indexrevista agero | poezie | proză| cultură | istorie | jurnalistică | actualitatea germana |anunţuri

Ceruri sfâşiate - suită poetică

de Mihai Radulescu - Bucuresti

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Ceruri sfâşiate

În amintirea actriţei Eugenia Dragomirescu

I

 

Purificat de dragostea mea freamăt

Simţind natura-n trupul de alături.

Coboară gându-n subsuoara caldă;

O, nimeni mai nebun ca mine nu e!

Dau toate cărţile din lume numai

Să înţeleg ce-i carnea ta, iubito!

Ai fost şuvoi de lavă şi lumini

Atunci când ni s-a rupt din soare glia;

Din firea ta umană astăzi simt,

Să-nfrunte evul nostru, cum emană

Metalele topite-n aburi denşi,

Din nodu-acela fără timp, dintâi.

Dar mai afund te răscolesc în carne

Să aflu cerul sugrumat de bezne.

Şi mă cufund, pieziş, sub oceanul

Ce-nchide-n clocotiri de zări şi spume

Ogorul fiilor pământului.

Tu te-ai născut din ape, translucidă,

Un bumb de viaţă cât e un surâs,

Întâia plantă, dimineaţa lumii

Ce-a cântărit de-i ceasul lung spre noapte.

Şi ai cuprins planeta între braţe

Ce miroseau a muguri verzi şi cruzi,

Lumină decantată în tulpine!

Te-ai legănat pe rădăcini spre maluri,

În taină preschimbată şi sălbatic

În vietăţi de sine mişcătoare.

Tu eşti tăcerea pândei şi eşti saltul

Întâiului jefuitor de sânge.

Eşti piatra şlefuită în cavernă,

Eşti prima întrebare ce răsună,

Eşti cea dintâi morală omenească;

Ce înţeleaptă-i nebunia mea!

Prin ea trăiesc, înţelegând fiinţarea,

În tine-alăturea cu ierburi moarte,

Pe tăvălugul miilor de ani

Schimbată-n hrană pentru alte ierburi,

Alăturea de hoituri de-animale

Ce-s moarte să răsară-n alte trupuri,

Alăturea de oameni ce-ngrăşară

Ăst lut din care te-ai născut, Femeie.

Da, singura-mi scăpare-i să trăiesc

În tine, să îndepărtez din minte

Credinţa că sunt singur.

Nu! suntem doi, porniţi de la-nceputul

Pământului, aripi ce au ţâşnit

Din puful alb al Păsării Iubirii.

 

 

 

II

 

 

Iubirea doar pătrunde-n întuneric!

Nadir suprem cu gene-ntredeschise,

Privind în ochii tăi afund alunec,

Prin dragoste, departe, către cer.

Şi înţeleg! În Spaţii se revarsă

Aidoma trup cu al iubitei mele.

Împărăţiile magnetice

Pe care duhul meu le-a-nconjurat

În orice bob al cărnii pământene,

Materia fulgerătoare, dură,

Cuprinsă-n formă moale, femeiască,

O regăsesc în hoardele de aştri;

Trăiesc în ea, beat de mişcare pură

A coapselor solare-n infinit.

Eterna legănare a Enigmei

Astrale eu o simt iubind femeia

Ce nerostit, în preajmă, -şi geme taina

Şi fiece spasmodică-unduire

Ce se evaporă-n miresme tari

E-o naştere de foc în univers

Sau nimicirea unei mări de stele.

Contemplu-acest incandescent Colos

Şi îngenunchi la trupu-asemeni Lui,

Din sânii calzi s-adun Nemărginirea.

 

 

III

 

 

Rug nevăzut şi negândit, egal

Cu tine însuţi, margine a mea

Şi miezul meu nemărginit – Iubire!

Din frunzele lăstarilor din suflet

Mi-ai picurat pe fruntea cea de taină

A nopţilor de zbucium, rouă rece;

E foc, e apă, aer, glod, Iubirea?

La început a fost Ideea... Doamne!

Pătrunsă de materie-i tot Cuvânt.

Când îngenunchi Gândirea lângă sânii

Cu unde şi cu dune-nfiorate

De nemişcarea dorului ce-aşteaptă,

Sahara mea de sânge şi de lapte

Din care setea nu pot să-mi astâmpăr,

Simt cum dintre hotare clatin Focul

Şi mă desprind din corp cu trup de fum,

Coroana Cosmosului o străbat

Ca o lumină făr’ de început,

Şi mă strecor prin crengile Iubirii,

Cu ele Unul şi prin ele-Acelaşi.

Şi eu sunt trunchiul Însuşi al Iubirii

Şi preot sunt iubirilor din mine.

Opreşte-te-ntr-acest atemporal

Şi nespaţial, Privighetoare blândă,

Să îmi veghezi extazul. Mă primeşte

Sub aripa Statorniciei Tale.

Cuprind rotundul Ochiului Repaos.

Adânc pornesc plutirea nesfârşită

Prin razele privirii lui. Ascultă!

El mă iubeşte! O, rămâi în mine!

Prin tine, mântuirea mea, trăiesc

În moartea vie şi desăvârşită.

 

 

IV

 

 

Crepusculul privirilor iubitei...

În luntrea genelor cobor prin flăcări

Din cataractă-n cataractă. Mort,

Mă prăbuşesc dintr-o luciditate

Străină şi anostă spre Iubire.

Şi lopătând în Styxul regăsit,

Strig din tăria cerului spre-adâncuri:

“Eu te iubesc, iubesc, iubesc, iubesc!”

Şi se rostogoleşte în ecouri

Chemarea neputinţei pământene.

 

Sfâşie, sugrumată, vocea ei

Spre-a-mi întâlni durerea, depărtarea:

“Dar unde eşti? De dragoste orbită,

Himera mea cu pieptul de vătui,

Simt cum ne ard polare veşnicii...”

 

11 I 61

 

    Mihai Rădulescu

 

Ospăţul de prisos

 

În amintirea poetului care nu a apucat să publice nici un vers

Mihai Vladimir Creţescu

 

Păzeşte-ulucile-o vădană

Cu plete grase sub maramă,

Cu şolduri late, legănate.

Amurg. Molatic aşezate

Pe bănci: copile, ţânce, babe.

Rod câini flocoşi din groase labe.

Trozneşte-uscat câte-un căscat.

Un flăcăuaş încălecat

Împroaşcă fum spinos din ochi,

 

Din nări. De deochi

Roşesc pistruii-n amurgire.

Pe gard se lasă-un cer subţire.

Cuptoare cocoşate-n lut.

Din când în când un muget mut

Şi umed sau un nechezat.

Răspunde-ncet un alt căscat.

Prin ierburi, grieri şi cosaşi

Şi câţiva stropi de cânt golaş.

Încet pe-un deal aburcă seara.

Cu două becuri naşte gara

Pe stânga, -ncolo, pe câmpie.

O seară goală, colilie.

Se pierd din drum, pe nesimţite,

Pe jumătate adormite,

Femeile ce-au stat la sfat.

De lună satul legănat

Se fumegă pe înnoptare,

Apare iar, apoi dispare.

 

Cu seara urcă printre stele

Un cântec plin de temenele,

De vorbe dulci şi alintări;

Se-ntinde peste-mpădurări

Viersul zis din frunza verde

Ce-ţi fură dorul şi ţi-l pierde.

Lungit fiorul pân-la os.

Călare-n deal,Vălean frumos.

– Vălean, Vălean demult visat,

De moleşeli descălecat,

Te-aşteaptă perne şi dantele

Şi lustruitele podele.

Şi vin, mâncăruri aburite,

Copane-n sosuri înroşite,

Şi acrituri, dulceţuri, pită...

 

Nu-i cale lungă la iubită.

 

Vălean porneşte pe drumeag.

L-aşteaptă-o bârnă şi un fag.

Se-nşiră case să le numeri.

O cruce mare peste umeri

Bisericii cu varul nou;

La ea în faţă, ca un ou,

A-ngenunchiat şi luna-n glod.

Întins pe uliţă, un pod

Cu susur dulce pe sub el.

Îl trece calul cătinel

Şi se opreşte la răchită.

Apoi, tot trupul de iubită

Se lasă greu pe gând, pe tot.

 

Vălean împinge uşa-n gol.

În lemn zac gemetele stol.

Lumină mare sub prosoape

Împăunată de nu-ncape.

O albie pe lângă pat.

Piciorul gol ce s-a scăldat

Rămâne-n apă să se-alinte.

Un sân stă umed şi cuminte.

Alt sân urcat spre subsuoară

Se lasă şters de pânza rară.

O mână mai cuprinde-n jos

Miez de carne-ntunecos.

Vălean se-apropie de fată.

O strânge-o dată. Încă-o dată.

A treia oară, o lungeşte

Pe-un rai de foc, împărăteşte.

 

Acum e ridicată-n rână

Şi ia obrazul lui în mână.

Vălean o mângâie şi-o pupă

Şi-i soarbe năduşeala-n cupă

De sâni. S-a răsturnat pe spate,

Cuprinsă nou de alte ape.

 

Apoi un gol sfâşie lung:

Nici dragostile nu-i ajung.

Doi stau şi tac. Ascultă-n timp

Când trupurile le stau ghimpi,

Prea uşurate de dorinţi;

Pe pat zac grele două minţi.

 

La zid trebăluieşte goală.

Şi chiar a pus pe foc o oală.

Ursoaică tânără, stejar

Din cărburi simple, pline, tari.

Vălean mănâncă miez de pâine.

Afară urlă-n cer un câine.

Ea vine lângă el; să-mbuce

Îi trage masa. Dă să urce

În pat şi cumpănit îi spune

Cu glasul strâns ca de o fune:

 

– “Eu te-am chemat să ospătezi

Şi-n patul meu din nou să şezi

Ca şi mai an, Vălean-Vălene.”

Cu flăcări vişinii pe gene

Ea îl sărută pe bărbie,

“Că de un an nu te mai ştie

Cearşaful, perna, trupul meu,

Dar te-a ştiut, ştiut mereu

Buricul alteia din sat

Şi părul ei ai răsfirat

Şi i-ai cosit tu fân cu floare,

La subţiori şi ţâţişoare

Răcoare-n soare să le ţină,

Înmiresmată cu sulfină.

Şi unde-a fost copac în sat

Sub el la-ntors v-aţi sărutat.

V-aţi răzimat de garduri multe.

Păzeau urechi să vă asculte.

Şi unde-au fost cu trei, cu doi,

Vorbit-au vorbă tot de voi.

Nu m-a durut rău gura lumii,

S-a dus ca-n vânturi praful humii.

Dar inima din pieptul meu

De-un an de zile zace greu,

Deaceea te-am chemat aci:

Să-i spui ce-oi şti, să-i faci ce-oi şti!”

 

Pe foc dă ciorba-n fierbet gros.

Pe masă: verde măr zămos.

Vălean încearcă o ţigară.

Din buzunar îi cade-afară

Batista fetei cu păcat.

Iubita parcă a uitat

Vorbirea caldă, mătăsoasă,

Ce tremură prin pat, prin casă.

Se scoală, naltă. Spune: “Taci!”

Şi degetele-i, cleşti de raci,

Batista fetei o ridică.

Vălean se încovoaie-n frică.

Afară luna scade-n deal.

În fund, un nechezat de cal.

Iubita lui se dă-ndărăt,

Pe întuneric, de omăt.

Vălean o simte ca un nor.

În duh se sfarmă un fior.

El îi şopteşte: – “Dragă...” Stă.

Dar ea în lături se tot dă,

Cu mâna ia din foc tăciune

Şi ochii lui, doi ochi răpune,

Şi înroşeşte de săcure

Gurguii lui cu plâns de mure

Şi braţe două le desparte

De trupul alb bocit de moarte.

S-a şerpuit Vălean pe jos

Sfârşind ospăţul de prisos.

 

În cărnuri frânte-i mort Vălean.

În gură ţine strâns un ban.

Iubita stă mai la perete

Cu faţa strânsă-n negre plete.

Vălean se scoală fără trup,

De aur tot, ca dintr-un stup.

Pe ea o uită-n colţ de casă;

Trecutul lor nu-l mai apasă.

Şi iese-n soarele din tindă

În braţe ziua să cuprindă.

Un fluture pe flori, hai-hui.

Dă din copite calul lui.

Vălean îl strigă: n-are glas...

Şi calul tot pe loc a mas.

Îl mângîie pe coama sură.

Dar calul mestecă din gură.

Îl ia de frâu. Nu îl urmează.

Vălean e moale ca-n amiază.

Şi iese-n uliţă, să plece.

Deodat se simte totul rece:

Alăturea de el e mama.

Privindu-l, ea nu îi ia seama.

Şi pleacă el şi pleacă-n vale,

Să lase-n urmă sat de jale.

Copacilor le stă nălucă

Pân’ ce de toamnă se usucă.

Încet se-apropie de sat.

Nici câinii-n seamă nu l-au luat.

Şi merge-aşa şi merge-n sus

Şi nu aude ‘bun ajuns!’

Mai e doar luna de-l iubeşte

Şi soarele de-l încălzeşte

Şi mama lui pe prispă, jos,

Ce plânge-n plâns Vălean frumos.

 

1956

Mihai Rădulescu

 

 index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  ec.Valeriu-Lucian Hetco [ contact ]  [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.