Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

THE  HAPPY  FEW

 Eugen  DORCESCU

 

  

Dar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu...

(1 Petru 2, 9)

 

1

 

Tot mai mult înţeleg

că aici sunt în parte, că

dincolo-s întreg.

Că, de-aici, Te contemplu şi-atât,

că sunt izgonit, exilat, cu

obezi la picioare şi

cu laţul de gât.

Dar îmi ajunge, mă

mângâi că Te ştiu şi

că eşti.

Suflul Tău viu

circulă-n mine ca

sângele.

Prin ochii

cu care Te privesc

mă priveşti.

 

 

2

 

Eonul meu încearcă-un drum invers,

Pe cât de van, pe-atât de indecis:

Ar vrea, în decăzutul univers,

Să urce, de la Iad, la Paradis.

S-ar vrea perfect. Şi nu-i. Şi nu va fi.

Şi nu-mi stă în putere să evit

Blestemul de-a fi fost, din prima zi,

Eu însumi vinovat şi izgonit.

Zvârlit în timp, şi pironit în loc,

Pe-un lut de pălămidă şi de spini,

Veghez sub neclintiţii heruvimii,

Sub îngerii sălbatici şi sublimi,

Ce mă privesc prin spada lor de foc.

Încât, atâta vreme cât sunt viu,

Paradoxal amestec de spirit şi pământ,

Exact nenorocitul fapt că sunt

Aşa cum sunt

Mă-mpiedică să fiu.

 

 

3

 

Şarpele,

pretutindeni prezent,

mă urmăreşte oriunde, prin

pustietatea de metal şi ciment,

înconjoară, cu nevăzutu-i colac,

solitudinea mea fără leac.

Nu-l privesc, nu m-ascund, nu-l

ascult.

Am murit pentru lume de

mult.

Doar că simt împrejur, când şi

când, ca un spin,

din privirea mulţimii, ucigătoru-i

venin.

“Vade retro!” şoptesc. Şi

m-aşez

- ca pe-o piatră –  

pe acies animae,

pe al sinelui miez,

nădăjduind să se-ncheie cândva

acest joc fără sens, cu

umbre, mucegai, mucava.

Dar zadarnic. Ori dorm, ori

sunt treaz,

îi simt lacrima rece, îi

simt solzii de gheaţă

pe-obraz.

 

 

4

 

Suferinţa o poţi defini

extrem de uşor.

E rana, desenată, în

zigzag, pe picior,

e stativul, perfuzia,

spasmul ce scutură fiinţa

în clipa injecţiei

intravenoase,

e carnea, ea însăşi spasmodică,

subţiată, de-atâta durere, pe

oase,

suferinţa-i delirul

dintre anestezie şi

veghe,

e atacul de panică, e

singurătatea de gheaţă

a eului,

învelită în trupul strivit,

chinuit, ca într-o

tot mai străină şi

mai potrivnică zeghe.

Suferinţa-i, pare-se, limfa

acelui primordial,

genezic eşec,

suferinţa are, se zice, un metafizic

temei.

Ci iat-o: E-aici, e alături, e

tresărirea inconştientă

a mâinilor şi a

pleoapelor ei.

Mi se scurge, prin gânduri, ca

un negru culbec.

E privirea

care mă-ntâmpină

când intru pe uşa

salonului 3,

e privirea ce mă-nsoţeşte,

imensă,

când plec.

 

 

5

 

Ninge. În vis,

o ninsoare uşoară

cade – aşa ne-a fost scris –

peste-o ţară frumoasă,

care nu mai e ţară.

Vântul, polizor nevăzut, şuieră-n

vis, şi ascute

un satâr nevăzut,

care-o spintecă, dur, în

felii nevăzute.

Iată-ne, dar,

oscilând, rătăcind, între

vis şi coşmar,

iată-ne, dar,

străjuiţi

de strigoi primitivi, 

troglodiţi,

pe care nu pot

nici să-i tac, nici

să-i strig.

Spaţiu-i mut. Timpu-i mort.

În tărâmul acesta, unde

ninge uşor,

peste oameni de foame, peste

oameni de frig.

 

 

6

 

L’homme qui est en honneur, et qui n’a pas d’intelligence,

Est semblable aux betes que l’on egorge.

(Psaume 49, 21)

 

 

Uneori,

omul zilelor noastre,

el însuşi creat după

chipul şi-asemănarea

Celui Etern,

devine, prin propria-i voie

(se declară apeman!),

un biped insalubru, un

ins trupolatru, canolatru,

brainstormed şi

tern,

un recipient de minciuni şi

de ură,

o statuie de zgură,

o făptură ce-mparte,

altora, sieşi,

nimicire şi moarte...

O făptură crudă, vicleană, greu

duhnitoare,

o hazna mişcătoare.

 

 

7

 

Timpul, plicticos, linear, monoton,

ne roteşte, ne-ntoarce, ne duce

către Harmaghedon.

Umbre vom fi,

întrupate

cu totul altfel decât suntem acum,

prăbuşindu-ne, unii, în gheizerul

de foc, de fum, şi de

scrum.

Alţii, în schimb,

vom ieşi, luminoşi, din spaţiu

şi timp,

vom vorbi fără glas, vom

privi fără ochi, vom călca fără

drum,

într-un fel ne-nţeles, pe care

duhul doar, sângerând, ni-l şopteşte

acum.

 

 

8

 

Nici o grabă nu ai,

creangă de brad,

de la un trunchi, la altul,

prin negura cetinii,

semne făcând.

În iarbă

şi-n pănuşele verzi,

nevăzutul suflet al liniştii

zburdă.

 

 

9

 

Pe zi ce trece, mă despart de trup.

Îl văd cum se destramă, cum dispare:

Abandonând fiinţa trăitoare,

În nevăzute lumi interioare,

Veşmintele neantului se rup.

Materia e moarte şi neant.

Ştiam aceasta, o-nţeleg prea bine.

Deci templul cărnii cade în ruine

Şi-alături, duhul, ax de diamant,

Mângâietor, ermetic şi distant,

E-n mine, însă-i dincolo de mine...

Dar eu, nici trup, nici duh, eu cine sunt ?

Eu sunt o entitate ce se-ascunde.

Contemplu trup şi duh, şi mă scufund

În mine însumi, ca un val în prund,

În mine însumi, ca o rază-n unde.

Mă caut, între ceruri şi pământ,

Şi mă găsesc oriunde şi niciunde.

 

Acum, la margini, unde paşii mei

Ne poartă dinspre viaţă către moarte,

Aşa am fost, şi încă suntem: trei.

O singură cenuşă-n trei scântei.

Nu ştim de ce şi cine, deodată, ne desparte.

 

 

10

 

Izvoditoru-acestor stihuri ştie

Că, isprăvindu-şi truda, pune punct

La scriitură şi biografie,

Că, deşi viu, de-acuma, e defunct.

(Din milă şi dezgust, nu din trufie).

Să nu vă mire, deci, că-nchide uşa

Spre lume, fericit şi solitar.

Că îşi desface lanţul şi cătuşa

Ce l-au legat de semeni în zadar.

Atât mai vrea: Să-i presăraţi cenuşa

Fie-ntr-un râu subcarpatin, solar

(În Sohodol, în Ibru sau Gomnuşa*),

Fie-ntr-un râu ce curge-n alt hotar

(Verzui ca spânzul, reavăn ca scoruşa) –

Să-i presăraţi cenuşa în Isar…**

 

 

 

* Cursuri de apă, pitoreşti cândva, ce întregeau farmecul edenic al peisajului în care autorul şi-a petrecut copilăria.

** Die Isar: Râu sublim, ce traversează un mare oraş din Europa (Muenchen).

 

 ADAM

 

Dezic, şi mă dezic de tot ce am.

În fapt, ce vrea să-nsemne a avea?

Sunt singur. Sunt căzut. Sunt ha’adham*.

Şi lângă mine stă femeia mea.

Ca ins primordial în Paradis,

N-am ascendenţă. Cât despre urmaşi,

Vrăjmaşi îşi sunt. Şi mie-mi sunt vrăjmaşi.

Urmaşii mei trupeşti m-au compromis.

Iar Eva, dăruită de Acel

Ce m-a creat, e-un dram din trupul meu.

Un unic trup clădim în Dumnezeu.

 

În lume, deci, suntem doar eu şi El.

 

 

*ha’adham (ebr.) – omul de pământ. 

 

EUGEN  DORCESCU

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)