Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

RODICA DRAGOMIR - POEME

 

Membră a Uniunii Scriitorilor din România, membră a Asociaţiei Scriitorilor şi a Cenaclului literar „Ion Burnar” din Baia Mare. Absolventă a Universităţii „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Filologie, secţia română pură, din Cluj-Napoca. Profesoară de limba şi literatura română 34 de ani, din care 29 la un liceu din Baia Mare. Actualmente, pensionară şi poetă. Volume publicate:  „Noapte şi zi”, 2011, „La porţile timpului”, 2003, „Lumea copilăriei”, 2005 (versuri pentru copii), Călcâiul lui Ahile”, 2006, „Ore fără memorie”, 2008, „Păstorind melci”, 2010.

Premii obţinute: Premiul III „Ad visum”, 2006, la concursul de haiku, Vişeu de Sus, concurs naţional; Premiul „Cartea anului” – secţiunea literatură pentru copii, în 2006, pentru „Lumea copilăriei”; Premiul pentru volum de poezie la concursul „Cartea anului” în 2009 pentru volumul „Ore fără memorie”.
 
Prezentă în revistele:
„Nord Literar”, „România literară”, „Pro Unione”, „Calendarul Maramureşului”, în antologii de poezie, în volume de cronici literare („Lecturi sublimate”, de criticul literar Ion M. Mihai, „Recuperări selective”, conf. univ. dr. Valeriu Oros), în paginile de literatură ale ziarelor locale.
 

 

Aprecieri critice:


„ … îmi pare nespus de bine pentru rezervele de suflet proaspăt şi viu de care dispuneţi şi pentru tinereţea în voinţă şi mijloace cu care abordaţi soarta cea nouă, cu obligaţiile ei, cu fascinaţia ei.” … Poeziile trimise „trebuie că intră într-un nou volum, scris şi acesta cu o sete exemplară de frumos şi cuviincios, cum numai o doamnă hărăzită cu două tinereţi, sau mai bine zis cu o tinereţe ne-ntreruptă, de la un capăt la altul al existenţei, poate să trăiască”. (Constanţa Buzea în „România literară” din 21.03.2008)


„Poeziile din volumul „Ore fără memorie” de Rodica Dragomir sunt, în principal, meditaţii pe seama confruntării existenţiale cu „marea trecere” … percepţia autoarei detectează elemente care, la modul subtil, intră în atingere cu eternitatea şi – după constatarea poetei Constanţa Buzea – cu o anumită „tinereţe neîntreruptă” a spiritului omenesc tensionat de căutarea absolutului … . Situarea pe acest „prag al trecerii”, ca un balans între viaţă şi moarte, nu-i trezeşte poetei lamentaţii sentimentale, ci lucidităţi cognitive cu semnificaţii perene, simbolice în substanţa lor intimă …Existenţa răstignită şi captivă în timp îşi caută un echivalent verbal pe măsură în roca durabilă a cuvântului …Dacă în planul cotidianului „Zadarnic zăbală pun timpului meu”, pe tărâm poetic Rodica Dragomir obţine un atestat de incontestabilă perenitate. „Singură urc în/corabia ce va rătăci/spre o nouă Itacă.” (Augustin Cozmuţa, critic literar, Secretar şef de redacţie – fragmente din cronica „Meditaţii în pragul trecerii” în „Nord Literar”, nr. 10(65), octombrie 2008)


„Rodica Dragomir, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, s-a apropiat de poezie înfiorată de mireasma cuvintelor. Poeta vădeşte un suflu admirabil şi o dispoziţie imagistică remarcabilă în poeme de regulă restrânse dar cu angajare reflexivă. La Rodica Dragomir combustia lirică trădează, în bunul sens al cuvântului, o imaginaţie activă, un lirism muzical interior, o ardere discretă pentru flacăra poemului. Poeta şi-a conturat un univers rafinat, sprijinit de vitalitatea unei sensibilităţi cu o matură expresie afectivă.” (Gheorghe Pârja, jurnalist şi poet, membru U.S.R. „Graiul Maramureşului” din 18 februarie 2012)


„Rodica Dragomir este o poetă cultă, meditativă, subtilă şi sensibilă … Conştientă de harul ei poetic şi stăpână pe discursul liric, amână totuşi debutul editorial până târziu …Odată ce s-au depăşit „frontierele tăcerii” şi s-au despărţit apele – dedublarea alterităţii existenţiale – iar eul profesional didactic lasă spaţiu larg de manifestare eului poetic, se produce vindecarea de tăcerea tăcerii. „Sunet de clopot să spulbere-n şapte/tăcerea tăcerii –/cuvânt să roiască/ în margini de zori”. („Să dăm uitării”, vol. V) … Lirica Rodicăi Dragomir înregistrează, cu fiecare volum publicat, noi cote valorice în planul expresiei poetice şi al multiplelor conotaţii derivate din opulenţa imagisticii … Autoarea se comunică şi comunică prin bogăţia metaforei creatoare, autentice … prin care cuvântul e pus în stare de graţie.” (conf. univ. dr. Valeriu Oros, „Vindecarea de tăcerea tăcerii”,în „Nord Literar”, nr. 4/83, 2010)


 

PĂSTORIND MELCI

 

Privind în adâncul din mine,

tulburi limpezimea zilei

cu mâna ce-mi mângâie chipul.

 

Ne sfâşie

tăcerea clopotului.

Atârn de limba lui trupul

trecutelor ore, punte între

pământ şi cer.

 

Tu caută locul unde putem

trece vadul luminii spre

tărâmul în care totul

curge întors.

 

Acolo îmi voi scrie poemul,

păstorind melci.

 

(2010)

  

IONA

 

Cuvinte decapitate

de tăcere

cădeau haotic

lovind în liniştea

ce le-a ucis

şi mi se strecurau,

ca un microb,

în sânge şi în gând.

 

Casa mea se umplea

cu acvarii

din care peşti coloraţi

mă priveau cu ochi

rotunzi şi stranii.

 

Pe nesimţite,

pântecul nopţii mă-nghite.

Sunt Iona, sunt Iona închis

în burta balenei

de-a valma cu peştii

din vis.

 

Îmi fac din cuvintele

ce colcăie-n mine

cuţite

şi spintec cu ele

închisoarea de întuneric

şi de tăcere.

 

În zori, ochiul balenei

răpuse luceşte de sus

şi mă închide

în cercul de foc

al cuvântului spus.

 

(2008)

 

UMBRA SUSPINULUI

 

Cuţitul respira între noi

cu tăişul în sus.

Lumina fugea sângerând

peste alba-i sclipire.

 

Eram ca la-nceput,

în grădinile raiului.

 

Cine va-ntinde mâna întâi

spre ademenirea cu chip

neştiut?

 

Martori osteneau între

poamele coapte.

 

Cei dintâi izgoniţi

au uitat cheia

în poartă.

 

Locuiam într-un cerc

fără-nceput şi fără de sfârşit.

Doamne, suntem înspre zori,

înspre noapte?

 

Umbra suspinului stă

tăvălită-n ţărână.

 

(2008)

 

HOTARUL

 

Am bătut la porţile timpului

care mi s-au refuzat.

Ele nu se deschid a doua oară.

Am rugat munţii

să-mi spună

unde-i hotarul

şi nu mi-au trimis

decât ecoul surd

al depărtărilor.

Am întrebat apa, adânc călătoare,

şi mi-au răspuns

pietrele, cu sufletul curat,

prin semne magice

pe care eu, impură,

nu le-am putut citi.

Am chemat lumina

să-mi arate unde

începe întunericul

şi a venit pasărea soarelui

să-mi cânte şi azi

deşteptarea.

M-am trezit ulcior

ce poartă în trupu-i de lut

noaptea-n adâncu-i

şi licăr de apă-n lumină

s-adape setea de mâine.

 

(2003)

 

RÂU FĂRĂ NUME

 

Stam ghemuită pe-un vârf de drum

ce cobora şi-n spatele şi-n faţa

mea, dar eu voiam să urc.

 

Doi sori vedeam acum,

la capete de drum,

şi nu ştiam din care parte

se făcuse ziuă, de unde începusem

lungul drum    pod arcuit peste un

râu fără nume.

 

Zăvorâtă eram, adunată în mine,

de o parte şi alta    nimic,

ceţuri, vânturi, opace destine.

 

Zadarnic privirea îmi căuta

vreun perete de munte –

în spaţiul deschis dintre lumi,

eram cuvântul

ce-l spulberă vântul.

 

(2010)

 

URMA COPITEI

 

Mă cufund peste marginea

orei să prind rostul curgerii.

 

Cutreier albe câmpii,

nomad în lumină.

Un cal îmi nechează

dintre ierburi înalte __

copita i-aud bătând

depărtarea.

Zadarnică mi-ar fi încercarea

s-ajung să-l încalec.

 

Rămân doar cu urma

copitei şi verb

sângerându-mi pe buze,

cu gândul muiat

în apa secundei şi

teama că nu voi ajunge

la marginea zilei.

 

(2008)

 

DOAR MIRII …

 

Şi marea poartă-n adâncu-mi

zbaterea ei.

 

Pe plajă, doar miros de alge, uscate

ierburi şi urmele paşilor mei –

eşuate corăbii pe prund.

 

Valul îmi strigă în zări al meu

nume pierdut.

Fără identitate, păşeam spre

cealaltă margine a singurătăţii.

 

Rotundul orei închide-n hotare

şi viaţă şi murire.

 

În cochilia mea, rănit se zbate

zborul. Respir a vântului poteci.

Uitate iubiri, din adânc în adânc,

deschid ferecatele porţi.

 

Cineva priveşte-n fiinţa mea

şi-mi ţine-n braţe risipirea.

 

Doar mirii îşi beau cupa

vindecării.

 

(2010)

 

ŞI MAREA

 

Locuiam în mine

între ziduri de speranţă

şi-ndoială.

Mă spălau ploi mănoase

şi lacrima gândului

greu.

Pietrele lunii loveau,

în albele nopţi,

zidul de ceaţă.

Păsări, o vreme,

pe umerii mei

găsitu-şi-au casă.

Cântecul şi urma

de gheară,

semne lăsate în

trecerea lor.

 

Cu grijă înceată lustruiesc

petec de sunet ecou.

Apele tulburate răscolesc

tihna nisipului viu

ce în clepsidre susură

sub arc de tânăr curcubeu.

 

Unde sunt seminţele-ascunse

în capcana de vise

să nască păduri

sub noi îmbrăţişări?

 

Şi marea, marea aceea

îşi curge peste mine

meduze verzi

ca-n vechile ninsori.

 

(2006)

 

 

NU ÎNTREBA

 

Când se va auzi

ţipătul păsării săgetate,

se vor opri izvoarele şi

nu voi mai atinge

hotarele tăinuite.

 

Buzele arse de neiubire

vor uita rostirea, paşii

vor scrie hieroglife

pe faţa deşertului

căutând neliniştea apelor

ce pot spăla picioarele

colosului de lut.

 

Nu întreba de ce, acum,

sub fereastra mea cresc

ierburi vii în care, leneş,

se mişcă ţestoasa.

 

Din palme, roiuri de fluturi

inundă pustia bătătorind

drum dimineţii.

 

(2008)

 

   TREZIREA FÂNTÂNILOR

 

O chemare albastră

loveşte diapazonul luminii.

E clipa trezirii fântânilor.

 

Îngerul ce-mi veghea

visele tăinuite de noapte

îşi frânge aripile în

lumină … şi-atârnă,

biet înger de hârtie,

ostenit.

 

Cuvintele curg ca ploaia

în deşert hrănind ziua

sătulă de tăceri prăfuite.

Prea-ndelungata secetă

le ucide

şi plânsul lor picură

veşted peste sufletul meu

neîmblânzit.

 

(2008)

 

GÂNDUL VICLEAN

 

Pomul cu rodul oprit s-a scuturat

într-o singură noapte.

M-ascundeam între ierburi strivite,

să nu-i văd pustiirea.

În ramuri, doar pielea de şarpe.

 

Tu deja grăbeai pe câmpia

surghiunului, cu frigul trădării

povară în spate, cu gândul

ucis de blestem.

 

Ne regăsim pe maluri de ape unde

îşi spală păcatul heruvimi

ce-au gustat din fructul oprit.

 

Doamne, cine-a mai rămas să păzească

ale raiului porţi?

 

Gândul viclean se transformă în

şarpe rănit.

 

(2010)

 

TIMP RĂNIT

 

E ceasul când cumpenele

se înclină

şi sufletul ţi-e greu

de întrebări.

Nevăzute, ape-n fântână

rotesc,

lumina se scurge

spre margini de cer.

 

Stăm între nespusele

adevăruri

ca între două maluri

ce-nchid tăcerea apelor

întoarse-n matcă iar.

În taină, timpul se trece

rănit,

ucis în zadar.

 

Fluturarea serii-i ţine

loc de prapuri,

corbii-s telegari pe

drumu-ndurării.

Spulberat de vânturi,

patru zări mormântul,

gropar, necuvântul.

 

(2008)

 

METAMORFOZE

 

Am vopsit în alb plopii

din drumurile mele

ca să nască mesteceni.

 

Mi-am căptuşit casa cu

sideful scoicilor

şi-am furat lacrima

dimineţilor să-mprospătez

timpul dintre două

respirări.

 

Tăcerea peştilor am închis-o

în acvarii şi

adierea vântului mi-am

aşternut-o pe buze

ca să-mi audă vorbele

îndepărtatele gheţuri.

 

(2008)

 

LA RĂSCRUCE

 

La răscruce, casa mea

sub tâmplă de deal.

Aici,

pulsul pământului

auzeam uneori.

 

Zile uitate zac

răstignite-n ulucii

bătrânului gard.

Doar cărarea, cărarea urca...

sufocată, firul gândului meu

îl urma.

 

Rotunjesc cu sfinţenia

olarului vase din culorile

toamnei, să-nchid,

ca într-o urnă,

miresmele-asfinţitului.

 

Mi-e un dor încercănat

de cântecul cucului

şi de vesel păcat.

 

Vino şi tu la casa din deal

s-alungăm trista foşnire

a clipelor,

să fim focul ce mistuie

tânăr copac.

 

(2006)

 

FULGI

 

Te-ai vrea uitat

sub aripa ninsorii

şi-n zurgălăii râsului

să regăseşti esenienele

zăpezi ascunse-ntre mesteceni

ce se pierd în albul zării.

 

Ai vrea în iarna rusă

să ne-ngropăm doar noi

şi,-n troica ce-i fantomă

în depărtări, să fiu eu

surugiul ce te rupe

de cumpăna lumii, de

lutul ce-atârnă prea greu.

 

Şi-apoi, sub rece sticlire

de lună, să-ajungem

doi fulgi scuturaţi

din pleoapa ce-o-nchide

Dumnezeu peste lume,

în albe tăceri înfăşuraţi.

 

(2008)

 

SPRE SUDUL CALD

 

Şi coborând

spre sudul cald

al naşterilor din lumină,

gheaţa topită-n juru-mi

mă arde ca văpaia

începutului de lumi.

Sugrumată, lacrima se frânge

când sufletul din nou

învaţ-a strânge

atâtea doruri, taine

risipite-n drum.

 

Boncănit şi muget greu

creşte din adâncuri

îngropate-n moliciunea ierbii

sub ascunzişuri de păduri.

O, cerbii, cerbii!

Îi văd telegari

înhămaţi la oiştea

carului nopţii

ce-l hurducă-n ceruri

călcând pe pulberi de stele,

vestind, în goană nebună,

astrală,

chemarea vieţii,

eternă.

 

(2003)

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)