indexrevista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

Mihaela  Varlan - Romania

P O E M E

CAMAŞA

Împreună, pe patul de dragoste am inventat un râu,
la marginea căruia Dumnezeu venea des să-şi spele cămaşa
cu care apoi ştergea aerul din jurul nostru
ca să ne putem privi.
Eu eram în aerul de vizavi,
puţin mai curat decât al tău,
de aceea te zărea mult mai bine.
În schimb, tu nu-mi zăreai decât contururile
şi formele cuvintelor,
nu-mi distingeai decât numele şi sexul meu de femeie.
Eu eram cu un aer mai curată,
şi de aceea, aproape că-ţi roteam irisul cu degetele luminii,
şi îţi citeam bucata de destin dintre două gene.
Voi inventa mersul pe aer,
aşa cum Isus a inventat mersul pe valuri,
dintr-un val în alt val,
dintr-un aer în alt aer,
pe scara dintre nori,
până mă voi face piatră de râu
în care voi spăla cămaşa cu care-mi voi şterge toată viaţa.

DESPĂRŢIREA DE SIMŢURI

M-am înstrăinat de simţuri.
Prea îmi tăiau imaginea lumii în fâşii,
tulburând în unde multicolore lumina,
luând în copitele lor timpul
care începuse să se încreţească sub aburii groşi de praf.
Prea îmi spărgeau bibelourile fine ale singurătăţii
dăruite la naştere de ursitoare bandajate.
Prea devreme îmbătrânea liniştea în ropotul lor
iar zilele deveneau tot mai ridate.
Nu mai am decât câteva amintiri despre o celulă roşie,
poza unui nerv zâmbăreţ cu dantura schizoidală,
şi ochii seducători ai unui gând dulce-amărui.
Astfel nehrănită, abţinându-mă de la forme şi culori,
am văzut lumea dintr-un punct luminos
prins de ovarul timpului
de unde am început să moşesc moartea.

SONERIA

De când a aflat că e în reţea, moartea
mă sună de la celălalt capăt al somnului.
De spaimă, visele mi-au albit.

SĂRUTĂ-MĂ

Când voi muri într-un sărut
aş vrea ca moartea mea să nu se mai sfârşească,
Să mă săruţi cu limba nopţii
cu stele ce-au împrejmuit neînvinsele vise din mine,
Sărută-mă cu praf de lună în colţul buzei răsfirat,
să-mi străluceşti pe cerul gurii prea înnoptat adesea,
de chinul veşnic care aprinde neprihănitul paradis.
În ceasul sărutării tale, cu buzele tu mi-ai deschis
în palmă, o linie ce se desface-n moarte,
în timpul care-mi este mormântul înflorit.
Sărută-mă prin aerul pe care îl respir adânc,
ca o lumină de departe,
şi-o cruce îmi vei aşterne la fiecare pas, şi o umbră,
cu mult mai veche decât mine: mă înfăşoară
în propriul trup, şi apoi coboară către-o scară,
şi trece dincolo, unde mă aşteaptă,
de mă voi naşte
încă-o dată, şi încă-o dată.


IARTĂ-MĂ


Iartă-mă că te privesc cu frumuseţea întregii lumi,
că te strig cu vocea copilăriei,
al cărei ecou este ca o moarte ce se repetă,
Iartă-mă pentru că în fiecare seară
te închid în miezul pământului
până ce visele tale adorm în ochii mei,
Iartă-mă că atunci când treci pe lângă mine
mă înalţ deasupra ta fără să mai ating pământul
şi pornesc ca o săgeată din trupul tău încordat
să mă restitui cu credinţă morţii.
Iartă-mă pentru lumina cu care te sfâşii,
pentru cerul pe care ţi-l dăruiesc cu zilnica dăruinţă,
pentru privirea din care n-o să te stingi niciodată,
Iartă-mă că sunt atât de săracă. Locuiesc într-o cămăruţă
Mobilată doar de vise.
Sărută-mă şi iartă-mă.


BOLNAVA

Pe drumul dintre mine şi mine, am contactat o boală.
O port în unda fântânii deasupra căreia îmi rad
dimineţile de sentimente ce-mi acoperă faţa
precum şi alte zone intime.
Mi se zbate un ochi în podul palmei,
mă furnică un surâs în câte-o frunză,
o neputinţă mi s-a pus între umeri şi după ceafă,
în piept mi s-a deschis un aer ca o paraşută în vid,
şi o stare de graţie s-a revărsat în timpul dintre fese.
Mai sufăr de-o aripă-n călcâi, o ceaţă între sâini şi
un fluier în os.
Noaptea, o lumină îmi ţine genunchiul, până când
acesta începe să înflorească pe dinăuntru,
în gură mi se umflă o limbă de moarte, iar şoaptele mele au un miros de cer putrezit.
Până şi îngerul meu s-a îmbolnăvit.
Are o pată de cer în gât, şi acum stă înfofolit în pături,
aşteptând să se tragă cuvertura,
şi să se sufle peste lumânare.


AŞA CUM STAI


Aşa cum stai pe cer şi mă priveşti,
inima mea capătă forma ochilor tăi,
grăbiţi, copacii îşi aruncă straiele în mare
învelindu-şi crengile în vârtejuri de alte.
Şi-n orice înserare mă prefac în stropi luminoşi
să te sărut cu lacrimi răcorite de vânt
întoarse-n tăcerea ursind în pământ.
Aşa cum stai să mă veghezi
cu noapte între pleoape,
singurătatea mi-o prefaci în mângâiere,
şi mă îmbraci în necuprins,
Tu, ce mi-ai dat adâncul,
tu,
ce mi-ai fost adânc.
Mai stai puţin, mai stai o veşnicie,
pe pieptul meu ce se despică-n zori,
când timpul îşi deschide ochii morţi,
din care scot cu grijă câte-o coastă,
să pot să mă aşez de-a lungul vieţii tale,
cu cea dintâi privire,
cu cel dintâi fior.
Aşa cum stai pe lucruri şi pe Dumnezeu,
te regăsesc iubire, adâncită-n toate,
asemeni unui vis
ce şi-a vrăjit cândva durerea.


SĂ NE IUBIM

Să ne iubim cu zâmbetul, cu plânsul meu,
cu viaţa ta,
Să ne iubim cu ochii tăi mereu deschişi în palma mea
ca într-o după-amiază fără umbră,
Să ne iubim de-a largul mării
până ce viaţa ni se va naşte-n somn,
să ne iubim de-a lungul drumului pierdut
ca-ntr-o poveste fără capăt,
Să ne iubim pe coarda unui curcubeu
ce stă întins pe cer în noapte,
Să ne iubim în leagănul pădurii
şi în izvorul lunii spre abis.
Tu, marea
tu, pădurea mea.
Iubirea nu moare. Morţii ei, da.


NU-I ÎNDESTUL



Nu-i dumnezeul dumnezeu şi nici păcatul nu-i păcat
dacă nu-mi satură iubirea cu frumuseţea ta
cu sângele tău cald, în care stau într-un picior
de teamă că nu te-am cunoscut niciodată
de teamă că nu te-am iubit dintotdeauna.
Nu-i ţipăt în cer şi pe pământuri
să-ţi dea din viul grai născarea,
Nu-i îndestul pământul, nici moartea nu-i destulă
când vii să mă priveşti cum mă desprind din coastă
ca să mă nasc femeie,
să mă alini şoptit în bulgări ce îşi desprind un trup
de altul, amestecându-i pe vecie.
Din ochii tăi îmi curge versul. Mă va sui în ziduri,
Unde-apunând, o să-ţi devin eternă.


VISUL



Visul din mine în alt vis mă cheamă
visându-mă visându-mi mie însămi visul
ce nu l-am visat.


STAU SINGURĂ



Nu mai ştiu de când stau singură
şi fumez în poeme.
Vecinul stă singur şi fumează în poeme,
iar despre vecinul vecinului nu mai am
nici o veste.
Prin litere curge fumul gros.
Stau singură şi moartea e aici.
Din firul inimii îmi deapănă un ghem
în timp ce alte fire se desfac fără să vrem,
şi-mi spune mângâind bătaia tâmplei fine:
„Aştept un semn. Eu sunt cu tine“


POVESTEA FLORII


De ce te doare inima mea,
când se apleacă cu putere să bată peste tine,
De ce te dor şalele mele când îmi pui câte un junghi
şi încep să răsuflu cu greutate peste gândurile tale
de teamă să nu suferi de-ntuneric,
De ce te doare soarele meu când apune peste tine,
scăzându-mi zilele în raze ca fire albe de nisip,
De ce doare viaţa când moartea se întinde
peste umărul meu, alintându-te cu zilele mele,
spunându-ţi că te iubeşte mai mult decât mine.
De ce mă doare o floare, de ce mă doare un nor…
Şi cât am îngrijit norul!
Şi câte poveşti i-am spus florii!

Mă duc să îngrijesc norii.
Mă duc să spun poveşti florilor.


CIMITIRUL PARTIDULUI


- „Iubirea nu moare niciodată“ -
spuse Partidul Îngeresc („Aripa întoarsă ameninţător
spre ochiul cu care nu vedem“)
Şi totuşi s-au construit atâtea cimitire
În care aruncăm leşurile fără să le mai îngropăm
fără să le mai plângem
fără să le mai strigăm
fără să le mai atingem.
Eu însămi m-am obişnuit cu mirosul de trup descompus
Eu însămi am întocmit strategii care să alunge temerea
că aceste cimitire s-ar putea închide vreodată.
Pentru că eu însămi ştiu că nimeni n-ar mai avea încredere
într-un cimitir unde morăţii obişnuiesc să învie.


UŞILE



Călătoresc de frica trupului meu care nu se mai îndură
de mine.
Cât mai e de mers nu ştiu
Dar păstrez direcţia, încălţămintea, pasul, deschiderea.
Din când în când un Înger al Morţii se uită atent la mine
Şi apoi mă lasă să-mi adâncesc somnul (el nu adoarme niciodată)
Ieri noapte m-a privit tremurând, cu ochii adânciţi
în fereastră.
Ploua, iar eu îmi turnam în orbite picăturile ce se prelingeau
din ochii lui.
„Va veni o vreme când n-o să mai plouă,
când vei bea apă de la robinet,
iar îngerului tău îi va fi sete“ – mi-a spus –
„Nu sunt vinovată de această moarte atât de vie
încât sângele se zbate cu aripi şi doare“ – i-am răspuns –
El mă privea în continuare, ca pe o amintire.
Avea ochii mei, era îmbrăcat ca şi mine, semănam izbitor.
Mi s-a făcut frică şi îmi doream mai mult ca oricând,
aşa cum ochiul doreşte vederea
urechea doreşte auzul,
să încep a mă exista.
Atunci ai apărut tu şi mi-ai spus:
„Credeam că eşti printre ceea ce există“
Îţi alegeai cuvintele cu greu şi luându-mă în grabă de mână,
a început numărătoarea din doi în doi
până la infinit,
în vreme ce Uşile se deschideau larg
Înafară…
Afară…


LUTUL


Ce fără rost mor întrebările înainte de a se naşte
Ce fără rost râd cu lacrimi strânse dintr-un adânc fără adânc,
De nu te-aş fi plâns dintotdeauna cu miezul fiinţei.
Ce fără rost muzica sferelor îngânând nimicul
Ce fără rost te-aş fi plecat ca un val de ţărână din pământul
în care nimic n-am aflat,
De nu te-aş fi inventat dintr-o viaţă neştiută,
Ascunsă undeva îndărătul timpului.
Ce fără rost aş fi privit spre veşnicie
De n-ai fi picurat din ochii tăi în mine cerul
Şi nopţile ar fi stropit cu stele,
Mai înainte ca întunericul să fi născut din miezul zilei.
Ce fără rost mă-mbăt, călătorind în mii de lumi lumină,
De nu mi-ai fi aşezat
lutul cândva ţăndări
în ulciorul de la capătul sufletului.


I. LA URMA URMELOR


Iau inima şi o vântur prin aer cu sânge cu tot,
o spăl în apele ploii, o usc în bătaia soarelui,
şi o zdrobesc sub talpa iubirii.
În mers, mă frec de cenuşa altora,
iar când pielea se va toci îndeajuns,
la urma urmelor,
o să-mi iau inima şi o s-o înăbuş
în poalele morţii.


II. ***


Doamne, apără-mă de grindina bătăilor de clopote
înlocuind bătăile inimii mele, înlocuindu-mă,
locuindu-mă.
Şi parcă mă desprind de coloană
Şi parcă mă desprind de pe os
Şi parcă plâng, dar fără organul de plâns
Şi râd parcă, dr fără organul râsului,
Ochiul a renunţat la privire
Tăcerea se strânge în jurul meu de parcă-ar fi intrat
la apă,
Iar tu,
congelată în antecamera unei priviri
înmărmurită în cenuşa unui ochi mergând
dezbăram îngerii
(îngerii lungi şi striviţi de astigmatism ai lui El Greco)
de tot felul de prisosinţi
……………………………………………………………
Mirosea puternic a carne de curcubeu nenăscut.



 

III. ***

zâmbesc şi deasupra cer
cad în genunchi îngerii se pătează de remuşcări şi pene de găină
zâmbesc din nou
salut încăperea
fac o reverenţă
şi mă pliez la loc
deasupra vecinul în camera alăturată vecinul şi jos vecinul
cântă la clavicembalul împuţinat de vreme
din gură-mi curg urmele unei viitoare dimineiţ
şi timpul se întinde
adorm liniştită
îmi sorb cafeaua
dar asta nu este un antidot grozav contra petelor de rugină
ce-mi acoperă obrazul
stau într-o expectativă marmoreeană
cu sufletul ingerat de secunde zăcând sub epitaf
întorcând capul la fiece cotitură spre crucile deşertului
(cadavre abandonate) şi mângâind carnea vulturilor decedaţi
rog un zeu longeviv (cel mai longeviv dintre toţi)
să arunce cu ciuperci în capetele noastre găurite prin care ţâşnesc
fântânile arteziene ca adevărate focuri de artificii.

IV. ***

Calc urât mirositor într-o lume a penelor albe
Albul
nu este culoare
închipuirea este albă
strigătul lui Munch este alb
somnul
moartea
întunericul
starea şi eu
care iubesc atât de mult albul.
Ochiul – purtat în lesă pe raza unor plimbări cutremurător de lungi
plimbări diurne, plimbări nocturne aşezându-şi în răstimpuri
cataracta pe fâşia de înger a unei iubiri întâmplător trăite
gambele – de mers în idiomuri mute – întinzându-şi oasele
la uscat pe prispa cotropită de un soare interminabil
sufletul – zigurat crescând din pântecele unei mame pierdute
aşteptând vergile ploii anunţate la mass-media
dincolo de care nu există mirosul prăjiturii cu frişcă înainte de care
cu atât mai puţin
doar un asfinţit improbabil – şi eu – care iubesc atât de mult albul.

V. ***

Ombilicul meu cercetat cu minuţiozitate
de măreţia elefanţilor orbi
se pliază ordonat în dulapul atâtor generaţii
iar pentru a nu distona vaga solmizaţie diurnă
caută să nu părăsească cadrul căci i-ar fi fatal
fără drept de apel ar fi penalizat cu rânjete solemne
şi vândut pe dolari americani.
Fără odihnă, iată cum cei dragi, biciuesc,
spre îmblânzire, zi şi noapte,
unghiul de incidenţă pe greabănul căruia mi-am călărit
(niciodată cu suficientă solicitudine)
miriadele cuşti – efigii de facto ale stării de a fi
decaloage senine picură din lumânări pe sfârşite,
(simple proptele de lemn)
concluzii de sare pironite pe epidermă.
Ah, niciodată n-o să-mi iert
Această emixtiune în necunoştinţă de cauză.

VI. DECENTELE ARIPI

rugăciunea habitat al penelor albe
îmbracă îngerii din cap până-n picioare
chivernisindu-i,
deshumând credinţa în strigăt,
Când nu există rugă, îngerii sunt goi.

VII. ***

moartea
umbră perfectă a vieţii
se insinuează meticulos ca o terapie misionară
în preajmă
copacii sughit pomeniţi de căderea frunzelor
sonerii impacientate incendiază liniştea
anunţându-i prezenţa dincolo de uşă
pereţii mei poartă amprente digitale şi
transparenţa unei lumi murale se justifică,
ceasul bisericii centrale bate într-una ca un
sisif alergând între viaţă şi moarte
pendulul hârjonindu-se cu Timpul (implacabilul domn)
se propteşte
uneori de frontispiciul tăcerii
alteori de osemintele secundelor plângând alb
în hohote negre
strigoii lor
îngerii secundelor
figuranţi prost plătiţi ai transcendenţei
spionii noştri de toate zilele de toate
nopţile îmbrâncite pe trotuarele fricii
smulgând scalpul fiecărui răsărit şi redându-le
memoriei idolatru colecţionar pitit în penumbră
de unde mânuieşte
cu îndemânare maliţioasă
toate sforile prin care ne putem declina identitatea.
E mare furtuna, da, cu atât mai mare
cu cât paharul e mai mic nu demult
recunoscând într-un proces cu uşile închise
că în noaptea cu lună plină
am fost violată de o Mască
am spus că Pirandello avea şi el dreptate
- Toate măştile sunt imperfecte! -
dar Aceasta, domnilor, Aceasta
care m-a posedat făcând oficiile agoniei
era o Mască perfectă şi
niciodată nu mi-aş fi putut imagina
că există perfecţiune.


VIII. ***

zi şi noapte îmi împart iubirea
ea nu-i niciodată a mea
îmi aparţine pe jumătate de fapt
foarte multe lucruri îmi aparţin pe jumătate
am constatat
chiar şi moartea aparţine vieţii
peştii cu pene acelor de ceasornic
încă veghind ca lucrurile să rămână
ceea ce sunt. Simt cum exist în fiecare
din ele pulsul lor pulsul meu
sinele meu devastând sinele lor
mimetismul acestei fraze e pasăre de pradă
aparăţinând şi ea văzduhului aparţinând şi ea
cuvintelor al căror înţeles ticăie
pe măsură ce sângele coboară di nmine
(nici nu ştiu dacă este al meu
sau îl împart dintotdeauna cu un zeu vecin).


IX. ***

oglinzile trupului meu
iluzia ciobului departe
secole şiroind pe trotuare
sângerând la fiece cotitură
ba la un picior, ba la o mână
ba la un ochi de fântână
chipul meu desfrunzit în sângele lor
e ţărână.
Prea târziu m-am născut pentru a mă oglindi
în izvor
prea repede pentru a mă regăsi în ocean
mai degrabă în noapte, mai degrabă-n copac
în pământ sau în şoapte.


X. ***


cadru pătat cu îngeri văruiţi reconstituind un décor
feminin
unde plouă diurn ca un remember bacovian
albul ajustându-se în negru vizavi un carpe diem
răbufnitor şi
complicata plăcere de a fi unu dormitează sub pietricele
filosofale.
Totul
până şi firimiturile regale ale unei promisiuni politice
catapultată din boxa unei candidaturi
Se izbeşte de această scursoare placentară
tremurând pe când parte din viscere parte din creier
parte din ochi.


XI. FĂRĂ TITLU


Vine un socrate de paie
se-aşează pe singurătatea mea
şi prinde a mă moşi cu un fus de tors lână
ce se numea maieutică
Aşa am îmbrăcat mieii care dârdâiau
sub ploaia rece
la urmă de tot
vine o pasăre neagră
se-aşează pe ulucile suflării
şi prinde a croncăni
- Hrrrşti, hrrrşti! strigă pielea de pe mine.



XII. FĂRĂ TITLU



De umărul zilelor mai speram să mă sprijin, când
adulmecată de tălpile oarbe ale îngerului, când
împroşcată cu o pasăre mare, neagră
ce răsărise din coastele mele
mi-am zis că a venit vremea să-mi îngrop obrazul
în palmele timpului şi să adorm.
- O, pasăre, nu pune mâna pe sforăitul meu!
am strigat, trezindu-mă din vis.



XIII. NOROC CU LEGEA GRAVITAŢIEI
Pentru George



Cade soarele pe tâmplele frunzelor
rănind clorofila
Cade primăvara în braţele liliacului
rănind aerul
Cade verdele în pămând
rănind iarba
şi eu,
Cad în braţele tale
rănind iubirea.

XIV. LĂSAREA ÎN PIATRĂ


Lasă-mă să te înzeiesc, trup,
atât de neadevărat încât ai putea fi
orice altceva –
copac
pasăre
văzduh fără aer.
Cuvintele înfrunzesc piatra
care începe să dea din aripi, până când
atinge cu fâlfâitul ei
privirea – acest accesoriu al vederii,
până când, înecând-o în propriul fâlfâit,
atinge ochiul triunghiular
din creştetul cerului.
Iubesc starea pietrei,
pentru că ea
este mama de drept a tuturor statuilor.

XV. CEVA MĂ LASĂ RECE

Eu nu sunt decât o altă pasăre
purtând în cioc oasele mele,
eu nu sunt altceva decât un copac cu frunze minerale.
Ceva mă lasă rece! –
Ceva mă lasă rece când
morţii altor vieţi stau cu spinările
lipite de privirea mea, nimic altceva
decât o coloană vertebrală.
Fiecare vertebră scrijeleşte cu sârg,
ceva ce mă lasă rece.
Doamne, nu mai vreau să adorm!
Fiecare somn e un sicriu
din care cu greu mă trezesc
dând la o parte lespedea zorilor,
spălându-mi stelele rătăcite printre gene
visele topite pe cerul gurii,
înfulecând cucurigul din gâtlejul cocoşilor isterizaţi.
Doamne, trezeşte-te la realitate,
şi nu mai visa mineral!


XVI. ***


Când amintirile sunt amintiri îngereşti
Când gusturile sunt gusturi îngereşti
Când limba vorbeşte o limbă îngerească
Când până şi oglinda te priveşte pe îngereşte
Este foarte greu să scapi de aripi.


XVII. ***

Căci eu un om de sânge sunt, şi-atât,
Un om de sânge cald,
de sânge rece,
soarta botezând cu moartea.
Luminând lumine-n lumi, lumine,
Nici o pasăre nu vine,
De-acum n-o să mai lumine.
Căci eu un om de sânge sunt, şi-atât,
Un om de sânge cald, de sânge rece.


XVIII. ***


Suspendată între flux şi reflux
Memoria
Aruncă cu uitare în ochii luminii
Lăsând întunericul să nască vedere.



XIX. ***


1.
copacii împlinesc voia frunzelor
ca şi poetul voia morţii, dar

2.
Timpul nu este un zeu
nici secundele îngerii vestitori ai lui.
Moartea nu este un zeu
nici viaţa îngerul vestitor al ei
şi iarăşi zic:

3.
- Scapă de şirul de sfinţi
ce postesc la porţile zilei
Aruncă afurisita de daltă
încalecă pe spinarea mea
şi vino să cunoşti cerul.


XX. FOSILA VIE

Devenind o specie pe cale de dispariţie
Iubirea se decise să intre în rezervaţii
Lăsându-ne s-o privim de pe margini.
Mi-o amintesc perfect din pozele bunicii:
Vietate sălbatică zburdând în libertate
pe pajiştea sufletelor noastre.


XXI. FĂRĂ TITLU

numai viaţa mea
desparte lumina de întueric
numai carnea fructului
stă între coajă şi sâmbure
numai pielea de pe mine
stă între sângele meu şi sângele tău
numai eu şi cu mine
desparte iubirea de tine
Se întunecă de ziuă întomnându-se de vară

Numai eu,
stau între mine şi mine.
 

  Mihaela  Varlan - Romania  

 indexrevista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia sitului, redactarea Revistei Agero :  ec.Lucian Hetco [contact]  [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.