Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

 

Rodica Dragomir -

Muzicalităţi împinse pînă la incantaţie

 

Maria Diana Popescu, Agero

 

Curgătoare, cristaline ca o apă neîncepută, poeme ca un cadril de corali,  scrise cu preciziune de desen,  în felul acela în care poţi crea oameni din simple linii, cu un natural înnăscut şi graţios. Poeme care păcătuiesc prin eleganţă şi suferă de prea mult frumos, într-o epocă în care poezia se umbreşte de goliciune, de spini şi de semne rele. Deschidere din sine spre dragoste, divinitate şi viaţă, lumină şi întuneric, etern şi atemporal, lacrimă şi bucurie, creaţiile poetei Rodica Dragomir par să aibă misiunea de a păstra cumpăna Universului. O pudoare de om cult care-şi refuză manifestările spectaculoase, disciplinîndu-şi expresiile, împuternicindu-le să-i semnifice neliniştile prin aparent detaşate stări poetice. Vechiul motiv horaţian „fugit irreparabile tempus” reprezintă retragerea poetei la adăpostul unor percepţii filosofice, poate mănuşa aruncată legilor inexorabile sau nevoii de solidaritate în faţa dispariţiei omului.

 

Rodica Dragomir se face vinovată de a fi poeta revelaţiilor sensibile, care tulbură intim dar discret cuvintele prin care acestea trec, ca o aură vie ce ajunge pînă la cititor, lucrînd spre ispita lui, aşa cum un pictor de biserici dă viaţă şi respiraţie sfinţilor. Defilări naturale prin trăiri adînci, lupta între diferitele emoţii ce o încearcă, momente de răscruce, etape de mare sensibilitate, o linie de fascinaţie şi spontaneitate. De aici izbucneşte multiplicarea eului în poeziile sale, orientarea către contemplare, către încercarea de a înţelege şi defini. De o frumuseţe aparte mi se pare tendinţa de captare a celor mai subtile trăiri. Parcă la semnalul unei voci  mai presus de voinţă, metafora fuzionează cu ritmurile lăuntrice, versul curge implacabil, susţinut de un fior mistic, aidoma unui rîu de munte. 

 

Compuse parcă pentru a privi dincolo de semnificant prin propria filosofie asupra sensurilor ascunse ale existenţei şi asupra artei poetice ca atare, poeziile  oferă mai multe stadii de trăiri, în care gradul de sensibilitate se mută într-o frumuseţe locuibilă, aidoma unei omizi care se transformă într-un fluture de azur. Ele se oferă pur şi simplu cititorului ca o contemplare a universului sensibil al poetei şi par că dau suflare pînă şi pietrelor. În ceea ce priveşte exploatarea sentimentului de dragoste, poeta Rodica Dragomir aduce aminte de Frank Herbert şi de starea de refuz a justificărilor. În întregul ei, poezia, cu muzicalităţi împinse pînă la incantaţie, se revarsă blînd în căutarea luminii, anulînd materia şi înregistrînd cu aplicaţie de poet flacăra pură a sufletului în armonii eterice.

 

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

.........................................................................

 

 

CU PAVEL, PE DRUMUL DAMASCULUI

 

 

Căutările te cheamă,

nicicând osteneala n-a fost

mai dorită.

 

Nu te mira,

semănătorul poate veni oricând.

Tu, singur sau cu Pavel,

pe drumul Damascului.

 

Cuvintele vor trece puntea

suspinelor,

îmblânzind şi groapa cu lei.

 

Amiaza te va găsi în mijlocul

apei, numărând peştii-nmulţiţi

în aroma pâinilor frânte.

 

Cântecul tău îşi va lepăda

sandalele de aur

coborând desculţ în stradă,

în lumina unui

alt început.

 

 

SUB STELE

Motto:

„Toate făpturile privesc cu ochii

în orizontul deschis. Doar ochii noştri

întorşi în jurul propriei priviri

stau ca nişte capcane-n calea lumii”

(Rainer Maria Rilke)

 

Subţirimea zilei atârna în franjuri

de lumini. Alunecam spre celălalt

capăt al fiinţei mele ca un abur

ce-n dimineaţa timpurie, speriat,

îşi teme destrămarea –

evanescentă stingere-n adâncuri.

 

Păsări trec spre lumi

la care eu nu mai ajung.

 

Dorinţa-mi născută din primul păcat

e calul troian

din războiul cu mine,

din lupta cu visul nuntirii.

 

O Mekă-i mirajul spre care mă poartă

temătorul meu pas. Risipitele neamuri

mă-nsoţesc nevăzute, ca furtuna pustiei

născând din nimic.

 

Şi-n drumul ales sau cel hărăzit

de jocul sorţii, tăinuit, sunt când

la îndemâna vânturilor grele,

când netemutul gând ce matca-şi frânge

sângerând sub stele.

 

 

ORA DE PATIMI

 

Sub pielea cuvântului,

zborul în sine

cum un gând ne-nceput.

 

Fântâna îşi frânge oglinda

în două: o faţă se-neacă-n

izvoare ascunse,

o alta ţi-arată

herghelii nepăzite începându-şi

galopul în ora

de patimi.

 

Ce tresăriri

când noul cosmos

îşi lasă la vedere dâra

de lumini !

 

Bântuind prin pridvoarele nopţii,

inima aude răsuflarea pământului.

Undeva, între două lumi,

te simt căutând temeliile şi

locul de unde încep

să izvorăsc.

 

 

NOUA CĂRARE

 

Caut hotar între truda ce-am fost

şi noua cărare.

Clopotul ceasului mort rugina şi-o

scutură peste mine.

Jocuri ştiute, jocuri uitate,

ghem încâlcit ce-ar vrea să mă

prindă-n hăţişul trecutului mut.

 

Ieşirea din labirintul primelor vise

– tulburarea izvoarelor.

Gândul aşteaptă întâlnirea

marilor albii. Pe marginea lor,

paşii mei adormiţi întru dor de

nouă cărare.

 

Voi învăţa mersul pe ape deşi

mai caut şi azi taina

florii de măr

ce-şi leagănă greul petalei

peste mirarea din mine.

 

 

ÎNTRE DOUĂ CUVINTE

 

Atâta linişte între două cuvinte –

se-aude greierul dormind

şi sufletele căutându-şi drum.

Singură în faţa porţilor închise,

la masa tăcerii ...

Adieri târzii-mi aduc

aroma depărtărilor.

Poame de aur mai sclipesc

în copacul începutului.

Seminţele lor parcă ning

peste mine – le simt rădăcina

crescând sub picioare

şi seva urcând.

 

Aşteaptă, aşteaptă ... nu-mi cere

să uit ...

O, şi ceasul măsurând

eternităţi ... !

 

 

INSOMNIE

 

Umbra mea se-ascunde în mine.

 

Se-ascunde în mine, însingurata,

bântuita de gânduri rebele,

de gânduri ce le credeam moarte de mult,

de altele albe, ce-abia s-au născut.

 

Insomnia se joacă cu mine.

 

Noaptea mi-e plină de gânduri

decupate, amestecate ca nişte

cartonaşe de puzzle.

 

Mă cuprinde teama …

teama de-a deveni eu însămi o piesă

într-un joc fără rost,

o teamă grea,

de smoală,

cu ochii larg deschişi.

 

Încerc să potrivesc semnele.

 

Îngenunchiată-n mine, le caut

locul sigur, bun.

Tresar. Sub ochiul ros al nopţii,

câinii-şi încep uvertura.

Speriate, piesele jocului meu

se ascund.

 

Miros spaima lor de-a fi dibuite …

Se simt hărţuite.

Se-ascund, amuţind, în cotloanele

trupului meu.

Acuma, eu le vreau înapoi:

colorate, jucăuşe, fierbinţi,

lunecoase sau moi –

vreau să închei jocul până

lumina se-nalţă din ceaţă.

 

Doamne,

mai este şi mâine o noapte

urmată de zi,

de-o trezire din nesomnul

în care mă zbat, spre-mplinire !

 

 

O INSULĂ A NIMĂNUI

 

Ca pe-un pământ străin, uitat, pustiu,

o insulă a nimănui,

 

aştept

 

scânteia izvorâtă din neant,

ziua grădinilor promise,

ceasul când ochiul adevărului

va răscoli apele ascunse dureros

în memorie,

clipa în care dorinţa

se va zbate în praful veacului îngropat

şi timpul nou ce nu se-arată

 

încă.

 

Lemn verde va creşte din rădăcina

ascunsă în trupul celui căruia

i s-a promis

 

învierea.

 

Ca nişte aripi nevăzute,

cugetul despuiat fâlfâie

peste insula nimănui.

 

 

CREANGĂ DE AUR

 

Pe muchia unei umbre stăteai

cu siguranţa somnambulului.

Ochi rotitori de bufniţă îţi străjuiau

nocturna aventură, pădurea,

foşnind misterios, sălcii pe maluri,

în tremurări uşoare, şi luna, pribeagă

pe colţul ei de cer.

 

Fluturi de noapte pe ochii închişi,

pe trupu-ţi frumos, veşminte din

florile toamnei, pe umărul gol –

o pasăre cu capul sub aripă.

Erai frumos şi-atât de viu

în ceasul răvăşit ce nu mai poate

măsura mişcarea timpului oprit.

 

Vrăjită, nu îndrăzneam să te chem,

să te strig şi te priveam cu ochi de foc

să-mi limpezesc mirarea.

Rămâneai dureros nemişcat

pe un fir nevăzut – pasăre

pe-o părere de creangă.

 

Lumina zorea din capăt de noapte

şi,-n raza-i blândă, de-nceput,

deodată înţeleg că cel pe care voiam

în întuneric de taină să cuprind

eram doar eu, pe fir de gând,

pregătind creangă de aur

 

pentru pasăre cântătoare,

pentru fluturi,

pentru viscol de floare.

 

 

SEMNE

 

Cuţitul, rană în stâlpul tindei,

sângerare a-nserării.

Sub treptele roase, încolăcit,

şarpele casei.

Curgeri de nori pe-ntunecatele

ape cereşti.

Umbre joacă între şinele moarte

ale căii ferate ce nu mai duce

nicăieri.

Peştii-ncep să salte în râul

ce cursul parcă şi-a-ntors.

Şi toaca iar bate …

La a doua venire a semnelor,

nu mai e treaz nici un ochi,

doar bufniţa clipeşte-mpietrită

din vârful unui brad stingher.

 

Cititorii de zodii, descântătorii de vrăji

rup noduri, bobii-i aruncă,

oase albesc de tânăr fecior,

în ştirbe oglinzi prind trecătoare

raze de lună.

Cuvintele tac, şi-acoperă chipul,

umbre se-ntorc în vechi ţintirime;

în ţipăt de bufniţă trează,

timp speriat atârnă de lună.

 

Chemări tăinuite umblă desculţe

prin iarbă.

În rotund de fântână o fată-şi

priveşte iubitul ce sorţii l-au scos

din adâncuri în noaptea nebună.

Ispita e mare. În ochiul de apă,

doar vălul miresei plutind.

 

 

FLUIDE

 

A ceaţă mirosea,

a cântec de singurătate,

a stele căzute.

 

Mirosea a suflete peste

zăpezi spulberate.

 

Prin uşa închisă parcă aud

mersul tău surd.

Umbre de pală lumină-mi

întunecă chipul din

ofilite oglinzi.

 

Prin vene, fluidele fricii.

Frica de mine, de tine,

de tăcerea cuvântului,

de albe năluci?

 

Cuprinde-mă-n braţele tale

a suflet rotund să miroase,

a dor de cuprins necuprinsul.

 

A gând boltind spre înalturi.

 

 

CERURI STRĂINE

 

Ceruri străine, ceruri răsfrânte

se prăbuşesc peste tine.

Cu gândul de foc, cu dorul cuţit,

îţi faci loc spre ceruri ştiute,

lumina lor să-ţi fie balsam

pentru suflet pribeag, pentru

suflet bolnav.

 

Vinovată te simţi pentru risipa ta

oarbă, pentru zile trăite fără de tine,

pentru somn depărtat şi

drum cu zăbală.

Marginea lumii erai – pomul n-avea

unde să-şi răsfire a sa rădăcină –

ramuri doar balansa

sub zare străină.

 

Pe pământul întoarcerii,

pe pământul uscat, lacrima caldă,

ca ploaia de vară, e sărutul

celui ce-a mutat depărtarea acasă,

în câmpul mustind de-amintirea

tălpilor sale.

 

 

ÎNCĂ O ZI

 

Paznicul înşiră melcii

în formaţie de luptă –

singur nu mai face faţă

tăinuitorilor din noapte –

se fură chiar copii din bronz.

Umbre căţărătoare brăzdează

acoperişuri, chemare a iubirilor

feline.

Vise uitate de fete ce se iubesc

pe net bântuie noptatic ca

fumul rotitor.

Doar mâinile tale încep ora

de geografie pe trupul meu

ce doarme-ntors; ce teritorii noi

mai poate să-ţi ofere acum,

la ceas târziu!

 

Adevărul obosit şi şchiop –

ce mult şi inutil bătut-a

pe la porţi – îşi plânge neputinţa

în barul de la colţ.

Ceasul bătrân din turn a-ncremenit

sătul să mai aştepte vreo schimbare.

Trufia doar, cu cap diform,

nestingherită mai face trotuarul.

 

Anotimpuri politice cresc, nou altoi,

pe-un vechi calendar.

Viaţa se mută pe sticlă. –

Mai învăţăm câte ceva:

cum să latri cuvinte,

impostura s-aplauzi,

să te-mbeţi cu minciuni,

să priveşti la ospăţ de bogaţi,

la ospăţ de săraci.

Toţi se-nchină cu spor,

care e vânzătorul: ipocritul,

licheaua, cel uşor manevrat?

Cabotini de carton – mai bine

tragem cortina,

balul e pentru ei!

 

În zori ceasul e din nou potrivit,

încă o zi, ce se vrea fără cătuşe,

îşi aşteaptă izvorul.

 

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)