indexrevista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

Daniel Sur

Ultimele cântece ale clovnului



Cântec


Un oraş pândeşte în ritmuri întinse şi largi pelerine
Aşteaptă să te rupi din livada de zâmbete politicoase,
Să răsuceşti dansul ca pe vlăstarele crude de viţă de vie.


Caii sunt negrii. Negră le este şi nerăbdarea lor trezită
De sângele rubiniu scurs din nepăsarea îngenuncheată.
Ce aspru e parfumul de floare de spadă! Sân roşu de soare.


Nu există durere ca a ochilor tăi striviţi de pasiune.
Trebuie să trecem podurile pentru a atinge sfiala,
Trandafirii fug îmbujoraţi de-o frenezie vinovată.


Cum te mai risipeşti în herghelii de licurici şi culori!
Şi-apoi te îmbălsămezi în mâini răcoroase fără trup.
Seara e înnebunită de briza frunzelor tale de chiparos.


Un oraş pândeşte în ritmuri întinse şi largi pelerine
Aşteaptă să te rupi din livada de zâmbete politicoase,
Să răsuceşti dansul ca pe vlăstarele crude de viţă de vie.

Cântecul I

Noaptea dansează goală.
Aici sunt. Aruncă inelul acesta în apă
De mătase roşie murdară.
De ce mor lucrurile? Din nerăbdare.


Acest cântec nu am să-l mai ascund niciodată.
Aici sunt. Aştept să-mi sosească şi faptele
Într-o cinste fără istorie.
De ce mor oamenii? Din nerăbdare.


Ce neobişnuit este să mă cheme cineva
Fără să mă numească. Aici sunt.
Vreau să rămân fără albie.
De ce mor iubirile? Din nerăbdare.

Cântecul II

Nu există lumină inocentă,
Nici veac nou.
Insectele mor de tristeţe nebănuită,
Agăţate de un vis.
Forma pantofului am pus-o la frigider,
În sânge îngheţat.
Mi-am crestat obrazul cu o carte,
Concret şi subţire.
Caut furios o intrare necicatrizată,
Cântând la harfă.
Privesc în jurul gleznelor ei
Şi-i doresc sexul.
La sud de Niciodată se aşteaptă
Să se nască un marinar.
Mă închipui mânz cu coama-n vânt
Şi aţipesc la nouă.

Cântecul III


Nu e nimic neobişnuit pentru un dans.
Am să te iubesc, femeie,
Scurt, precis şi matematic,
După logica golului din mine,
Fără tine, fără morţii mei, fără zbucium.
Voi sta cocoţat pe cifre.
Îmi voi scoate hainele aşa cum scoţi un radical,
Îţi voi scoate hainele aşa cum rezolvi o fracţie.
Sărutări ne vom da într-un număr par
Şi mângâieri după un reţetar.
Am să te duc seara la râu ca să te adapi
Doar atunci când te vei ofili,
La ceasul fix al sincerităţii.


Cântecul IV

Te-am văzut printre primele mele scâncete,
O mie de ochi de sub pământ te-au dorit
Prin o mie de mâini.

Nu am să aştept.

Ţi-ai înmuiat degetul în sângele morţilor trecutului meu.
Desenezi magnolii în parcuri vandalizate de tristeţe
Şi insule fabuloase.

Nu am să caut.

Trandafirii şi cocoşii fug în fiecare noapte încrezători
Să aducă în spinare dimineaţa fără anotimp
Pe plaja sufletului tău.

Nu am să vreau.

Pumnalul patimii mele îţi înţeapă armonia sonoră
Şi taie brazdă stearpă din zâmbetul tău închis.
Din mâini va ţâşni dansul.

Nu am să lipsesc.

Cântecul V


E socoteală a neputinţei acea pornire,
Dorinţa de a fi puternic, sigur şi continuu.


Pe acoperiş, trei aripi de metal se învârteau vertiginos.
Bărbatul visa mult lângă geam, pe genunchi.


Avea mândria secretului său imprecis,
Un cântec de pasiune, cu stridenţe şi nestăpânite nervuri.


Convorbirea se împletea fatal.
O pasăre se smulge dintre frunze.


E resemnat şi consimte la împărţeală.
Dalele miros a sânge, transpiraţie şi peşte.


Paloarea lui atinge ca o mână grădina, stinge fântânile.
Acum câinii hrăniţi cu uleiuri şi grăsimi dorm.


Cântecul VI


Sânge, atâta doar. Moarte.
Numai aşa pot împiedica gura invizibilă
Să nu mănânce din mine.


Rana a rămas umedă. Crin negru.
Sete de orizont, puls ondulat şi mormânt.
Pleoapele nu i s-au mai închis.


Pământul nu a mistuit. Nu a supt neliniştea
Nici când eram prizonier în verde şi târam sub burtă
Puşca, printre bolovani ironici.


Nici iubirea nu şterge. Ci ascunde în mai târziu.
Pulpă de destin reavăn ascunsă în arena somnului,
Sufocată de agresivitatea luminii.


Nici cuvintele nu cicatrizează. Ghirlande false.
Purtată în caleşti regeşti îmbrăcate în ciucuri roşii,
Moartea priveşte potolită, cu coada ochiului.


Sânge, atâta doar. Moarte.
Numai aşa pot împiedica gura invizibilă
Să nu mănânce din mine.


Cântecul VII

i copii călăresc nebuni pe pajiştile înecate în rouă.
Ciocurile găinilor scurmă căutând un vis precis şi fără ţintă.
Ziua îşi întinde fusta înflorată peste hergelii de spaime.
Un frate am avut. S-a pierdut în oglinda memoriei mele.


În cearceaful de olandă îl duc. În lacrimile şi ţipetele femeilor, aşezat
În excrementele noastre a murit, asfixiat de dezgust şi frică.
În ruşine am simţit zornetul primei vene care se rupe.
Un frate am avut. S-a pierdut în oglinda memoriei mele.


Se apropie şi intră ca o panteră. Râde. Nu plânge în somn, frate,
Ridică-te puţin să auzi câinii cum urlă muşcând din gardul de sârmă.
Am iubit violent multă vreme un copil cu fulgere de gigant în ochi.
Un frate am avut. S-a pierdut în oglinda memoriei mele.


Morţii sunt mai puternici şi ştiu să sfâşie sub deghizări fantaste.
Dansul e cel mai apropiat cimitir unde un mort se vaită de 15 ani.
Nimeni nu a mai închis un ochi, singurătatea urmărindu-mi-o.
Un frate am avut. S-a pierdut în oglinda memoriei mele.


Iarba înecată în rouă a rămas fără călăreţi, fără nebunie.
Focu-i pune câmpiei smolite un rictus de peşte prădător.
De 15 ani, din cel mai îndepărtat cimitir îşi soarbe dansul imposibil.
Un frate am avut. S-a pierdut în oglinda memoriei mele.



Cantecul VIII


Vulturul din inima mea râde în hohote,
Cu aripile retezate de lumină. Iubesc din nou.
În carnea mea caut urmele tale adormite.

Prinţesă-ndrăgostită fără să fii iubită,
Nimeni nu îţi vede magnolia-ntunecată din respiraţie.
Doi nu au fost niciodată un număr. E un fior.

Te-ai întins în visul porumbului şi aştepţi
Să te culeagă toamna prin atingeri delicate.
Există doar un singur anotimp. Restul sunt ferestre.

Ochii mei sunt doi câini. Noaptea-ntreagă ascunşi
Îţi vor chema şi apăra credincioşi dimineaţa sângelui.
Frica doare în talpa piciorului. Iubire, scutură-ţi fructul amar.

Iubesc din nou. S-a revărsat primăvara în poftele mele,
Simt cum îmi creşte un inel în palma stângă.
Vulturul cu aripile retezate râde în hohote!
 

Cântecul IX


Cât de ascunsă eşti! Cum te scufunzi în vânt
Şi te izbeşti buimacă de blocurile unei vieţi inutile!
Un zid de coşmare şi de morţi te desparte de soare.


Cât de tăcută eşti! Cum înoţi în galbenul lipicios
Al unei gutui sănătoase! Numai eu îţi înţeleg scâncetul speriat
Din pădurea de lăncii tăioase care îţi falsifică gustul.


Cât de nehotărâtă eşti! Cum cauţi anotimpuri
Care-ţi închid strălucirea într-o sticlă de cerneală
Şi ţi-o ascund la rădăcină! O sută de cocori mor de gripă în fiecare zi.


Cât de nocivă eşti! Cum îţi trimiţi insectele
Trosnitoare, muşcătoare, tremurătoare şi înghesuite
Să înghită în îmbucături mici sinceritatea crescută pentru tine!


Cât de specială eşti! Cum explodezi în artificii multicolore
Când o mână reuşeşte să-ţi rotească dansul spre răsărit!
Tamburinele îţi vor răni fiecare noapte de toamnă.


Cântecul X



Atât de singură cântă
Femeia care mi-a alungat moartea.
Multiplică aerul şi curcubeele din spatele fiecărei oglinzi.
Îmblânzitoare de fluturi întunecaţi şi agresivi.




Atât de singură cântă
Femeia care mi-a alungat moartea.
Un dor de limite şi forme tiranic mă îmbie.
Mă aşez în luminişiul timpului.




Atât de singură cântă
Femeia care mi-a alungat moartea.
Vântul s-a oprit la cinci, dis de dimineaţă.
Peste mine, cerul îngrozit se scutură de fluturi.


Cântecul XI


O făptură exotică
În această lume mestecată şi cumsecade.


Afundat în perne, fuma şi dezmembra amintiri.
Totul se află aici. Nu ai unde să pleci.
Pasărea-n colivie şi peştele-n acvariu.


Aceleaşi decolorate panglici la pălărie,
Acelaşi costum sfidător din mătase galbenă,
Ritmul unui destin l-a purtat spre lumină.


Seara picotea de somn peste întrebări.
Părul lui cărunt şi răvăşit de ură,
Scurt până la sprâncenele plăsmuite cu artă – respira.



Totul se află aici. Nu ai unde să pleci.
Pasărea-n colivie şi peştele-n acvariu.

Cântecul XII



Laura. Aromată rodie. Comoară a bandiţilor.
Cât de chinuitor e să te doresc aşa cum te doresc!
Sânii sug brizele mării şi cântecele vesele ale piraţilor
Ce hălăduiesc fantomatic pe valuri.


Lipeşte-ţi dinţii de dinţii mei într-un sărut sălbatec.
Pielea ta în culori de rugină şi miere întinde-o pe limba-mi viorie.
Pictează-mi în palmă cu gura arsă un cer al dorinţei şi al nefericirii,
Să-ţi pot speria jarul din pulpele ascunse în înflorata rochie.


Cu tâmplele năduşite de alge şi muşchi,
Îţi voi trezi păsările acoperite de cenuşă – gemetele
Le voi izbi de ferestrele rănilor noastre
Şi vom picura sânge proaspăt în întunericul neistovit.


Nu vom închide ochii până nu vom vedea
Învierea licuricilor disecaţi cu lame de bărbierit
Şi-mi vei întinde trupul tău încins
Şi sexul reavăn plin de flori de portocal scuturate.


Laura. Aromată rodie. Comoară a bandiţilor.
Cât de chinuitor e să te doresc aşa cum te doresc!
Sânii sug brizele mării şi cântecele vesele ale piraţilor
Ce hălăduiesc fantomatic pe valuri.

Cântecul XIII


Mai am timp doar pentru câteva cântece
Şi pentru câteva cuvinte pe care să le tai în hârtie.
Liniştea îmi va topi nerăbdarea şi mâinile frânte
Şi voi pluti în cupe de lacrimi printre manechine negre.


De când a scăpat poezia şi a muşcat cu furie
Verbele aspre şi nemiloase, îmi ciopârţesc umbra mototolită.
Ştiu că nu o să mai îmbătrânesc în cuvinte.
Ceaţa va acoperi tăcută propoziţia trupului meu tânăr.


La tine am ajuns, femeie, când am rătăcit drumul,
La cuvântul tău amar şi plin de albă uitare.
Închis într-un vis măiastru cu un răsărit de soare
Spulberat de fiecare dată de dansul inocent al morţii.


Mai am răgazul unei gâze pentru a atinge sfârcul unei vieţi
Care-şi va urca în curând la răscruci steagurile de satin.
Un nou ev va curge pustiind străzile şi inimile neliniştite,
Anunţat de cele o mie de limbi de clopote albastre.


Lucrurile s-au îmbolnăvit subit de demenţă şi astm.
Urmele de gheare s-au şters. Taifunul ghiftuit s-a potolit.
Paiaţa s-a scofâlcit printre atâtea piruete şi anotimpuri,
Trăsurile închise îi aşteaptă impasibile ultima tumbă.


Mai am timp doar pentru câteva cântece
Şi pentru câteva cuvinte pe care să le tai în hârtie.
Liniştea îmi va topi nerăbdarea şi mâinile frânte
Şi voi pluti în cupe de lacrimi printre manechine negre.





Cântecul XIV




O haină părăsită îmi apasă atât de greu pe umerii cuvintelor,
Sunt eu. Prăbuşit peste lume, înfulecând exaltat pământ umed.
O presimţire îmi trece prin ureche ca un imens ţânţar violet.



Bule de goluri pure se izbesc de lucruri şi le ţin treze,
Sunt ultimele cântece. Cele care ne lipesc neliniştea de pleoape.
Chipurile ce vâsleau nepăsătoare pe străzi încep să sughită.



Ape fixate într-un punct respirând cu toate viorile fără corzi
Sunt cuvintele. Locurile unde ne doare lumea întreagă.
Nici un alt iad nu ne împiedică să putrezim printre banalităţi.



O haină părăsită îmi apasă atât de greu pe umerii cuvintelor,
Sunt eu. Prăbuşit peste lume, înfulecând exaltat pământ umed.
O presimţire îmi trece prin ureche ca un imens ţânţar violet.

Cântecul XV



Dacă te-aş vedea goală,
Cu siguranţă mi-aş aminti
Unde să-mi caut chipul rătăcit,
Sub ce lespede îmi doarme sărutul


Dacă te-aş vedea supusă în plăcere,
Sângele va suna iar prin iatacuri
Şi mâinile îmi vor creşte să te apuc
De mânerele trandafirii ale sufletului tău.


Dacă mi-ai mângâia începutul,
Aş evada din suburbiile gândului
Şi-am să te iert că eşti muritoare
Şi că o să te spulberi printre riduri.


Dacă îmi vei ierta îngâmfarea
De a mă dilata printre cuvinte,
Le voi jefui ca un tâlhar
Şi-ţi voi ridica un palat din mine.


Dacă nimic din toate astea nu vei reuşi,
Urcă în coarnele patului meu
Să ne cicatrizăm împreună,
La flacăra moale a unei singure nopţi.

Cântecul XVI

Nu sunt decât o virgulă ce râde,
Chist de lut înspăimântat de nebunie,
Un braţ ascuţit cu brăţări de foc,
Ce înfloreşte în parfumul ghilotinei punctului.

Nu sunt decât o muscă ce creşte
În plasa vie a unui păianjen imens,
Chinuit de prezenţa imperială a lunii.
Nu mai există sânge. Prin vene curg cuvinte.

Materia ne-a alungat din strălucirea ei
Şi rătăcim prin tratate şi dicţionare.
Cuvintele nu ascund decât alte cuvinte.
În loc de flori, dăruim biblioteci îmbătrânite.

Nu sunt decât respiraţia care îngroapă
Propoziţiile într-un nou înţeles,
Fără să-mi pese de rana despicată
De la pieptul, până la beregata cuvântului.

Nu sunt decât o virgulă ce râde,
Chist de lut înspăimântat de nebunie,
Un braţ ascuţit cu brăţări de foc,
Ce înfloreşte în parfumul ghilotinei punctului.

Cântecul XVII

Am crezut că nu mai apuci
Să te naşti printre atâţia dinţi de sidef,
Că nu o să mai apuc să-ţi întind o mână
Şi zăpada zdrenţuită de picioarele mele uscate.



Nimeni nu te cunoaşte. Nu. Nimeni nu te aşteaptă.
Doar ceasurile suspinau sufocat şi se opreau.
Girueta cu frâiele rupte îngheaţă în speranţa
Că îţi voi adulmeca urma ecoului fără chip.

Erai doar o durere teribilă de tâmplă,
Apăsată de un colier de clipe înfometate,
Dactilografă dâră de emoţie peste sângele deschis,
În timp ce îmi căutam linişti de pernă.

Nu ştiu cine te-a adus. Poate vântul.
Dar te adăposteam de ploaie sub ştreaşina privirii.
Ţi-ai încălţat piciorul drept cu inima mea. S-a potrivit.
Am întins mâna şi apoi zăpezile.

Am crezut că nu mai apuci
Să te naşti printre atâţia dinţi de sidef,
Că nu o să mai apuc sa-ţi întind o mână
Şi zăpada zdrenţuită de picioarele mele uscate.


Cântecul XVIII


E cântecul clovnului. O fanfară de răni cicatrizate.
Un geamăt de miez de noapte şi stofă ruptă.
Vaca lumii bătrâne cu limba tristă îşi linge
Botul umed de sânge împrăştiat prin arenă.

E ziua lui. Un plasture fără tumbe şi aplauze
Acoperă gura seducătoare a mandolinei plină de şovăială.
Acum poate să-şi plângă nebunia. Poate să şteargă
Zâmbetul perpetuu, trenul şi femeia ce-i umplu cerul.

Când rămâne doar cu zăpezile lui. Aerul e prea tare,
Smulge florile şi literele arcului unde dormiţi.
Ţipaţi tumefiaţi prin orologiile cetăţilor care vă descompun
Când trebuie să strângeţi mâna sincerităţii nefardate.

Voi nu căutaţi un nud. Ci un fluviu care să lipească
Ecuatorul ascuns în geană de viaţă fortuită în agonie,
Saltul magic în gol care să vă vulcanizeze capitelurile
Sparte ale obrajilor din care s-a scurs dimineaţă.

E cântecul clovnului. O fanfară de răni cicatrizate.
Un geamăt de miez de noapte şi stofă ruptă.
Vaca lumii bătrâne cu limba tristă îşi linge
Botul umed de sânge împrăştiat prin arenă.

Cântecul XIX

S-a sfârşit! S-a stins cântecul în mine.
Nu mai am sânge nici măcar pentru o piruetă.
Nici cea mai mare mână a zbaterii
Poarta orbirii n-o mai sparge.


Voi călca iarăşi în ceruri cu plaje,
Unde poţi ocoli fără spaimă viaţa
Şi trupuri ce nu mai trebuie să se repete-n auroră.
De-acum, nu-mi mai ridic glasul.


Mâine cuvintele vor fi stânci,
Iar muzica - un tremur de evantai.
Mă voi îneca-n maşini şi-n gângăveli bolnave.
Flori cenuşii pe malul mlaştinii voi culege.


Risipit în limbă şi-n lumea lucrurilor,
Nu voi afla nicicând popas,
Nu voi avea nici cimitir, nici giulgiu.
Doar o umbră albă va călări un cal albastru.


S-a sfârşit! S-a stins cântecul în mine,
Nu mai am sânge nici măcar pentru o piruetă.
Nici cea mai mare mână a zbaterii
Poarta orbirii n-o mai sparge.

 

 indexrevista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia sitului, redactarea Revistei Agero :  ec.Lucian Hetco [contact]  [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.