Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Rădăcini amare

Dudi Tăimănescu Bălăiţă-USA

Impresii si pareri personale in FORUM

 

 

 

 

Dudi Tăimănescu Bălăiţă

 

Motto: "Dacă aş avea o inimă, mi-aş scrie ura pe gheaţă şi aş aştepta primele raze de soare. Aş stropi trandafirii cu lacrimile mele pentru a simţi durerea spinilor şi sărutul roşu al petalelor." Gabriel Garcia Marquez 

 

 

Doamne, fă să-mi ningă!

 Popas de-o clipă aş dori - încalte -
la vremea când cutezi să uiţi să numeri,
că anii mi s-au căţărat pe umeri
şi n-am răgaz pe drumul orb de halte.

Sleită, vlaga-şi opinteşte pasul
pe-acelaşi sens îngemănat cu golul
unde-un oracol îşi încheie rolul
din coasta-naltă-a Domului Sihastru.

Bou - înrobit la carul umbrei mele -
îmi târîi hamul, gata să mă-nvingă
la ceas de sabat, unde-n colţuri iele

isteric cearcă dansul să-l încingă
pe-o holdă-ntunecată fără stele,
iar bezna creşte... Doamne, fă să-mi ningă!

 

 Trenul ce-a plecat cu mine

 Sunt un pribeag înveşmântat în gri
pe rodul existentelor fugare,
culeg din mine fiecare zi,
dar dau de bezne-n orice dezlegare.

Ţes gândului fir de lumină fin
să mă surprind prin transparenţa-i castă,
însă ghicesc că vlaga mi-o închin
păienjenişului - cuib de năpastă.

N-am învăţat să înfloresc din spin,
pe cicatrice n-am sădit rubine,
nectarul l-am zădărnicit virgin

închis în trenul ce-a plecat cu mine
şi... mă destram puţin câte puţin
scrutându-mi umbra cu priviri străine...

 

 

Popas

 Azi s-a-ntors trenul cu mine
într-o haltă oarecare
şi, crezând c-o fi mai bine,
poposi la ţărm de mare.

Mişună a apei turmă
pe sub fâlfâita zare.
Ginte-naripate-şi scurmă
prin nisip cuiburi de soare.

Vălurind piere secunda
înspumată în suspine,
ca din nou să nască-n unda

fără drumuri, fără fine..
Fluierul despică runda
şi dispare iar cu mine...

 

 Parcă era, ba nu era…

 Curgeau târziu tăceri de lună plină...
Îmi licărea sub pleoape fantezie
că lângă unda moale, cristalină
sub umbra unui ulm de poezie

prindeam ecouri ce vibrau de tine
si-ţi căutam nesăţios simţirea;
da-n ea zvâcnea doar teama ce reţine.
Parcă era, ...ba nu era iubirea.

În visul mut icnea amar mirarea.
Străine lacrimi mă ardeau prelinse
când - sfărâmându-mă sub tălpi - uitarea

te-ndepărta pălit prin neguri ninse...
Fugeau cu tine brazii şi cărarea
şi ...m-am trezit cu braţele întinse.

 

Ignorate licăriri bizare

 Dacă-i spuzit cu ochi de stele-naltul,
necunoscutul ne scruateză soarta
din străjuirea - care-şi ştie poarta -
unde perpetuu se perindă cartul,

în timp ce noi ne-ncumetăm - vremelnici -
să dăltuim în foc cununi stelare
şi artificii grele,-amăgitoare
scornindu-ne pe clipă mai puternici.

Prin strălucirile imaginare
ce ne adapă vanităţi rebele,
îmbrăţişaţi - fugar - de-un singur soare

uităm că mintea poate să ne-nşele,
când ignorate licăriri bizare
ard redutabil dincolo de stele..

 

 

 Revers

 Când trupul frânt mă-mpinge la visare,
simt că se-asmute-n taină un revers
şi-ntors în sine,-un ochi se cască mare
privind spre tâlcul altui univers.

Atunci descopăr cum mă rup de lege
şi-n regăsire fără inerţii
sorb lacom din fântâna ce m-alege
pe mine însămi dintre inepţii;

retez otgonul ce-nrobeşte lutul,
iar crilele le liberez din nod,
las aripile să-şi clădească scutul

neîngrădit de pravilă, de cod,
ca între tina mea şi Absolutul
să m-arcuiesc spre veşnicie pod...

 

 Pribegesc prin piscuri

 Poposi secunda în cerdacul serii
cu tâmplele-n palme să-şi numere-n gând
firele albite-n cumpăna tăcerii
când argintul vremii nins-a rând pe rând.

Pribegesc prin piscuri - cremene şi zloată,
nu-n Olimpul darnic răsfăţând azur.
Norii sunt condurii ce-mprejur cresc roată;
le pândesc gâlceava, fulgere să fur.

Indigoul nopţii tainic azi răzbate
lângă chintesenţa toamnelor târzii
şi-i albastră viaţa prin singurătate

păşind pe criblură, nu pe fantezii.
Dar e salbă vina, de mă-ncerc cu toate
să prind miez din sensuri, nu din nerozii!

 

Când calea care ţi se-aşterne-n faţă

 Când calea care ţi se-aşterne-n faţă
nu pare-a semăna cu matca ta,
ci c-un străin netrebnic care-ar sta
să te afunde-n trapele de gheaţă,

chiar dacă ţi-ai pierdut cărarea-n ceaţă,
fii cert că într-un colţ va exista
un fir de flamă ce te-o adăsta
să-ţi tragă pasul către dimineaţă.

Osânda orişicât de grea ar fi
şi cât de-amar te-ar frânge şovăirea,
urmează-ţi soarta fără a clinti

si datorează-ţi singur mântuirea
găsind în tine farul către zi,
că înseşi beznele purced sclipirea.

  

 Azi mă îmbie muza

 Azi mă îmbie muza c-un descântec,
că-i simt scânteia nenăscută încă
cum scurmă-n uterul de noapte-adâncă
dupa ideea ce vibrează-n pântec.

La poarta inimii n-am tras zăvorul
şi gândului nu i-am strunit zăbală
când în firida mea sentimentală
s-a furişat cu insolenţă dorul

să dea copite clipei coaptă-n seară.
Cu-aripi de pegas peste foaia goală
iar galopez lâng-o cafea amară

printre prerii de patimă virtuală
scornind iubiri din fumul de ţigară
şi-nec hodina-n lacrima cerneală.

 

 

 Doamne, te-ntreb…

 Şi totuşi e o lege scrisă Sus,
o lege care n-are chip de lege,
ci-i doar un epitaf, un Ochi ascuns,
orb minţii care-ncearcă să-l dezlege.

E testamentul veşniciei: cod
cifrat de-aceeaşi forţă cu rutină
ce tainic împleteşte orice nod
la tot ce-a fost, ce este şi-o să vină.

Cu gândul rătăcit prin căutări
îngenunchez pe steaua care-apune
lângă-ntruparea-n alte permutări

în nudul fără forme din genune
şi-ncolăcindu-mă pe adăstări,
Doamne, te-ntreb: “-Din TOATE ce rămâne?”

 

 Tigrul

 Imagine fierbinte de aramă
întretăiată cu poteci de noapte,
smuţeai ciclonul care-ngheaţă şoapte:
un arc voltaic - fulgerată teamă!

Erai un tigru uriaş, o pată
arzând nedefinit în mintea-mi oarbă
şi se făcea, că fi-va să-ţi fiu roabă
de patimă mocnind neajutată.

Te-ai aruncat - o flacără striată
prin a luminii scurtă penetrare -
la ceafa mea timidă, tremurată,

da-n loc să-nhaţi, vibrai a sărutare
neîncepută încă, încurcată…
De-a fost doar vis, îl vreau continuare!

 

 Dragonul

 Tethys - frivolă mamă, iubitoare -
şi-ascunse fiul de-ale lui surate,
iar el, nebănuind că le-ar fi frate,
iubi naiade-n pat de înserare.

Scârbit, Oceanus - tatăl, mit de ape -
l-a prigonit târându-l lângă glie,
în jar să-i ardă propria tărie,
de cofa lui a nu mocni pe-aproape.

De-atunci dragonii - plăsmuiri rebele -
rătăcitori prin grote pământene
respiră foc, din ochi aruncă stele

când prind din briză geamăt de sirene
şi plâng cu ploaie verde lacrimi grele
chemând iubiri în nopţi de Sânziene ..

 

 Rădăcini amare

 N-am ghicit lumină în albastru,
ci doar umbre reci ce stau la pândă
furişate-n fiece secundă,
să înhaţe străluciri de astru.

Ca blândeţea unui dom sihastru
zâmbetul, difuz, ţi se schiţează
cu fineţea razei ce vibrează
în tăişul spintecând albastru.

Pacea ta e vrută molcomire
ticluită-n irosiri fugare,
e-un izvor cu tâlc de izbăvire

care-ascunde rădăcini amare..
Cum să cred că unda-ţi de iubire
nu-i gablonz înălbăstrind a mare?

 

 Prea târziu

 Pe strada cu privirile mioape
îmi zboară dorul lâng-un felinar
şi aripile taie prin hârtoape
spre visul însorit imaginar.

Din dăruiri nu cântăresc iubirea
vibrată-n irosire fără şir.
Ador cu ochi-nchişi nemărginirea
pe-orbita căreia - supus - mă-nşir.

În dans măgulitor ignor oprirea.
Când flama mă usucă-ameţitoare
şi-apoi îşi înteţeşte dogorirea,

aripile-mi mai mici şi mai uşoare
îi înţeleg buimace uneltirea.
Da-i prea târziu., că zboru-i ars şi moare.

 

Tot ce mă ucide

 Mă doare grija ce mi-o porţi, copile,
şi n-am cum să mai pot plăti - încalte -
de-n uşa mea cu insistenţă bate
sorocul vrut de forţele sybille.

Când fiecare clipă trece-n teama
lianelor ce-şi înteţesc ardoarea
de-a dobândi cât mai curând din vama,
ce inversă îşi vrea numărătoatea,

mă rog la Domnul să te ţină bine
şi-n grijă părintească necurmată.
Eu nu mă tem de-abisul care vine,

ci doar că nu te-oi revedea vreodată.
Că nu voi mai afla nimic de tine,
e tot ce mă ucide.. câteodată.

 

 

 N-am apucat să fac nimic

 N-am apucat să fac nimic din toate,
nici vrejurilor mele să-nchin rod
la datoria care mă străbate
ca-ntr-un buchet răsplata să mi-o-nnod.

Pe urme unde-mi arde aşteptarea
de-un semn măcar m-aş ferici să dau,
dar bate-n poarta veche nepăsarea
când vin cu-n gând de braţe - să te iau.

Mă vântuieşte amintirea mută
din bruma toamnelor ce-mi fură vamă,
iar căutarea-aleargă abatută

prin rostul unde umbrele cresc teamă
şi-n pragul şters de tine mi-e pierdută
orice nădejde-a regăsirii, mamă!

 

 Din singurătate

 Mă-mpresoară somnul cu bizară teamă
lângă nepăsarea unui gând pustiu,
când la poarta nopţii degetul de-aramă
bate timpul gârbov - jalnic bidiviu.

Pribegesc speranţe fără destinaţii
pe distanţe oarbe între negăsiri.
Din singurătate nasc imaginaţii
care mi-ar surâde-n prag cu trandafiri.

Gongul taie firea tainic suspendată,
iar cortina-şi cade pleoapa tremurând.
În clepsidră soarta curge obsedată,

propria-i neşansă silnic digerând.
Şi ..mă-ntorc pe scenă - paiaţă ciudată…
Primprejur doar vremea-i - clipa fluierând.

 

 Nu mă lăsa!

 În gândul meu ai cuibărit tăcerea
şi-ai îndesat-o-n nori de aşteptări,
să-şi plouă azi pe pragul meu durerea
corvoadelor din mii de întrebări.

Toamnei de-acum, ce-mi calcă peste rosturi,
îi cresc sub putregaiuri ghiocei
nesocotind icnirile din costuri;
dar cui să-i pese-n vremea mea de ei?

Din burniţe strâng firmituri de soare,
risipa de culori ţi-o ţes covor,
prin zgribuleli stârnesc fiori de mare,

în vânt alerg destăinuiri şi zbor...
De-am braţele zvâcnind a sărutare,
nu mă lăsa cu toamnele să-mi mor!

 

 Teama

 Căldura ostenită se-nnoadă cu tăcerea
la sânul care pârguie gutui,
iar amândouă-n tihnă dospesc, docilă, mierea
din miezul altei clipe-a nimănui…

Când şi-a gătat menirea, e torţă vineţie
sub biciul aspru-al vântului zălud
şi-şi piere vlăguirea prin nori de apatie
dezagregându-se pe toate, ud.

De toamna aşteptării cu coşurile pline
mă-ncumet să agăţ nevolnic dor
şi-i scotocesc prin pântec cu teama ce m-aţine

că n-ai uitat acolo nici un spor
din tot ce semănasem în rodul copt cu tine.
Prelins pe palmă,-mi plânge doar un nor…

 

 Ca un fulg de păpădie

 În fructiera coalei de hârtie
cuvintele-mi - ciorchini - pe sub veşminte
mustesc din gânduri sens şi simţăminte,
ce numai oful meu tăcut le ştie.

Încerc melancoliei solitare
să-i zdrenţuiesc ţinuta autumnală
şi-o fac să pribegească-n pielea goală
roşind de-nnourata ei purtare.

De vreau ca toamnei să-i stârnesc vioara
iubirilor păstrate-n custodie,
pereche - acordând poezioara

cu Grasa de Cotnari sveltă, nurlie,
e că-mi dansez prin lună inimioara,
uşoară, ca un fulg de păpădie…

 

 Negăsire

 La poala nostalgiei lângă ape
mă-ntoarce amintirea solitară
s-alunece chemările-i pe-aproape
în picurări albastre de chitară,

da-n pacea mea de toamnă aşezată
răzbate marea răscoliri rebele
şi-n voluptate - aspru-abrutizată -
te-nvolbură nedesluşit pe ele.

Prin lanul gândurilor obosite
îmi tai spre tine valul de niciunde,
mă-mbrac din lună-n voal de marcasite,

anin în plete străluciri rotunde
din sărutările demult cosite,
dar umbra ta-i spălată dintre unde…

 

  Câte doruri…?

(“Inima mă-ndeamnă: Spune-i!

Gândul tace: Niciodată!” Adrian Erbiceanu)

 Subţire, se strecoară-o adiere
prin gaura cheii - ferecând o viaţă -
şi, palidă, cu zâmbetul pe faţă
doar mă priveşte şi nimic nu-mi cere.

O simt pe dinauntru-mpurpurată
cum sângereaz-un trandafir a teamă
cu spinul care, prompt, pretinde vamă
la timorarea ei controversată.

Ofilită-n gând moare speranţa
ca o frunză-n toamnele zbârcite.
Speriată, se-ncleştează clanţa…

Câte doruri veşnic ne-nflorite
îşi frustrează-n faşă cutezanţa
când se-adună, mute, din ispite?

 

  Tot cutez

 Cotrobăiam spre pântec de lumină
hăţişul, ce scânteia a ascuns,
că - dibuind vreo cumpănă vecină -
mai lesne beznele le-aş fi străpuns.

Orbecăiam să-mi mânuiesc amnarul
când, pe neprins de veste, tremurat
ai aparut purtându-ţi felinarul
din neştiutul vremii murmurat.

Un licurici adus de întâmplare,
fragil, cât e secunda,-ai licărit,
ca să dispari la prima sărutare

a jocului cu briza - răzleţit.
Mă îngrozesc tenebrele-n strâmtoare.
Dar tot cutez să caut un chibrit...

 

  Şi totuşi…

 Mă încordez vioară peste vreme
din toamna rădăcinii unui vis,
că-n gândul copt simţirea nu se teme
să-mi înflorească strunele - deschis.

În farfuria mea de diabetic
am mierea oferită generos
de măştile ce-şi ard - schiţând estetic -
surâsul de elită mincinos.

Mă tot prefac că încă este bine
când cresc pe zgură un stejar candid
nutrit cu oblojiri de ploi peline

sub soarele agonic şi acid.
Şi totuşi mai cutez la zări alpine
prin nonşalanţa unui ţărm sordid!

   Amăgire

 Aş vrea să-mi fii un trandafir pe palmă
să-ţi mângâi roua, să înţepi în mine
cu tresărire de durere calmă
zâmbetul roz mocnit printre suspine.

Aş vrea să fii nor blând de adiere,
răcoarea s-o umbreşti pe frământare
şi - fluturând, gingaş, ca o părere -
prin arşiţe să vântui încântare.

Dar ce eşti tu? Idilă-n nerozie,
tremur cernut de vise scuturate
peste o toamnă, năzărind târzie

că-n rime ard iubiri adevărate,
când din palatul ei de poezie
tot ce-a rămas, sunt zări înnegurate...

 

  Un musafir

 Timid, îmi înfloream rozul şăgalnic
din rostul meu suav de trandafir,
dar n-am ghicit că-n colţuri, lăturalnic,
la pândă indiscretă-un musafir

necunoscut, flămând de fantezie,
voind să mă înhaţe-anticipat,
- atras de mierea mea din poezie -
urzi să mi se furişeze-n pat.

Cearşaful s-a zbârlit a răzvrătire
sub purpură de patimă zurlie
însângerând nectarele-n potire…

Năvodu-i m-a-nfăşat ca-n cochilie.
Şi-atunci, drept semn etern spre amintire,
i-am ars un spin în inima nurlie.

 

 Steluţa

 In inimă-mi svâcneau temeri ciudate
când înflorise-n colţul ei o stea
ce-mpetălă-n sărut de catifea
mărgeanul gloduros, ros de păcate.

Avea steluţa-aceea har de ciotcă
care răstoarnă caruri din quasari,
că apele mi le-nghionti sub lotcă
croind tihniri spre alte albii mari.

Chitea-mpăcarea lângă poarta mea
să-mi molcomească arsul din suspine;
cu-alint de şipot blând îmi adormea

fiori prin ciumăfai şi mărăcine.
Râdea steluţa-n taină, stins gemea
iubind cu aur cald orice prin mine.

 

 Zbor către Nord

 Las plajelor coptu-n nisip
şi zbor către Nord după toamne,
că-mi simt pălmuirea - pe chip -
ce-o chinuie frunzele, Doamne!

Las rodul - nectar înmiit -
să-şi rumege linişti sub soare,
trag paşii spre ţărm pustiit
prin febra pălind de culoare.

Când gama sorocului meu
tot spectrul l-o stinge,-n sfârşit,
cu-azururi, rugini, curcubeu

în tonuri de zinc şi grafit,
voi şti că din toate şi eu
cu încă puţin am murit...

 Pe plajă-mi sângerează trandafiri

 Ţi-am îndrugat c-am inima sărmană,
vibrând labil: "a fi ori a nu fi",
dar de-altceva - cu mult mai rău - mi-i teamă:
că-i fără leac în culpa de-a iubi.

Încărunţita nebunie fierbe
când creşte-n crizanteme ruginii
talaz târziu de socoteli acerbe,
dar nu-i permis s-o scald în nebunii.

Doar eu si vântul prin foaierul serii
închin potirul plin de amăgiri
cu verva calpă, persiflantă-a mării

şi, tot ce-am vrut să-ţi spun din negrăiri,
se-neacă în lagunele uitării…
Pe plajă-mi sângerează trandafiri.

 

   Curând

 Aceeaşi rezonanţă-şi bate toaca
în fluxul volburând aceleaşi vise,
iar vântul, instinctiv, mai scurmă-n placa
refrenelor - ecou, de valuri scrise..

S-a plictisit şi duna să sărute
aceiaşi paşi îngânduraţi de tine
în repetatele amurguri mute,
când plimb pe ţărm iubirea doar cu mine..

Se stivuiesc din inima trudită
lungi aşteptări demult încărunţite
la rădăcina netăgăduită

a anilor cu pleoapele zbârcite..
Curând pe coapsa brazdei, ruginită,
însămânţa-mă-voi în mărgărite…

 

  Ce rău e să-mi mai fie?...

 Sub candelatul răcoros al ceţii
te-afunzi în mioapia dimineţii
şi, nestatornică, c-un braţ de valuri
către Neptun te-ndepărtezi din maluri;

laşi drumuri largi pe plaja răvăşită -
drept nade-mbietoare la ispită -
pândind în tine clipa de pornire
când să-ţi întorci tumultul în neştire

şi prăzile să le înşfaci în poală.
Din neguri pendulează acalmie...
Doar pescăruşii scurmă-n bănuială

pe buza dunei udă, cenuşie
o inimă uitată-n scoica goală..
Iar de mă iei, ce rău e să-mi mai fie?...

 

    Nesăbuinţa

 Ce gând fără noimă mă digeră iar
la sfadă cu raza renunţând la arme,
când frunzele mele - stivă-n călindar -
demult amuţite, s-au uscat de larme?

Mă împart prin timpul furnicat de ani
şi-n nedumerire simt cum încă ară
îmboldiri ciudate care-n bolovani
pun nesăbuinţa nerozii să ceară:

“- fă-n beţia nopţii să-mi tresare clanţa,
ochiul dimineţii s-asmută speranţa,
trandafirul zilei - perturbând balanţa -

să mă tragă-n teahna unde stă iubirea,
ca măcar pe-o clipă - ignorând gândirea -
să sorb iar nectarul ce-mi muşcă simţirea ...

 

   Te-aştept

 Nu te-am atins de-o veşnicie
cât însăşi veşnicia-ntreagă,
că somnul nu-şi mai coase ochii,
gândul steril miezul nu-şi leagă;

mă-mpleticesc cu zbor de flutur
în sihle de păienjeni, oarbe,
iar de pe-aripi căznesc să scutur
înnegurarea ce mă soarbe.

Adulmec paşii tăi, ca lupii
care-au lihnit la gura iernii
prin crivăţul ce pradă câmpii..

În sângerare de vecernii
te-aştept şi mă frământ cu plopii
din malul ruginit al vremii..

 

  Furtuna

 Un ecou încolţit e furtuna flămândă;
cu fiori de jăratec şi-asmute spre-apus
răscolitele-adâncuri pân’ la ultima undă,
să le-nhame umile lângă ţărmul supus;

muşcă lacom tăcerea, răzbate a teamă
ca un răget tunat dintr-o gură de leu,
când lumina murindă, zdrenţuit, se destramă
hăituită prin noapte cu pas teleleu...

Pe trupuri de dune fără forme şi viaţă
azi mai legăn la piept pui plăpând de abis
şi-n suspin pluta-mi slabă, sperând, îşi agaţă

vele albe crescute vremelnic în vis…
Cum să zbor printre furii turbate şi ceaţă
către zorii tihniţi din albastrul promis?..

 

   Asentiment

 La poala ta-mi plâng clipa slăbiciunii
dospită în metehnele ţărânii,
dar azi e alta larma ta târzie
spumând pidosnic vechea-ţi frenezie..

Degeaba te agiţi ca o nebună
cu furiile opintite-n dună,
cand feeria lunii prin departe
vibrează peste strunele de noapte.

Ecouri murmurând ca o latrie
vechi elegii şi patimi efemine,
a nimfelor duioasa reverie

vin să-mi sădească clipele haine
din sihăstrita soartei mărturie,
infailibil, mistuind şi-n tine…

 

  Fie cât de toamnă…

 Pătură de frunze tresărind uscate
renitent mă cheamă-n dor amestecat
cu bronzuri de vise demult intricate
în tenţatii coapte, linse de păcat.

Mă desfoi din teamă şi-nfloresc, ciudată -
nouă dăruire pe-alte regăsiri -
că nu-i forţă aptă vraja să-mi abată,
dacă-i încă trează flama-n trandafiri.

Catifeaua nopţii mângâie neştirea,
pe deget de beznă şi-anină - inel -
cosiţele lunii despletind lucirea

cu surâs şăgalnic din ochi de crenel.
Sub cergă de umbre îmi dezbrac iubirea.
Fie cât de toamnă, eu ..l-aştept pe El!

 

  Azi plouă doar …

 Moale, subtil şi sincopat
îşi plimbă ploaia risipirea,
ciupeşte gândul meu, ciudat,
strop dupa strop - cu amintirea.

Perdeaua pleoapei pică lin
şi plouă-n mine, vântuieşte
din orice undă de suspin,
când lotca ta mă vălureşte.

Mai torc un vis de catifea
pe-a vremii furcă fără grai
şi-i sete-n dorul ce mă vrea.

De eu plângeam, iar tu râdeai,
era nesocotinţa mea.
Azi ...plouă doar, degeaba-mi stai!

 

 Răbdări însemn

 Septembrie cu zile ruginite
mă prinde în angoasa trapei lui,
de-mi coace cugetăriele - hai-hui -
într-un ungher al grijilor trudite.

Din veştejirea care mă-mpresoară
fur petice de-azur, nădejdi le cos,
să-mi fac un parapleu, că nu-i prisos
la burniţeala-ameninţând, bizară.

Un ram deschide iar ochi albi de floare,
când tarantula-n colţuri ţese semn
că toamna n-are gânduri de plecare.

C-o romaniţă-n pripă mă îndemn
să aflu de-am noroc în aşteptare.
Pe călindar de sorţi …răbdări însemn.

 

 Catarge strâmbe, clipe sfărâmate…

 Epava ta nu poate iar să zboare
şi soarta-i scrisă nu o poţi atinge
atunci când flama palidă şi-o stinge
prin aripi atârnate-n aşteptare..

Azi inima-ţi în implorări bizare
din amintiri speranţele îşi ninge,
c-ar vrea să prindă visul care linge
scânteile zvâcnite-n sărutare..

Iar dacă zaruri fost-au aruncate,
geaba te-anini de vrerea ta deşartă
şi-mbrăţişezi cu patimi simulate

un Ieri ieşit demult.. pe-o altă poartă,
catarge strâmbe, clipe sfărâmate…
Pe ramul crud nu creşte frunză moartă!..

 

  Din roze scuturate

 Sub neguri ce-s candelate
de crepusculii marini,
vălurind pe rădăcini
înfloreai treptat din toate

şi-n paşii undelor, felini,
cu şoapte-abia-ngânate
din roze scuturate
îmi dăruiai doar tije, spini.

Pierdut prin atic mai clipea
sonetul de-altădată,
când coama mării mi-aducea

imaginea-ţi ciudată,
dar tot ce muza regăsea,
era ...plaga lăsată.

 Sonetul zorilor de mare

 Pălind de gelozie-n dimineaţă
luna-şi destramă-n zori ghemul de aţă
şi-n braţe cu refluxu-orbit de soare
coboară-n dormitoarele din mare.

Pe plaja udă-s semănate stele
ca-n pleata blondă-a nimfelor rebele,
iar pescăruşi prin slobodă-arcuire
îndeamnă moţăitul la trezire.

E ora lenei dulce prelungită
când somnu-albeşte-ncet noaptea-i târzie
sub pleoapa tremurând nedumerită

de tainele clintite din beţie
şi-mi lasă iar speraţa înrobită
să-şi crească-avânt cu tril de ciocârlie…

 

 Dacă te ştie

 Plăcerea-ţi mişună febrilă
peste grumazul gleznei mele
împresurându-l cu mărgele
de sărurare-arzând subtilă.

Când prin îmbrăţişări rebele
cerşeşti c-o briză dor si milă,
în lumea ta cu-aripi de vele
m-ai vrea o salcie umilă...

De-a fost să-ţi las ceva din mine,
din perla mea de nerozie,
capriciile să-ţi aline,

e unda mea de poezie,
c-oricine calea îţi aţine,
plăteşte-n dor, dacă te ştie…

 

 Mireasă a logodnei irosite

 Mireasă a logodnei irosite,
din falduri de turcoaz aluneci pasul
când înserarea îţi îngână glasul
cadenţelor cu volburi prăvălite

pe fiecare lanţ pliat spre maluri
şi, destrămând coroana ta, domniţă,
petalele-nflorite-n lămâiţă
le-ncărunţeşti pe creştete de valuri..

Ţi-s numai eu nuntaş, preot, şi nună,
eu şi-o egretă rătăcită-n zare:
doi vagabonzi întârziaţi sub lună

stârniţi de pustiita ta cântare,
ca fecioria-ţi tristă şi bătrână
s-o cununăm măcar cu-o sărutare…

 

  Clocotiri

Mi-am închis petalele a teamă,
ca o mână-adusă peste ochi
într-un gest îngrijorat de mamă
care-alungă vraja din deochi.

Frunza mi s-a zgribulit în sine
înfăşându-se pe trupul pal
cu credinţa c-a aflat în mine
lotca ce-o va-mpinge lângă mal.

Valurile cresc pe depărtare:
biciuită fugă de exod;
vaietul din undă-n undă sare

printre clocotiri croindu-şi pod.
De-o egretă albă,-ntâmplătoare
ruga şi sparanţa mi le-nnod...

 

  Doar marea ştie

 

Doar marea ştie să deznoade teama
din drumul lung ce l-am cotit spre brumă,
învolburând în coamele-i de spumă
misterul clipei care-mi scrie drama.

De-şi vălureşte furia de pumă,
ca panicii să-i primenească haina,
e doar prinosul că-mi cunoaşte taina
mai abitir decât un fler de mumă

şi-n îmbieri la poala ei bătrană,
copil vremelnic ninerind uşor,
sub pleoapa, unde raza stă s-apună,

îmi culcă molcomirea unui nor,
aduce briza rătăcită-n dună
pe-aripa ei, iubind, să mă-nfăşor.

 

 Paşii

 

Amestecaţi de timp paşi peste paşi
uni-s surâs şi exaltare,
în timp ce alţi-n resemnare,
croiţi din desnădejdi, de-abia par traşi.

M-amestec prin nisipul cald cu toţi,
să-i simt gonind până departe
peste hotare fără moarte
în drum trezind din vise chiar şi morţi.

Când văd cum talpa lunii curge iar
pe valurile dezlânate,
mă regăsesc în vechiul calendar

rulând pe mal iubiri plecate
cu-anume paşi desprinşi din furnicar,
deşi ...strâng doar nisip din toate.

 

 Câte…?

 Câte glasuri mărunţite
se învălmăşesc în valuri
să sfârşască irosite
înspumate-n bărbi de maluri?

Câte raze-şi ard privirea
peste forme moi şi chipuri
înzecind cu foc menirea
ce-o reflectă din nisipuri?

Câte fâlfâiri de-aripă
îşi planează căutarea
odihnindu-se pe-o clipă

unde briza-şi joacă boarea?
Câte doruri mă-nfiripă
când mi te urzeşte marea?

 

 Fără scânteia perlei de iubire

 

A petrecut cât ţine noaptea-ntreagă
cu o naiadă brună din Olimp
şi-n zori uitat-a cum se mai dezleagă
dezmeticirea razelor prin timp...

Trudită, tulburata unduire
se frâge-ntunecată lângă mal
fără scânteia perlei de iubire
visând de soare-n fiecare val...

Aşa meduza, prinsă-n duna rară,
miop de-şi trage fiecare pas
din destrămarea rochiei de seară,

nu-şi aminteşte ultimul popas
şi plajelor pe-obrajii reci de ceară
le-anină doar sărut de bun rămas...

  Noaptea-i albă

 Ce s-a întâmplat cu tine,
dragoste nevinovată,
că-n petale de suspine
azi te aflu scuturată?

Fără soare mă usucă
dorul care ne împarte
mâinilor, ce-şi vor nălucă
trandafirii prinşi în carte..

Noaptea-i albă, negre-s stele,
oarbă-i transparenţa spumii
când potecile de vele

nu-nfloresc sub talpa lunii..
Penelopele fidele
torc din caierul minciunii?…

 

 Septembrie

 

O haină-n plus mi-ai aruncat pe spate,
iar crengilor le-ai zdrenţuit veşmântul
cu sărutări din buzele-ţi brumate;
mustind de ploi - înnoroieşti pământul;

laşi soarele să-ţi intre în ogradă
doar să-l asmuţi la jocuri de-amăgire
unde e dat partida să şi-o piardă
prin labirinturi gri de ofilire

şi-n panică de griji îndeşi simţirea,
când scotoceşti cămările vegherii;
pe amintiri păienjeneşti iubirea.

Esti luna-n care clipele durerii,
de-şi bat la poarta vieţii dezfrunzirea,
mai cer o boare din suflarea verii...

 

 Cu înc-o toamnă

 Sfioasă, pală clipa-mi bate-n poartă
şi n-o cunosc, deşi îi ştiu privirea,
c-am întâlnit-o an de an pe-aiurea
venind mereu zăludă şi plouată.

Mai totdeauna mi-a părut ciudată
împurpurându-şi ruşinoasă firea
lângă sonetul ce-i stârnea simţirea
în inima mereu primăvărată…

Privesc pe geam tăcută, derutată
şi-aş trage clampa, să-i previn pornirea,
dar …mă cuprinde teama vinovată

că n-o să-mi ierte-n veci nesocotirea
şi-atunci… cu înc-o toamnă, înc-o dată
cutez s-adăpostesc de ploi iubirea.

 Intoleranţă

 Mă gâdilă la ochi somnul cuminte
al orei - prunc orbecăind prin noapte,
deşi nu las candoarea-i să m-alinte
pân’ la adolescenţa ei din şapte.

Invoc tării dintr-o cafea amară
şi chinuiesc hârtia inocentă
cu-nţepături venind din calimară
prin insistenţa mea recrudescentă.

Şi uite, că-mi omor mintea degeaba
cu-o muză insolent cicălitoare,
care se vâră unde nu-i e treaba,

în timp ce ora - pui, zburlită, sare
şi-apostrofându-şi bâlbâit silaba
îmi strigă răspicat: “- Treci la culcare!”..

 

 Iar muşc din măru-mbietor

 

Iar muşc din măru-mbietor ideea
ştiind că undeva şi-avea să-nceapă
pe-oceanul coalei înălbit de apă
în lux de amănunte odiseea.

Desprinsă dintr-un colţ de ram o muză
se flutură - cutezătoare velă -
şi-şi creşte-aripi prin flux zburând fidelă,
cu mine-n proră far şi călăuză.

Când cerc să-nec în gând de călimară
aceleaşi patimi cuibărite-n seară,
îmi ţes din dor nădejdea mea amară

şi ard târziu în jaru-ncins de tine
minţindu-mă mereu că mi-este bine,
minţindu-te că-n toate-ar fi un fine.

 

Reiterare

 

A zilei trudă aspru-ncrâncenată,
sleită, mi-a suflat în lumânare
şi pleoapa adumbrită-n înnoptare
cu linişte lăsatu-s-a spălată

de orele ce-ngrămădite-n vreme
din cupa plină prind să se reverse,
când nimănui nu pare să-i mai pese
nici de convingeri şi nici de dileme…

Mă-nchid în vise leneş ca-ntr-o carte
aripile lăsându-mi - semn - pe-afară,
să pot zbura cu zorii mai departe

spre poposirea dintr-o altă gară
la altă zi… De-un mâine mă desparte,
mereu, doar flama ce renaşte-n ceară…

 

    Pedeapsă

 

Un infinit de lacrimi îmi poticneşte calea
şi nu ştiu bine să înot...
Norii, nesăţioşii, vin să înghită valea,
şi nici să fug de ei nu pot..

Lumina stă ascunsă în braţe de-ntuneric
şi bâjbâie ca un beţiv,
îşi ţopăie-n frunzare tangoul ei himeric
pe drumul timpului tardiv;

vântul îşi hăituieşte pe stărzi ploi zgribulite,
când trupul meu prea obosit
fu cât p-aci să-şi culce păcatele trudite,

dar Cel de Sus nu l-a voit
şi-o-mpinse pe Nemesis la ticluiri trăsnite,
că-s tot cu voi şi.. n-am murit!

      Vis

Îmi e atât de dor să aflu-o cale
a tainelor cu ramuri abisale,
ca spre distanţe-albastre, verticale,
să mă destram pe căi universale

până-n adâncul de tăceri şi noapte.
Sub catifeaua vălurind - uşoară -
peste izvorul fermecat de şoapte
unde secretul tău se înfăşoară,

îcuibăreşti ascuns, ca-ntr-o coroană,
privirea-ţi de safir - rece , sfioasă.
Te-ai smuls din rostul meu fără prihană.

De-atunci nedumerirea mă apasă
şi-aş cuteza cu teama mea sărmană
să mai încerc odat-un: “-hai acasă!”

     Fântâna dorului

 

În fântâna - unde scald speranţă -
am închis în taină amintirea
şi-azi cu degete de cutezanţă
pipăi valuri ce-ţi culeg privirea.

Dorul şerpuieşte-ncet adâncuri
prin paşi picuraţi pe aşteptare,
toarce şoapte susurându-şi tâlcuri,
să le zburde pân’ la Carul Mare

legănate-n crib de nostalgie.
Bănuind c-ai să revii vreodată
la izvorul plin de elegie

din fantana cu iubiri brodată,
clipa nu migrează-n letargie,
valul nu tihneşte niciodată…

  

                                          Iubesc

 

Iubesc cu rimele, iubesc cu mine,
iubesc cu soarele din slavă,
cu-ncrâncenările de lavă
şi teama unde-ngheţi tăceri în tine.

Ca arşiţa ce glia o brăzdează
arzând pădurile-n vântoasă,
privirea ta - scrutând vârtoasă -
grădinile-mi de vis le devorează.

În aşteptare oblojesc simţirea;
speranţelor bandaje primenesc.
Nu mă-nspăimântă nici nemărginirea

şi nici capriciul toanei - omenesc.
Eu ştiu că-n rădăcini îmi cresc iubirea
şi chiar de taci, eu tun că TE IUBESC!

 

Aici !

 

Aici am tras din brazdă întâia boare-a ierbii
şi-am plâns târziu cu plânsul de frunze - zdrumicat,
pe-aici mi-am copt ispita, ce-o gustă tainic cerbii
când copularea-şi cheamă ecoul replicat.

Nădejdile şi-aleanul de-aici îmi ard prin vine,
că din trăiri iubirea aici m-a învăţat
să mă avânt puternic în opintiri, cu tine,
la carul cel de trudă - din voie, sau forţat.

M-am depărtat de sânul primei fântâni tăcute,
deşi l-aceeaşi undă făptura azi mi-o-nchin,
iar de-am plecat de-acasă spre căi necunoscute,

de-n zâmbet ori durere străine lumi m-aţin,
mai torc pe furca veche fuioarele-nnăscute
şi ştiu c-a fost din toate să-mi mor câte puţin…

 

       Melancolie

 

Iarăşi bâjbâi confuză şi pustie
prin toamna mea târzie
şi-n mine-ascult cu frică
cum fiecare altă frunză pică
cu fiecare altă clipă

gonindu-mă mai singură, mai slabă,
mută de-orice silabă
lângă polul zăpezii,
acolo, unde-n asfinţitu-amiezii
lupii se-asmut să-mi muşte iezii..

Degeaba scurm în sacul plin de vise
c-o scafă din abise
prin dunele stelare
după ghiocul ochiului de mare
şi roua rătăcită- n soare,

dup-un miracol, ce-ar închide rana,
înviorându-mi pana
lumii de poezie,
unde cutez să înfloresc târzie
o viorea de fantezie

şi să-ncropesc din putred primăvara.
Târziu.. mă prinde seara
şi mor culori în mine,
mă desfrunzesc ca toamnele maline
şi-mi ning ninsoarea care vine..

  

                                    Meditaţie

 

Agăţată de ultimul ram
în lumina pală de ceară
lumea de aur unde trăiam
clipea pentru ultima oară
... şi-aveam doar o mână de ani.

Prinsă în laţ de prizonier
simţind cum neantul mă pierde
un braţ dur de la pământ la cer
m-a aruncat în lumea verde
pe malul sorţilor de-orfani.

Cât oare traiul meu sihastru
se va hrăni cu clorofila
coaptă din galben şi albastru,
că seacă-n valea mea argila,
ce nu se vrea în bolovani?..

La vremea dată, când sorocul
va stinge focul meu de astră,
din verde el mi-o muta locul
în lumea veşnică, albastră
fără contururi, fără ani..,

iar clipele, ce-atunci m-or pierde,
vor albăstri şi lumea verde..

  

                            Unde-i ?... (surioarei mele)

 

Mă loveşte sub ploape
icoana ochilor mari
de ape curate
reflectând foc de noapte
cu braţe colier
pe gâtul dor din cerul meu
şi plouă în mine cu rouă
de clipă de şoaptă
din zâmbetul tău,
plouă înfiorat în mine
cu tine..

Tresar buclele-ţi mari
croite din beznă, cârcel,
în sărutări pe-obrajii doi
c-atingeri tandre de cercel
şi, zvăpăiată primăvară,
te-aud din poartă fredonând:
"-La tine vin iar, surioară!"

Cu degete de timp
te-nnod în năvod de lumină
să mi te ţin zălog sub pleoape:
oglindă picurândă
dintr-o sirenă brună
înotând vie pe veşnicie..
şi-aşa mă tem să nu dispari
şi iar să-nsingurez,
că plouă, plouă-atât de bine
cu zori gemeni de tine
în mine..!

Unde-i timpul de urma ta,
Unde-i?

  

Dezamăgire (soţului meu)

 

"Ciuma Roşie" ne-a zdrumicat împlinirea
şi cu gheare de fier sfârtecat-a iubirea,
când prin norii de praf, prin moloz şi noroi
îşi smuţea samavolnic buldoza spre noi,
să transforme-n pustiu seve, muguri şi flori
mână-n mână cu clipa ce sortea: tu ..să mori.

Şi..s-a stins în neant, a pierit deodată
sub rotire de corbi prin furtuna turbată
"floarea noastră albastră" făurită-mpreună
pentru-o vreme-argintie.. visată mai bună.

Tu, te-ai dus.. Pe arena rămasă pustie
ceaţa deasă urzi-va de-acum în tărie
ceasuri gri pentru tot ce-ar putea să mai fie...

Timpul curge mereu şi-şi destramă din cer
firul lui invizibil de enigmă: mister
al destinului dat pentru orice fiinţă
de a Domnului certă, nescrisă voinţă.

............................................................

Azi, cu paşi derutaţi, pe cărări neştiute
port în mine, povară, amintirile mute
încercând zi de zi să revendic ceva
cu şchiopânde şi seci rădăcini chinuite,
cu speranţe naive, stinghere, ciuntite
din icoana iubirii înhumată cândva,

da-s tot mai departe.. de tine, de mine,
cu cât anul trece, cu cât altul vine ...

Rătăcind sub un cer fără soare şi-albastru
sunt ca orbul sorbit de neantu-i sihastru
şi-o convalescenţă stranie cu răni neînchise
îmi sădeşte coşmaruri în crângul de vise
şi-mi smoleşte cu beznă oceanul de stele
lăsând vid şi stupoare prin holdele mele

şi-s tot mai departe ..de tine, de mine,
cu cât anul trece, cu cât altul vine ...

   Ploua timid

 

Ploua timid cu tine
în mine...

Te prelingeai ca o bură de ceaţă
din recele de dimineaţă
prin trupu-mi cald, incorsetat
de arşiţele din oftat
şi-atunci când zorile se crapă,
veneai cu sărutări de apă
la mine-n aşternut.

Da-n scurtă vreme, nevăzut,
te-ai dispersat tiptil şi mut
ca bobul delicat de rouă
sorbit de neştiut...

Şi totuşi, mi-a fost dat să plouă!...

Ploua timid cu tine
în mine
pană ce zorii m-au trezit,
iar tu ..te-ai risipit..

 

                                            Himere albe

 

Din tărie se cern lacrimi albe de astre
şi eu cred că în noapte ning umbrele voastre
unduind prin perdele translucide şi moi
valsul mut dănţuindu-şi himerele în roi !..

Iubiri transparente îngheţate în scântei,
vă desfătaţi sărutând faţa mea, ochii mei
si, prelinse, pieriţi picurându-vă-n mine
peste-o lacrimă grea care creşte .. şi vine..!

Când atingerea voastră pe piept o simt salbă,
fericirea tresare-aşa rece.. şi albă,
de-aş chema veşnicii cu nămeţi de ninsoare,
să-nălbească-n adâncu-mi ce-i beznă şi doare!..

 

 

                                         Ce-a rămas…

 

Colier de spumă-ncununând spre mal
verdele - albastru-al fiecărui val
îmi alină dorul jăruit de soare
cu buze de linişti necuvântătoare..

Ninge iar cu bronzul cerului gălbui
peste clipa toamnei coaptă în gutui
şi-n zboruri pulsate larg, cât e abisul,
mă-nfăşor pe briza ce-mi brodează visul,

caut în oglinda unei unde moi
drumurile clipei înecată-n ploi,
paşii linşi de ape, ce-ngânau romanţa,
petale de gânduri provocând speranţa,

iubitul rotit prin palme de dună,
însă ...mai nimic de-acum nu le-adună.
Când soarele-şi umbreşte şi ultimul pas,
doar noaptea e stapână peste ce-a rămas.

 

                                              Rădăcini

 

Am plecat de acasă hăituit de nevoi
doar c-o seamă de boarfe pe umerii goi
către-un drum fără ţintă, nebulos şi stingher
să-mi salvez viitorul şi-ncercând să mai sper..

Rădăcinile-mi frânte poticnite în lut
de instinct îmboldite din nou au crescut
căutând leac şi tihnă şi-ncolţind spre senin
undeva... într-o vatră pe meleagul străin.

Dacă azi umilinţe şi răni, ce-s departe,
dorm prin flori închise în criptă de carte,
când bogat mă-npresoară cu albastru senin
cerul rece şi straniu din meleagul străin,

rădăcinile-mi şchioape încarnate-n alt lut
încă bat în al sarbei ecou din trecut
şi zvâcnesc cu-armonii zvăpăiate de horă,
şi doinesc de-a Carpaţilor tainică floră

 

                               Marină

 

Lac de lumină-n
copca retină,
arc strălucit
peste zenit.
Cine nu ar vrea
veşnic să îi stea?...

Apă sarătă
înverşunată,
zvon, clocotire
fără oprire.
Cine cunoaşte
ce gând o paşte?...

Tumbe de spume,
roibi fără nume,
brizele june
valsând pe dune.
Cine le cântă
refren ce-ncântă?...

Urme tăcute
necunoscute,
lanţ de pripas
pas după pas.
Cine vrăjeşte,
cine tânjeşte?...

Zboruri sfărmate,
pene uitate,
alge sărmane
pe ţărm, coroane.
Cine se frânge,
cine le plânge?...

Coaste căline,
doruri marine,
ghioc de zare
vuind sub soare.
Cine le-ascultă,
Pleacă şi uită?...

                            Perpetuum mobile…

 

Imensitate de mişcare
vibrând fiori în sine,
la inerţie: refulare...
Ce vlagă o-ntreţine?

Turcoaz de-acvilă-nvolburată
plutind pe-aceeaşi soartă,
toană necontenit spumată...
Ce braţ frâul îi poartă?

Se tolăneşte cu risipă,
iar lumea-i zice: MARE.
De n-are tihnă-n nici o clipă,
ea ştie cum se moare?...

 Cu dorurile mele

 

Cu dorurile mele
am plâns fluvii de stele
s-alerge cristaline-n
drumeagul către tine

inluminând departe
tăcerile-ţi din noapte
şi tresărind chemare
pe volbura de mare.

Aleanurile-mi toate
mai şerpuiesc fregate
‘nălţând la cer, subţire,
catarge de iubire,

iar cu năvod de lună
tot pescuiesc din dună
dorinţe disipate
în urmele-necate..

Întorc pe dos o cale
de temelii astrale,
răstălmăcesc ghiocul,
să-i aflu perlei locul,

dar ..regăsesc doar sare
pe-o rană care doare,
când lâng-un zvon de clopot
speranţele-mi pier, ropot...

                            Nostalgica iubire

                            (lângă “Iubirile” lui Adrian Erbiceanu)

 

Nostalgică iubire:
învolburată mare
săpând gol de-ntrebare
în propria simţire!..

Simplu rostit cuvântul,
dar fără dezlegare,
că sensul poate doare
dacă-l pătrunde vântul,

dacă-l despică raza..
Mai bine-n cuib de noapte
îmbrăţişat cu şoapte,
c-un vis ce-şi află oaza

unde s-or stinge-n ape
buchete, rânduri, rânduri
din miile de gânduri,
pojarul să-ţi adape,

că-i uneori.. ca-n jocul
dintre arcaşi şi ciute:
zâmbind durerii mute,
înlăcrimând norocul…

                                               Alt răsărit

 

Când altă dimineaţă-şi deschide corola,
proaspată, albă coamă de mare
ninge răcoare

peste plaja unde algele încă îşi dorm
clipe-argintii din vise sărate,
lin legănate..

Tăiş de albatros crestează scurt tăcerea
cu srtigăt către Soare-Răsare,
cheamă şi doare,

cheamă sub focul despetălat vag pe apă
nopţile toate arse-n păcate
nevinovate

şi sărutările-ţi înflorind roşul adânc
din flama care ne-a copt cald prin meri
prinosul lui Ieri..

Dacă algele se vor trezi din visare,
în rostul inundat de lumină
ce-o să mai vină?..

                                          Sepia din rană

 

Arde marea istovită şi sângeră virtual
râul inimii ce-şi pierde încă o frunză-n val.
Pe spinarea-i gârbovită gândul mă târăşte
fără ancoră spre hăul orb care striveşte,

însă luna, luna buna, îmi întinde nada
colţului ei singuratec fluturându-şi zada
de speranţe şi la pândă cu taine vrăjite
cearcă să dejoace mitul Gorgonei - ispite.

Singură prin înserare desenez nisipul
intr-un amalgam de umbre căutându-ţi chipul,
scormonesc s-adun din noapte în căuş de dună
sărutări pierdute-n clipa ce-a iscat furtună.

Lângă malul, unde apa m-a chemat vicleană,
mă asmute, ipocrită, sepia din rană
şi cu tricuri de sirenă drumul mi-l aţine,
să mă piardă în vâltoarea patimei de tine…

 

 

                                         Insingurare

 

Nu este nicăieri loc pentr-un câine.
Am uitat unde merg şi de când..
Fire-ncurcate-s pe creştet de mâine
prin cărări răvăşite de vânt.

Soarele încearcă la fel cu mine
să-şi spele rănile în mare,
dar însingurarea arde-n suspine
când marea ne linge cu sare..

Sub zefir de seară candelat uşor
gândul licăreşte-n amintiri..
Bântuiţi de spaimă şi năuci de dor
pescăruşii hărţuie-a iubiri.

Lângă malul sorţii scap picioru-n gol,
de mi-l simt alunecând spre ieri
într-o agonie ruptă de control,
unde loc de câine-i nicăieri..

 

 

                                     Predestinatul vid

 

Mi s-a lipit timpul codoş de pleoapă,
să-mi toarne-n cupă - rece - insomnia
prin sfredelul lărgind căuş c-o sapă
veninului scuipat de Agonia.

Se-nvolbură neostoit cadenţa
unei viori ce-n mine îşi frământă
cum să destrame minţii reticenţa,
cum să sloboade gândul ce cuvântă

din temniţa care desfide-un soare,
din bezne care ţin sub lanţuri stele,
paşii rotunzi de ape vii, sprinţare
şi zboru-nfrigurat în trup de vele.

Fereastra-nchisă aspru cărte mine
pentru cuvintele filigranate
spumegă roibu-mi sângerând rubine
în goana-i peste visele sfărmate,

zădărniceşte-a stihului vigoare,
varsă găleţi de smoală pe tărie
şi, prăvălind spre hăuri Carul Mare,
ucide mânzul meu de poezie...

 

 

                                     Ploaie verde

 

Luminând ploaie verde
reptila aisberg din tine
alunecă febril, cu tălpi transparente
peste jarul inimii mele
şi-i sugrumă văpaia;
mă surpă
lângă valea smaraldă
unde, singur, tu eşti suprem,
unde forjezi magistral
gratii de-ochiade flămânde, largi, grele
să-mpietreşti păduri, munţi şi ape,
pasiune, vis, crez între ele,
unde ascunzi şoapte şi doruri căline
sub veninul îmbrăţişării ..de TINE.

Prizonier serafic, iubind,
de tirania buzelor tale mă prind
şi-mi fac vele
din ele,
mă arunc în neant de-agonie
navigând cu un vers metaforic
pe talazul sălbatec stârnit
la piciarele domului TĂU de poezie.

Nu-s vorbe să povestească
cum verdele rupt de speranţă
e destinat să şi otrăvească…

 

 

                                           Tăcerea

 

Ai grămădit pe-aripile-mi pereche
doi decalogi plini de păcat,
apoi c-un ton înfipt dur în ureche
mi-ai spus că-i iar timp de zburat.

Din aripi ruginite prinse-n cruce
sub bici spinos rotit de ploi
cresc astăzi un copac ce frunza-şi duce
în rătăcane de nevoi,

de-i freamăt drintre stâncile abrupte
braţe timide, fără ţel,
când muza-mi frântă a-ncetat să-şi lupte
scânteia pusă-n orice zel.

Treptat, tăcerea-n casa noastră creşte,
iar gândurile fug sub pat
şi nici un ciob de vis nu mai cârteşte
lângă portalul ferecat.

 

 

                                Capitulare

 

Capitulare-abia mărturisită,
durere din adâncul sur trezită,
rănită cutezanţa cea trufaşă
păstrată azi, comod, sub scut de faşă.

S-a domolit din volbură tăpşanul
încărunţind prea timpuriu elanul
şi răsucind pe arc adormiţele
cu rostul clipei agăţat de stele.

La întrebări doar vremea da copită,
că-n golul lor speranţa buimăcită
de resemnări pe valea luptei, seacă,
ucide vitejiile. Ce dacă ?..

Mistreţul poate-acum în fapt de seară
Să-şi spele colţii-n altă căprioară,
să spintece alţi iepuri ca-nainte.

Cui o să-i pese dacă soarta minte?...

 

 

                             Cu fiecare zi din noi

 

De multe ori fost-a să scad
din fluxul care mă frământă
sub cripta unde gânduri cad
lângă tristeţi ce nu cuvântă.

Încrâncenate-n spiriduşi
se-agitau duhuri străine,
pe când zăvoarele din uşi
îmi curmau clipa ce vine..

Dar chiar de-a fost un pic să mor,
scânteia oblojită-n spuze
am văpăiat-o-n zori pe-alt zbor
spre-amiaza unor alte muze.

Cu fiecare zi din noi
când rău, când bine zămislim..
Ieri am murit într-un strigoi
şi-s azi un Phoenix anonim.

 

 

                                            Răgaz

 

În grija păcii îmi aşez răgazul
- cum dimineaţa peste sâni de zare -
şi-opresc temutul corn vânând pădurea,
ca-n basmul unde nici un cerb nu moare.

Sirena-şi cerne prin departe vraja
când doru-i vălureşte risipirea,
iar duna aţipeşte-n nepăsare
sub brizele ce-au prins nemărginirea.

O mână neştiută ne adună
la timp de rugă psălmuit de stele
lângă sălaşul orelor tihnite
zburând prin noi poveşti cu-aripi de vele.

Cum apa-şi curmă-n coamă legănarea
în ochiul ferecat dintr-o fântână
când vlăguirea ne dezleagă fruntea
minţindu-ne că-i dat să ne rămână,

tot astfel prin târziu, rănită,-amiaza
fără speranţă îşi primeşte-apusul
şi captivată-n braţe de-nserare
se stinge derulându-şi leneş fusul..

Înmugureşte vioriul tainic,
aprinde trandafiri pe pat de noapte,
pe indigoul umbrelor tăcute
unde horesc chemări, patimi şi şoapte.

Un solz de stea s-a cuibărit în poala
grădinilor care-şi visează frunza..
E ora gârbovă sleind din trudă,
numai poetul încă-şi arde muza..

 

 

                                Picior de Primăvară

 

Răcoare-nfiorată mă tresare
ca-n dimineţi când trag de deşteptare
să rup din mine somnul greu cu sila,
să-ntorc iar ceasului vremelnic fila.

Îngrămădesc perdeaua lângă grindă,
luminii să-i deschid drum dinspre tindă
şi-apoi tai cataracta din fereastră,
să pipăi bolta înflorind albastră.

Ghicesc tăriei vag parfum de putred
rostogolindu-se buimac şi umed
prin cavităţi de nări larg bifurcate
spre domul de-alveole incitate.

O rădăcină şchioapă şi-amorţită
îşi crapă verde pielea-nvineţită
înmugurind mustăţi primăvărate
din tulburata ei virilitate.

Încep grădinile să-şi ceară sapa
şi câmpurile să-şi ridice pleoapa
trezind din vise frunţi albe de floare,
buze de maci şi-ochiade de cicoare.

Se rupe-n mine-a cumpenei năsadă
învolburându-mă fără tăgadă
în frenezia proaspătă de-afară
să-mi zburde iar picior de primăvară,

s-adulmec ghiocei culeşi din tine,
să zbor cu rândunelele marine,
să necuprind imensitatea castă
şi să-ţi răsar iubind floare albastră.

 

 

                                  Rugi de April

 

Se vaietă crispaţi copacii,
iar ploaia-i bântuie, săracii,
când tremură-n braţele grele
dorul de frunzărit sub stele,
dorul de-nmugurit şi floare,
de sărutat buze de soare.

Îi bate ploaia cu stropi răi
împiedicându-i să-şi desfoaie
verdele crud arzând ca-n ochii tăi.

Se clatină şi-şi zic întruna
că n-o fi mult şi-o trece luna
şi-şi fac sub coajă semn de cruce
pentru ce mâine-o mai aduce
sperând ca Babele surate
să-l lege prizonier pe Marte,

să îl înfunde în clepsidră
măcar pentru o vreme-n care
văpăi de maci şi albăstrele,
inimi sprinţare de lalele
vor izvorî proaspăt din glie
sub gâlgâiri de ciocârlie,

măcar până s-or coace-n vară
roade de fruct şi de secară.
Apoi le-o pune toamna mamă
la adăpost de-a iernii vamă
păstrând dorinţelor gaj: viaţa,
nopţilor albe: dimineaţa.

Şi n-o fi mult pân’ la azur
când se va stinge în cerul lor,
ca-n cerul tău, acelaşi nor obscur.

Se tânguie trudiţi copacii
şi-şi fac sub coajă semnul crucii
să nu mai frigure de ploaie,
vântul lui Mart să nu le taie
dorul de-nmugurit şi floare,
de sărutat gene de soare..

M-alătur rugii lor febril
gândindu-mă timid la tine
pentru-nvierea caldă-a lui April.

 

 

                                          Licăriri

 

Noaptea cerul plânge dupa soare:
risipite, lacrimile-i curg
şi din fiecare picătură
se răsfrânge-o rază de amurg.

Dimineaţa plânge dupa stele:
boabe reci de sticlă se preling
şi în fiecare picătură,
tremurânde, stelele se sting.

Zilele-şi abundă laolaltă
haine-ntinse alb peste zenit
şi cu orişicare unduire
te-ar îmbrăţişa la nesfârşit

către serile de-albastru tainic
când tresar din amintirea ta
printre gene licăriri timide
la chemarea ce-napoi te vrea.

 

 

                                 Ghiocel

 

O mică rădăcină
cu trup firav de tină
îşi caută cu nerăbdare
drumul ei spre lumină,
să pipăie-n albastrul tare:
răcoare.

Când l-a găsit, în fine,
s-a răsucit în sine
prin clorofila tulburată
de cazne, de suspine
şi.. a-ncolţit de-odată,
speriată,

iar apoi,
lent, greoi,
de sub grămezi
mici de zăpezi
s-a pornit curioasă,
timidă, graţioasă
să-şi tragă capul de mătasă
şi să-l urce spre soare
cu tremur de mireasă,
cu candoare.

Ea, smerit,
ne-a şoptit:
că-i firicel
de ghiocel.

 

 

                                     Lăcrămioare

 

În pădurea de ferigi şi brazi
cineva a plâns cu lacrimi albe
presărând sub tufe şi arbuşti
boabe cu fragranţe dulci şi dalbe.

Ele-n valuri de răcoare-şi prind
îmbierile miraculoase
ce sărută liniştile reci
din tării de umbre voluptoase

şi alină suferinţa cui
le-a pierdut cândva din întâmplare
alungând oftatul cu parfum
şi cu zâmbet alb de lăcrămioare..

 

 

                                       Floare de liliac

 

Strălucire timidă, zâmbet de perlă
cu formă desprinsă din siluetă de stea,
paletă furată din curcubeul de nea,
din sideful şăgalnic al oglinzii de lac,
floare sublimă de liliac !..

Miraj de plăcere ce aduce noroc,
buchet de speranţe şi oracol de vis
cu parfum de fecioară, cu inocenţă de-abis,
tu, vorbeşti fără glas când cuvintele tac,
floare gingaşă de liliac !..

 

 

                                   Floarea mea de cais

 

Floarea mea de cais înflorise ciudat
din mătase de gând nepătat
şi-adunase-n petale
mângâierea ei moale
luminând a sărut sidefat;

da-n stamine cu gene blonde de soare
şi-ascundea în colţ de-ntrebare
muşcătura durerii
pentru scurtul plăcerii
de-a fi încă-n lume o floare.

În pahar de pistil pulsând mierea-nectar
floarea mea îşi clădea un altar
pentru jocul ce vine
cu tardive suspine
s-o ierneze-ntr-un fine amar.

Işi ţesea printre crengi visul ei delicat
tremurând dăruiri, şi-mpăcat,
din clorofilă dospea
fruct ce curând i-aducea
timpul ei către hău destinat.

Ea-şi zâmbea pe un ram chipul palid, sfios
şi ştia c-o să moară pios
când, înşfăcată de vânt,
va noroi cu pământ
tot ce-albise în ea mai frumos.

Floarea mică cu aripi albe, uşoare
mă privea duios, cu candoare
şi-mi spunea din petale
fără lacrimi şi jale
că şi moartea-i zbor către soare...

 

 

                            În poartă bat clipe pustii…

 

Lumina temătoare, obosită
pulsează azi în răsărit
ca lumânarea mângâind smerită
prinosul unui drum sfârşit.

Egalu-şi hotărăşte peste fire
balanţa printr-un calcul cert,
chiar dacă bezna mâine-o să-şi aspire
crescândul lacom şi alert

de viitoare zări înfrigurate
cu ceruri tot mai plumburii,
de pasiuni de prea demult uitate
ce încă-şi cred că ai să vii..

Îmi amintesc de zile-ngemănate
când ale toamnei tandre flori
le stivuiai pe braţe tremurate
să mi le dăruieşti în zori

înfiorând sub zâmbet alb de lună
eternul dragostei de doi.
Acum .."eternul" tău e doar minciună,
iar "doiul" e spălat de ploi!...

Atunci uitam că ziua stă să scadă
cu toamna ce se-mbracă-n gri
dintr-o paletă de alb-negru, fadă,
că-n poartă bat clipe pustii,

uitam de toate câte sunt pe lume,
uitam de mine însămi chiar,
când soarele, ce-l culegeai din brume,
îl încropeai pe ceruri iar.

Vremea de-acum spre mâine-n grabă trece,
un mâine palid, ferecat
în scorbură de criptă mută, rece.
Şi ning.., mă-nzăpezesc treptat…

 

 

                                            Toamna

 

Îşi plimbă mândră toamna printre noi
falduri adânci de poale lungi, bogate,
ţesute din frunziş muiat de ploi
în stranii pâlpâiri de nestemate.

O văd cum măsluieşte prin copaci
frânturi de joc spectral de curcubeie
din focurile ruginii de draci
şi palul nimbului de dumnezeie,

îi simt suflarea rece prin sărut
când risipeşte burniţa-n tărie,
când zorii aburind pe lacul mut
îşi ning poleiul brumei peste vie

şi îi adulmec pasul prin grădini
dupa miresme tari de crizantemă
îngemănate amplu cu răşini
şi cu arome descinzâd din temă;

se-mparte galantoană orişicui
cu ce i-a dat mai bun vara bogată
şi nu-şi refuză dorul nimănui
împărtăşind prin ea plăcerea toată,

dar, dupa ce nimic n-a mai păstrat,
mândria ei adună nori de gheaţă,
asmute vântul rece, blestemat
burzuluită, vânătă la faţă

şi-şi vrea pieirea ei cu-a tuturor
deopotrivă-a fi sincronizată:
îndoliată-n mantie de nor
şi ferecată-n iarna îngheţată...

 

 

                                          Nostalgia…

 

Azi, când hlamida stranie a toamnei
neimitabil colorată
mi-aduce-n amintire nostalgia
a tot ce-ar demara cu-"a fost odată..." ,

ma îmboldeşte-un dor de hoinăreală
spre cărărui pitite-n frunze,
sub carpatine umbre lungi de cetini,
unde izvorul rece scaldă muze.

Aş poposi pe pântecoase dealuri
încinse-n fote ruginii de vie,
îngăduindu-mi să horesc o clipă
cu-un strop de odobească rubinie

şi rătăcind printre livezi vâlcene
cu rotunjimi mieroase, coapte
m-aş face că scap frâul la ispita
de-a mă-nfrupta câte puţin din toate..

Cu goana apelor aş ropoti spre vale
în unduirile de grâne,
să-mi fac crivat din fân uscat şi iarbă
sub cerul aburind a copt de pâine,

să ostoiesc a frunţii acalmie
ce ferecă neguri, furtună
în unda pură vălurind răcoare
dintr-un ulcior cu apă de fântână.

Pe Dobrogene plaiuri însorite
m-aş legăna în valuri vaste
la sânul mării, printre scoici şi dune
cu simfonii tălăzuind albastre

şi-n fine.., m-aş opri din drumeţie
unde-n amurg doina doineşte,
cunună împletind din NOSTALGIE
cu-un bucium şi cu-un tulnic, româneşte!

 

 

                                 E toamnă târzie…

 

În vântoasă pribeagă, zurlie
trosnesc crengi bătrâne, zbârcite
murind sufocate-n frunzar de rugină,
când norii, umbrele din ploaie
se scurg peste lume-n şiroaie
zugrăvind zarea mioapă cu tină.

Şi-n plaiuri pustii, zgribulite
e din nou toamnă rece, târzie…

 

 

                                          Incertitudine

 

Pe o coajă de nucă - doar noi: călători
stingheri rătăciţi între valuri şi nori
plutind precum umbra solitară-n deşert -
semn de mirare pe nisipul inert.

E departe, e-aproape doritul drumeag?...
Ştim doar ce a fost, ce-o să vină e vag,
teribil şi curios semn de-ntrebare
prelungit de la noi până la soare.

Orice e înnodat, e urzit de-ncercări
cu cârjele goale din mii de-ntrebări
între viaţă şi moarte, pământ şi tării,
între cei ce au fost, ce sunt, ce vor fi.

Incertitudine de zbucium de fluturi,
ciclic, venim şi placăm ca minuturi,
înşine fiind doar un semn de-ntrebare
prelungit de la noi până la soare.

Nu-i veşnică raza ce moare?...

 

 

                                Îţi cresc o floare

 

Aş fi dorit să-i cern petale
unui Arminden nou în cale,
să mă-nsoţesc cu umbra serii
spre dorul care coace merii

când, tresărind pe primăvară
strună febrilă de vioară,
să-ţi cresc din prunc de verde-o floare
mai albă ca orice ninsoare,

mai gingaşă decât e boarea
ce-o spulberă prin briză marea,
amirosind cireşi amare
neîmplinirii ce mă doare.

Floarea mea albă strânsă-n palmă
îşi simte rugul prins de flamă
şi-şi tremură teama în sine
că n-o s-ajungă-n timp la tine,

iar eu încă mai ard prin minte
jocuri vrăjite de cuvinte,
chem Dochia să ne dezlege
sperând că tu ..vei înţelege..

 

 

                                             Ochii tăi

 

M-au topit ochii tăi în exlpozii solare,
cu tăceri m-au presat ca adâncul de mare,
le-am urcat istovită tot albastrul din culmi
şi m-a frânt catastrofic şarmul lor prin genuni.

Mi-a zâmbit răsăritul în a lor dimineaţă
cu răcoare de rouă şi ispite de viaţă;
din amaiază fierbinte mi-au dat fructul puterii,
să mi-l mistuie-apoi în păcatele serii.

Ochii tăi niciodată n-au şoptit declaraţii,
jurăminte şi fraze inundate de graţii
şi de fapt, nici nu ştiu dac-a lor este vina,
ori doar mintea-mi nebună i-a-nzestrat cu pricina...

 

 

                                   Eu să fiu Tu

 

Aş vrea să fug din coaja mea
şi să mă risipesc în toate,
ca-n orice-atom te vei afla
eu să fiu Tu, dacă se poate,

să gust încet din gându-ţi mut
ce-ascunde taină şi dilemă
şi-n freamătul necunoscut
să-ţi desluşesc orice problemă,

să mă afund în ritmul viu
al inimii tale tempeste,
aşa încât oricând să ştiu
ce-a fost pe-acolo şi ce este,

cu degetele tale fine
să răsfoiesc setea dintâi,
cu-a buzelor arse rubine
să te implor să mă mângâi,

să sorb fierbinte sărutarea
şi-n gustul ei să regăsesc,
mistuitoare, chiar chemarea
pe care-aş vrea să o rostesc

şi să mă contopesc cu tine
în orice clipă de banal:
fie la rău, fie la bine
să locuim acelaşi val,

să nu fim doi în nici o vreme,
ci doar un simplu mic nucleu:
pe Mine, Tine să mă cheme
şi-n noi să moară orice Eu.

 

 

Fine

 

Buzele-mi tremură ca o ultimă boare de ploaie,
tremură şi cad în tăceri
peste ziua de ieri.

Ieri m-a vlăguit de roşu floarea sentinţă şi spin
cu ac de noapte polară
şi-a vrut să mă doară.

Azi fruntea-şi pune-n valiză amurgul ochilor grei
şi, de-aş vrea să mai prind un "ceva",
nu-l mai pot apuca.

Parcă aştept într-o gară..
şi aştept mai umil decât clipa cea mai amară
lângă o cale ferată frântă-n zenit
absurd irosit.

Mai e vreo dorinţă?...

Tăceri.

Şi mor pe-un ADIO.
Sunt Ieri.

 

 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.