HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

Poveste despre rai

Alexandru Mărchidan - Unul dintre cei mai buni poeţi ai vremii

 

Prezentare, Diana Popescu, Agero

 

O tendinţă consecutivă spre conceptualizarea şuvoiului liric, spre delimitarea fluenţelor afective în avantajul sugestivităţii sonografice, poemele au capacitatea de a absorbi osatura concentrată a lavei de sensibilitate, abordînd cu prioritate aspectul sugestiv-afectiv. Alexandru Mărchidan, un mag de la Răsăritul poeziei, înzestrat cu puterea misterioasă  de a exprima nu misterul personalităţii sale, ci misterul fiinţei umane din unghiul înrudirii dintre poezie şi filosofie, meditează în versuri, cu o reală sensibilitate, evocînd înfiorat nuanţele fragilităţii tuturor lucrurilor pămîntene. O grilă de lectură impecabilă cultivă metaforismul autentic, vigoarea expresiei, eleganţa imagisticii, prefigurînd performanţele de valoarea pe care scrierea le atribuie versului. Poetul acordă importanţă versificaţiei, aspectelor tehnice ale discursului liric, poezia sa neputînd fi separată de filosofie, ca formaţie de bază, obiectivul lor final fiind identic: cunoaşterea ESENŢEI.  Mesajul şi strategia lirică, aparţinînd unui intelectual copleşit de erudiţie plurivalentă, configurează inspiraţiei mutaţii profunde, pledează pentru fiinţa integră a poeziei, pentru prioritatea ei faţă de toate celelalte cetăţi ale sufletului poetic. Foarte revelator pentru poezia vremii şi poate mai important decît mulţi autointitulaţi poeţi, Alexandru Mărchidan relevă vitalitatea speciei literare a poeziei şi se manifestă, fără îndoială, drept un poet valoros, pe care îl voi citi totdeauna cu interes şi plăcere (MDP)

 

Motto: „Poetul este un telegraf viu între Dumnezeu şi oameni” (Franz Kafka)

 

Poveste despre rai

 

ceea ce îţi scriu

este o simplă poveste despre rai

în amintirea mea

el începe uneori demult

alteori parcă de numai două-trei zile

raiul aşa cum îl ştiu începe neapărat iarna

şi este undeva într-o câmpie

întinsă cât viaţa fără de moarte

acolo ninge mereu

şi lumea este făcută

ca orice lucru să pară o bijuterie

iarna copilăriei cu drumul prin nămeţi

cu o plimbare pe lacul îngheţat

şi cu multe căzături

îţi voi aminti câteva frânturi din rai

de unde timpul

nu se măsoară

şi după-amiezile înseamnă o bătaie cu bulgări

ceasuri întregi pe sanie

coborâşuri de-a dura de pe dealul de zăpadă

oameni reci zidiţi cu mâinile goale

asupra cărora deşi am suflat duh de viaţă

nici unul nu s-a mişcat

mâini îngheţate obraji gata să plesnească

în rai nu se stă deloc

se spun tot timpul poveşti

se curăţă porumb în cămara încălzită

de bunici cu aure de sfinţi

se adună zăpada din curte şi de peste tot

se merge la moară cu sania

se sparge lemnul ca-ntr-un ritual străvechi

în rai totul este o bijuterie

şi fumul de pe hornuri

şi copacii albi ca nişte bătrâni

opriţi să-şi amintească de ce au plecat de-acasă

şi negrul tăciunilor şi lumina

pământul

ticăitul unui ceas nevăzut

liniştea icoanelor

zidurile cetăţii de apă

e cumva un dans nevăzut

în serile cu lumina lor dumnezeiască

în nopţile cu miros de busuioc uscat

o iarnă continuă

afumată de nucile înfipte la un capăt de sârmă

şi scoase cădelniţând din plită

iarnă aromată cu miros de mere coapte

şi mereu în sărbătoare

unde visele se construiesc cu mâna

şi pentru cea mai frumoasă stea

pentru cel mai împodobit pluguşor

se face un rai în rai

de la alegerea lemnului

până la ziua de colindat

cu tot gerul în spate

şi-n ghete.

raiul aşa cum îl ştiu

începe neapărat iarna

şi este undeva într-o câmpie

peste care Dumnezeu

a cernut o mână de linişte.

 

Înainte de cuvântul înainte

 

mai ales în satul de câmpie

se întâmplă să-ţi uiţi sufletul

în dimineţi ceţoase culegând ciuperci

până te pomeneşti crescând şi părinţii naşii finii

te privesc de jos în sus

şi nevoit te laşi convins de minunea asta

(nevrută)

cumva ai rămas cu vreo trei copii

şi cu Dumnezeu culegând ciuperci

în toamnele ceţoase

sau ştergându-ţi fruntea de lumină

după ce din ciutura fântânii de răspântie

ai fi vrut şi timpul să îl bei

are un fel ciudat de a fi şi viaţa

că îţi dă peste mână când ai prins peştele de coadă

când ai luat abia o muşcătură din felia de tort

(poate că restul e rezervat pentru altă... dată)

dar cum să-ţi poţi lua totuşi gândul

de la gustul acelei prime felii de lumină

făcută din frânturi

cu bunii mei aproape tineri

cu anotimpuri desprinse de la rozariul sfinţilor

cu naşterea Domnului în casă în cer în biserici

în cuvintele gerului şi-n chiotul verişorilor

înfofoliţi în zăpadă

cu Paştele presărat în lumânări aprinse

şi şervete albe puse lângă morminte

cu vinul stropit pe pământ şi atâta bucurie

că zece ierni puteam îmbrăca în ea toţi copacii goi

de pe uliţă

şi pe felia asta de lumină se topeau ca untul pe pâinea proaspătă

verile de foc în care ne udam cu găleata

şi-nchipuiam basme din basme până la miezul nopţii

când ne uitam la puii de curcă şi la toate orătaniile cum cresc

(nu pot uita ziua aia a tăierii unei păsări

când sora mea şi-a făcut cruce de milă şi de mulţumire

că nu ne-a făcut Dumnezeu pui de găină)

aşa raiul meu a început la naştere

şi s-a îngrămădit în miile de priviri

din zi şi din noapte din somn şi din veghe

din nori şi din meri şi ale pisoilor dolofani

şi ale greierilor şi ale prietenilor şi-ale icoanelor

şi-ale uşilor casei

pe care le port cu mine şi îmi respiră prin piele

prin fluturi prin fiecare sărut în care sărut

zorile

umbrele

lacrimile.

 

Lăcaşul cerului

 

de când am plecat

mama îşi aşează noapte de noapte

câte-un lucru de-al nostru sub pernă.

ea nu poate dormi nu poate să cadă la pace

cu ziua care-a trecut cu somnul care vine

dacă nu are sub pernă o bluză roşie-a Elenei

fularul Danielei

o cămaşă de-a mea.

ştiu că mama ne duce dorul când plecăm

ştiu că plânge pe ascuns

ţinând în braţe hainele noastre

lipindu-le de obraz, mirosindu-le

iar atunci sufletul îmi devine în piept

o roată mare de foc în stare să topească

toţi gheţarii din lume.

noapte de noapte

mama-şi aşează cu grija cuibărită în gesturi

hainele noastre sub cap

să fie sigură că suntem bine

că veghea ei ne păzeşte de orice nebun

de orice boală de orice armă de orice demon

de orice stea căzătoare.

ştiu că acum două săptămâni după botezul nepoatei mele

botezul îngeraşului Danielei

ştiu că mama i-a cerut o scufiţă

şi acum doarme cu ea sub pernă

ştiu că la fel va face şi pentru copiii Elenei

pentru toţi nepoţii aşa încât perna ei

va deveni din ce în ce mai înaltă.

ea va înainta în vârstă va înainta în griji

va înainta în rugăciuni

ştiu că toate lucrurile noastre

sunt păstrate şi împăturite cu grijă în şifonier

ştiu că datorită acelei perne din ce în ce mai înalte

eu merg acum prin lume

ferit de orice boală de orice armă

de orice demon.

 

Ochiul lui Shiva

 

se vor topi odată şi geamurile-acestea aburite

care nu mă lasă să văd dincolo

şi eu nu pot să nu văd dincolo

pentru că abia după geamurile vieţii se poartă

cealaltă pecete

numai ochiul lui Shiva născut dintr-o incizie pe cord deschis

ne-ar putea asimila în membrana propriei lumini

           

în acest poem este vorba despre vedere.

un om era mai înainte de el

adică mai înainte de cuvintele sale

într-o zi a găsit sub braţul unei ploi

un ochi fără arcadă după care a fugit o veşnicie

sau două

o moarte sau un demon

şi ochiul se rostogolea continuu

ca vocea unui fulger

în timpanul unui copil părăsit în pădure

şi-a ajuns

s-a ascuns într-o iarbă

pe un tărâm vorbitor unde fântânile se adăpau

din buzele soarelui şi soarele era un vânător

căsătorit cu marea fântână

(cea care ne anunţă până la urmă

timpul unirii cu apa)

atunci omul rătăcit şi-a înfipt ochiul în frunte

fără să ştie că între timp

el însuşi devenise ochi

şi nu mai vroia să fie altceva.

 

Hieratic

 

I

 

într-o zi un om s-a apucat să ridice o casă

a săpat şanţurile pentru fundaţie, a legat cofragul,

a pregătit cimentul, a înălţat temelia

ceas de ceas el a pus în piatră, în apă, în nisip, în lumină

ceva mai mult decât piatră apă nisip lumină.

omul aduce cărămizile şi pune un rând de var unul de cărămidă

unul cu îngerul său.

aşează un rând de var unul de cărămidă

unul cu vise despre fiinţele care vor creşte înăuntru

şi vor face din linişte clopot.

omul leagă un rând de var un rând de cărămidă

un rând de un altfel de timp.

se fac ferestrele şi la fiecare unghi al lor

e fixat din ciocan din cleşte din cuvânt

sufletul stăpânului casei gândindu-se la femeia

care-i va umple ferestrele cu flori

va împânzi casa cu viaţă culoare căldură

va da puls acestor încheieturi de lemn şi stâncă.

bărbatul înalţă acoperişul şi între marginile solzilor de fier

se prinde tăcerea sa ascultând beţia de ploi ce-or să cadă

greutatea albului iarna

oţelul gerului de ianuarie.

el construieşte hornul iar printre cărămizi

se strecoară poveştile celui care va fi părinte

şi-şi va convinge uşor copiii

de venirea Moşului cu burta mare

când somnul cade în măduva lumii.

omul coboară, prinde gândurile cu tencuială jos şi sus

şi în cheile casei şi totul este bine.

iar acest năvod al rugăciunilor sale

ţine legate nisipul, cărămizile, acoperişul, apa şi focul

ca o structură de lumină

ca un turn ridicat pe o aripă de înger.

 

II

 

Tăcut

mă întorc

acasă.

în alte locuri

oamenii descresc rândurile caselor

alungă suflete temeri gând

le calcă-n picioare

le scăldă în praf

şi ele devin

prea murdare

prea grele.

date afară din hainele de-nceput

sunt silite să cerşească goale prin lume

de-aceea poate acolo unde războaiele şi nebunii

au lăsat prea multe vise fără loc

uneori aerul este atât de greu

încât abia pot respira.

 

Zebra peste care nu voi trece

 

zebra peste care nu voi trece

are ceva din temerile mele

că va fi veşnic toamnă

că se vor naşte copii maturi

se va pune o pânză de tristeţe

şi necredinţă peste lume.

zebra peste care nu voi trece

are ceva din temerile tale

şi poate îmi va semăna

cu o durere în piept.

 

Ca un inorog

 

alerg ca un inorog scăpat din scoarţele poveştii

şi nu mă opresc decât rareori

să mă oglindesc în visul vreunui rătăcit.

ţările şi mările umblate trec una câte una

una câte una în spatele meu

încât mă sperii de gândul

că singurul lucru care îmi e aproape

(până sub piele de aproape)

este călătoria aceasta

cu pasul ei iute ori uşor

cu ticăitul ei de ceas cu bateria pe terminate

cu toate cuvintele cusute pe un zmeu

ori transformate în păsări.

 

Rugăciune

 

Doamne,

ascunde-mă în mâna Ta

şi uită-mă acolo

ca într-un timp

cu oameni buni.

             

Alexandru Mărchidan

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com