din nou

 un colţ de...pâine...

 

 De-ar fi un MÂINE...

 chiar de-i câine ...

 

 

DURERE - CUVÂNT

 

Pe maluri de noapte se cutremură visul...

Eu trec printre şoapte botezând paradisul

   

 cu numele tău  - vioară şi somn

 mereu ne-ntrebat de osul de domn...

 

 Mă duc spre alt drum de cântec apus

 şi nu mai ştiu unde... şi visu-i prea sus.

 

 Prin ierburi de toamnă te caut mereu

 şi nu mai eşti tu şi nu mai sunt eu...

 

 Suntem doar umbră aceluiaşi gând -

 fărădelege durere - cuvânt...

 

 Pe maluri de stele te caut ... De dor

 mă anin de zâmbetul tău călător

 

 Nu ştiu de e vină sau poate e cânt

 culoarea ce-ţi port pe margini de vânt...

 

 

 ZID

 

De lacrimi,

zid de durere

şi vorbe care mor

lângă altarul zilelelor apuse…

 

Zid de  gesturi 

 care alungă 

 şi cheamă în acelaşi timp…

 Zid  de tăcere,

 zid de speranţe deşarte.

 zid de ploi care nu iartă.

 

 Zid de tine 

 care mă priveşti 

 atât de străin

 şi de 

 gol.

 

 Zid…

 Zid…

 

 

TOAMNELE DE ALTĂDATĂ

 

Toamnele de altădată

s-au dus.

Au trecut ca un vis 

peste umerii cerului şi ai noştri.

 

Vin amurgurile 

să ne cânte cu sânge pe pleoape

şi pe suflet.

 

Vin ploile 

să ne spele de cei ce am fost.

 

Clipele se spânzură

de întunericul

din noi…

 

O altă vară 

nu va mai fi .

 

Urletul lupului

se aude în noapte.

 

încercăm să adunăm cioburile

să le prefacem în stele,

să nu mai doară 

urmele paşilor,

lacrimile plânse vara trecută,

cuvintele spuse fără patimă,

cercul în care ne-am închis,

muzica ascultată împreună demult…

 

Să nu ne mai doară 

NOI,

ci doar EU.

 

 Să nu mai doară 

 nimic.

 

 

SUNT… EŞTI

 

Sunt pasărea care se loveşte de un nor
deşi mulţi nu cred...
Sunt norul care pluteşte peste soare...
să-i închidă lumina în suflet.

Eşti clepsidra
în care mi-am închis timpul.
Eşti oceanul
care mă bântuie
cu toate furtunile lui.

Sunt oaza din deşert
care îşi aşteaptă călătorul însetat.
Sunt întrebarea ta
fără răspuns.

Eşti valul
care se sparge de ţărmul meu
de vis.
Eşti mâna care mi-a dat
parfumul adevărului despre
dragoste...

Sunt...
Eşti....
Oare mai suntem ?

 

 

ULTIMA FECIOARĂ

 

 De ce te ascunzi 

 în spatele vorbelor?

 

 Eşti cel care vine pe neaşteptate

 şi pleacă la fel...

 

 Eşti ultima fecioară  din acest secol 

 de durere şi întrebări....

 Poate mă aduni în palma ta 

 să aflu liniştea 

 sau căldura sângelui tău...

 

 Poate...

 că ai aflat cum se spun cuvintele fără...

 cuvinte...

 

 Cum se atinge luceafărul 

 cu degetele nopţilor

 de tristeţe…

 

 Poate …

 că nu vor  mai fi la fel de roşii 

 buzele macilor sărutaţi în asfinţit …

 Însa tu laşi în urmă ta

 paşii care trec peste amintiri,

 peste rugăciuni şi peste

 aşteptările mute...

 

 Eşti cel care vine pe neaşteptate

 şi pleacă la fel...

 

 

TIMP

 

Aş întoarce timpul pe dos

 dacă aş putea.

 Aş strânge secundele 

 într-un buchet albastru

 să le port la piept

 amintindu-mi cum era

 altădată…

 

 Dacă aş putea…

 te-aş pune acolo… sus

 între stele

 ca să te speli

 cu liniştea lor

 de toate cele neîntâmplate 

 incă.

 

 Dac-aş putea…

 te-aş duce pe celălalt mal

 să fii copacul meu

 de care să  mă sprijin

 când frunzele mi se veştejesc

 de atâta uitare…

 

 Dacă…

 

 Dar...

 nu pot 

 decât să te caut 

 în neantul din mine

 care sapă  atât de adânc 

 încât  nu mă mai găsesc 

 nici pe mine însămi

 în mine…

 

 Întoarce-te 

 să aflăm cum curge timpul

 nu fără noi

 ci doar prin noi,

 cei care am ştiut mereu că 

 putem atinge cu mâna cerul

 că să facem  din el 

 năframă  de iubire…

 

Lélia MOSSORA

Iaşi

noiembrie 2008

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)