indexrevista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

Ovidiu Vintila

Romania

treierătoarea de pansele

I.

animal-femeia
muşcă din cuţit cum bigotul
se înfruptă din pâinea împărtăşaniei

şi acum
după un amor hulit chipul meu
întors spre zid arde îngropat în propria carne

trăiesc între coapsele timpului
călărind luptători cu nările roşii de furie
ioane d’arc străpunse de urletul unui cerşetor

pe cerul putrezit de nepăsare
fete tinere cu sufletul bolnav
se grupează alcătuind pete de culoare

din gura însângerată a domnului
goliciunea fără goliciune se năpusteşte
peste zvârcolirile mele cu lună

doar noaptea plină de străzi
dintr-o dată mă aruncă în dimineaţa primei liturghii
pe parcursul căreia mi-am asistat naşterea



II.

în zare
vânzătorul de fluturi
coboară în suflet ucis de lumină

treierătoarea de pansele îşi flutură gleznele
herghelie nuntire vis
înfipt în os şi tu scârbit
îţi masai sânii între secunde
de aur potabil

gustul mielului aşternut peste buze
crini desfăcuţi în sânge
pleoapele şi-au pierdut tăcerea

din poartă-n poartă într-o horă fierbinte
despletită-n umbră
spaima

animal-fecioară amurg de ţipăt hohot
ruguri de rodii liliac
tobe în carne

revoltă
e timpul să devin asasin

III.


electrizate
degete pe strune de scrum
şi uterul i se adâncise în frunte
de parcă în acel loc se înghesuiau toţi nenăscuţii lumii

e nevoie
de tine în cearşaful
în care de mult ţi-ai eliberat pielea

freamătul
suprafeţei atinse de strigăt
nucleul rănii absorbindu-ne cum golul dintre silabe

ne-am întâlnit
între porţile încordate
de aşteptarea loviturii de la unsprezece metri

transpiraţia
aglutinată-n atingeri se scurgea
într-un ritm drăcesc spre bulevard. îşi dădu-se întâlnire
cu moartea. era dimineaţă şi în suspendarea mea
mă apropiam de tine.

IV.

atavic lămâi
înfructind în încolăcirea fumului de ţigară

numele nopţii
din piatră adumbrirea mistuie apa

degetele-ţi spălate de lacrimi
în lacrimi domul vis – mamifer
fier în propria limbă mahala unde corbii
îţi ghilotinează noaptea

ha
ha
ha
ha – striga leiba
nebunul care ne dăruia vise la spartul carnavalelor

în vene
violet cuţitul se răsucea
coaja copacului scrâşnită-n poem
vin pe sfârşite porţelan linţoliu unde regăsirea
ne ascundea adâncurile

fără milă treierătoarea de pansele
îşi dezvelea sânii invitându-ne la moarte

în amurg
mânzul tropăia în van voit luna
în căutarea nopţii

V.

fluturi
se joacă-n părul tău

cenuşă ţi-a fost presărată peste gene
noapte în glas ard în sandale

în apă amintirea sărutului

după vânt
răsturnarea lumilor orbite de ţipăt

ucisă de fii vândută trenurilor
femeia visează

ochii ei
marmură albă
sub măslini cioplitorii

năpădiţi de zăpadă goi prin moarte
câmpuri de piatră şofran inimi războite
te aştept la prejudecata de apoi
deplin otrăvit

organe atrofiate de frig
în care augurul îşi sapă scăparea

dinspre gura metroului în carouri
iele în agonie…



ziua tatălui



regăsit într-un vis
precum sângele cucuvelei
m-am rugat în pivniţă cu genunchii apăsaţi

giulgiul care-mi acoperea trupul se ofilise
m-am cutremurat aşa cum în fiecare vineri
ţin post

fără de mamă
timpului i s-au copt sânii

departe de dimineaţa cu zâmbet sarcastic
poemul secătuit
de drumuri

era deschis în dreptul pieptului
a stat în frig
dănţuia

ştia despre noi
aflase
îşi rătăcise noaptea

ne înfăşură sufletele

bolnave creşteau pe spinare
în zori îşi improvizau sfârşitul

ne-am retras la umbră
ciclamenul deşertului animal ied
acoperit de ziduri

după ploaie singur murind

în ceafa mlaştinii
zosima – femeie pasăre
în culmea demenţei

***

aşa am eşuat atunci călătorisem mult
somnul îmi dogorea pe faţă
nu mai făceam nici cât o ceapă degerată ne puteam permite
orice umbrela îmi respira deasupra capului
umbrele îmi tăiau pântecele îmi aşteptam rândul
se vindeau cozi de peşte

***
iată
eu şi tatăl meu de ziua tatălui

spărsesem tăcerea
în piaţă sărbătoarea s-a extins
ca un lighean de
lapte vărsat

amăgirea
ne ascundea
adevărul

spurcat de ziduri cu ziduri în spate
cu ochii strânşi înainte coboram
spre mijlocul apei

eu sunt zosima acea femeie pasăre
de care ţi-am mai spus şi în iernile
în care ne prăjeam expresia mâinilor




***
neon îngropat în fluturi
fluturi de bloc mâncat de carii care de-abia fac doi lei
doi lei pe care-i colectez o dată pe an şi îi donez
pentru construirea catedralei

la noi în oraş se va construi o catedrală
plină de poduri pe care poţi să mergi
chiar şi în drumeţie e adevărat
îmi pârjolisem trecutul

plămânii îmi râdeau a batjocură
întocmai ca o pasăre muribundă cu un peşte în cioc

muţenia îmi scăzu de pe faţă
obişnuiam să te îmbrăţişez
aşa îmi arătam ataşamentul
pentru o prăpastie săpată în noapte




***

mă numeam zosima
pielea îţi era amară friguri galbene
ca o fată fugită de acasă poemul îşi vede
viitorul pe altar numele numindu-se
întunericul se deschise în venele mele

furtunoase
batjocoritoare
disperate

zosima singur cu becurile stinse
neliniştea minotaurul îmi amplifică
predispoziţia către sinucidere
îmi promiteam mereu că îmi
voi supravieţui

de pildă acum se conturau
primele blesteme întocmai ca o caricatură
de cretă

eram fascinat de chipul gropii
privirea îţi era abruptă o ureche tăiată
funebru discurs părăsindu-te


***

eroul
ca o ultimă regăsire a trecutului

gol absolut gol

pielea îi înmănuşă mâinile
ce strângeau un baston alb

zosima nu-i întotdeauna la fel
câteodată îl găseşti în tunel
câteodată îşi bea
cafeaua

numai
cu lapte

fără
pic de zahăr

***


în ambuscadă
căzuseră mulţi nevinovaţi
printre ei tatăl meu în parc îşi căuta răspunsurile
erau tăioase culminau cu certitudinea
de a fi

***


totul începe cu maternitatea
obsesia nu este întotdeauna ce se crede
uneori pare un mit al cupolei
alteori luxul de a te preface că dormi


***

mi-am legănat fruntea amorţită
gioarsă cu trandafiri de cenuşă pe mamele

contemplativ nodul meu de cravată
târziu uitat la gâtul unei fetişcane
de nici douăzeci de ani recent
sfâşiată de haine

ea
era
foarte
îndrăgostită
se
culca
doar
pe
lutul
de
pe
potecă
înmiresmat
de
zvârcolirile
tale

mi-a fost vestită jupuirea
nu-mi venea să cred credeam că mă aflu
pe insula paştelui chiar în plină miercuri a cenuşei



***

mă priveai pătrunzător
înfiorat de rugăciune odinioară
te scufundai în apă până la brâu

atunci îţi anunţai culpabilitatea
te bucurai că exişti îţi croiai o jucărioară de cârpă
cum viaţa


***

da
viaţa e o jucărioară de cârpă
torturată de sine


***

gândul
lui zosima era să-şi tragă pe cap
capul berbecului


***

predestinat
în veci îmi voi lipi tâmpla
de umbletul meu



***

gesturile îmi treceau
prin piele asemenea unei cămăşi
unui pumn fremătând în tăcerea supunerii


să-ţi păstrezi apele
în podul palmelor ei
ca şi cum centrul lumii
s-ar afla sub propriul călcâi

libertatea unui câine unui ochi de câine albastru
se depune spre un dincolo
pustiu al adâncului

***

urmează-ţi calea
şarpe urmează-te îmi aruncă
vorbe zosima

cei ce cunosc teologia negativă a triunghiului
se vor expune lumii

ameţiţi de imperfecţiunea conştiinţei
îndrăgostiţii se vor îmbrăţişa
strâns înlăuntru


polifemantipolifem
priveşte înainte bufniţa îţi va face felul
o ciudată noapte îţi va chinui noaptea


***
vei zâmbi îţi vei desena inima
legat la ambii ochi

vei presimţi
când vei deschide fereastra
că nu te vei elibera de viciul
spălatului pe mâini

dimineaţa vei uita că ţi-ai implorat mila
spre apus izolându-te
în tragedia turnului


***

dansator
al
tarantulei

cândva

se
va
face
lumină

zosima


1.

pe urmele tatălui
zosima încremenit în absenţă
se îmbăia în mlaştina de la capătul fluviului

cu tablele legii dizolvate pe piept
cu braţele muşcate de tăria apelor
eu întors spre numele meu aşa încât

morţii tăcură
şi liniştea se ridică deasupra focului

m-am ferecat în turnul fără de formă
fără de nume lichid mereu supus transformării

întotdeauna mi-am amintit că-i sunt dator
lui zosima un cocoş şi niciodată
nu mi-a mai revenit vederea

 

2.

m-am fixat în coasta unei duminici
presimţeam despărţirea de tată
era vinovăţie şi rană şi tu
mi-ai încolăcit o funie în jurul gâtului
mi-ai lins creierul mi-ai târâit carnea mi-ai ros oasele


şi eu
eu ca un nerecunoscător
mi-am urât singurătatea
l-am privit pe cel care m-a privit
am mers în urma sicriului mi-am smuls inima

totul respiră a om
uriaşe biserici se închină cerului
îmi visez sângele cu care-mi spăl în fiece
zi picioarele

îţi povesteam despre câinele andaluz
era albastru mirată treceai strada
aveai peste douăzeci de ani erai fată mare
te pregăteai să termini facultatea

nu te-ai mai întors
târziu mi-ai scris mi-ai spus
ceva despre umbră totul a devenit confuz
pământul continuă să zacă în pământ
moartea în moarte

am continuat şi după aceea să te caut
am colindat până şi gropile
am străbătut oraşul de la un capăt la altul

era un oraş
precum fiul celui ce este viu

şi chiar în noaptea aceea el muri
muri nemâncat cu o singură lumânare la creştet

3.

l-am strigat pe zosima
cum invocam în timpul acelei nunţi
dimineaţa de trei ori câte trei ori dimineaţa

nu ai avut curajul să-mi atingi umerii
erau vineţi şi goi

îţi era frică să nu eşuezi să nu aluneci
erai amabil însă dispoziţia ta se vedea limpede
era în afara ta memoria ţi s-a lipit de piept
era precum ochiul unui miel
netedă lucioasă întrebătoare

peştera se luminase
m-am făcut ghem
de gânduri

îţi priveam noaptea
pe umerii căreia ţi-ai depărtat coapsele

era încă duminică vie vin beam
printre cotloanele trupului
rod rodeam pustiu plinul
în buzunar de clopotar

zosima sfârtecat de străzi
captiv într-un singur bărbat singur

buzele îţi erau sărutate. în apă
vântul. vid între zare şi za.
osana depărtare chemată din nord

acolo zosima îşi desenă ochiul deschis
îndreptat către fluviu
aproape de foc în foc poemul
poemul meu cu pescari

4.

tramvaie de praf febrile spre
întunericul limitat al secundei

zosima într-un cerc presărat cu ruguri

ochii ei ţi-au fixat tâmplele
într-un preludiu al spaimei

rătăceai aşteptând să-ţi descoperi echilibru
te culcai pe o ureche în pântecul ei
era plin de mâl timpul - copia chipului - coroană de spini
la ospăţ ţi-ai pierdut înţelesul
te grăbeai valul îţi imprimă trecerea

mereu despletită nudă înfrunzită-n nisip
îţi găzduiam carnea neagră-n coagulare muream

teroarea loveşte la casablanca ierusalim hebron
zosima a împlinit 99 de ani şi-a făcut bordel
ca să-şi salveze femeia





5.

putredă primăvară ispitită de oraşul hăituit
de tată
tată al meu
mi-am găsit femeie
ţintuită în pântec cu ţap

tăvălit
trupul mistuit de poftă

zosima
cu mâinile goale roşii
pădure de crini arzând risipindu-şi parfumul

nebunul
copleşit de forma adâncului
dansa dansa şi urla
îşi călca în picioare trecutul

6.

zosima smuls din cămaşa de forţă a nopţii
în zdrenţe maria
înghiţindu-şi sărutul

vorbele tale măcinate-n clepsidră
provocându-te

hilar
viaţa îşi ducea navetiştii


7.
adunat în dimensiunea unde şi-a lepădat
pielea zosima făptură mută
sau poate vie nespus de frumoasă
îşi împăturea integrala zosima

oraşul îi răsună în carne
avea gesturile transcrise pe un sul de papirus
era un altfel de ţipăt mulat pe venele sale
larg desfăcute ca un sex
sub cutele frunţii îi stătea chircit sufletul
îşi intuia viitorul continuă să-şi dea pasenţe
podul adulmecă singurătatea apei
scheletul i se legănă în bătaia vântului. ploua.
în apartament îmi priveam obrajii fardaţi

întregul nord părea îngropat în el
muzica se opri universul şi-a pierdut armonia
umbra contrabasistului se precipită
pe zidul plângerii. se cojea.
s-a cojit ca o mănuşă uitată la soare

ritmul îţi exfolia boala
de a te arunca în gol

fiecare atingere a acelui şarpe torcând
îmi sporea apăsarea mă înghesuia
din flori îngheţate pe fereastră
moartea

era ştirbă sărea coarda…



poemul în mâinile unei femei


I.

în imaginaţia mea
noaptea printre gropile oraşului
între tine şi tine amândoi în zodia tatălui
amândoi necugetaţi cu nervii la pământ
amândoi pe străzi ranchiună în paradis
scriam tăiam ştergeam scriam şi din nou
tăiam frunză la câini ce după un sezon
un sezon de secetă îmi muşcau mâinile
frumoasele mele mâini cu unghiile roase din carne
în nopţile trandafirii în nopţile de după criză

în aceeaşi noapte
îndemnam orbii la crimă
incitam spiritele spre tot ce mişcă
spre viermii ce au asistat la căderea cortinei

era crudă istorie
şi carnea încă nu se prăjise
şi gândurile mă scuipau afară cu tot cu măruntaie
cu tot cu fericirea mea schiţată în sânge

pe tavan
tot eu

înflorind
în gheaţă crucea
urnită de primul îndrăgostit

II.

până la urma scuipătoarea de şerpi
nu mi-a atins foamea
nu mi-a spus despre tălpile-ţi năpădite de furnici
nu a stat alături de mine la cină
nu s-a prefăcut tăiată de fereastră
nu şi-a ascuns dorinţa de a mă săruta
umed sex sinucidere în biblioteca de carne
a fiecărei zile

după parc -ele
voluptatea morţii din ce în ce mai exactă
din ce în ce mai ieftină
cu o morgă tot mai puţin enervantă

pe şira spinării carnea mi-a fost rasă
oasele mă privesc electric blue
oarecum frăgezite


III.

poemul în mâinile unei femei
cu sânii umflaţi din senin

ea
cu gesturile întârziate
posedată de un şobolan mare şi gras
despre care nu pot să spun că era roşu


era război
mă aflam într-o mansardă aplecat
înspre trupul femeii
emasculat de lapte şi miere

ori această femeie ori această femeie
dincolo de pădurea de cimbru
mai încolo de păsări îşi creşte copiii născuţi
spre a nu fi născuţi

IV.

mă aflu în plin secol
e aprilie mănânc încerc să-ţi semăn
să fiu să te scriu să te scald în sânge
fetiş fată mare morgana fabula
freamătă pe stradă pe trotuar
la fostele cozi la pâine la unt la curve

V.
magdala: timp pierdut
o propunere făcută pe marginea chiuvetei
cândva mărginirea era nemărginire
şi porcul porc

prin crăpătura uşii
încă mai apar chipuri-basm cu zmei
şi lună – doamnă bună mătrăgună

cocoşatul s-a apropiat de tine
dezbrăcat de costumul de baie săptămânală
despovărat de starea de drepţi
pulverizat în lumină

era secetă şi chiar şi eu
umblam cadavru pe străzi

VI.

maria: interior contorsionat pe taraba din piaţă
propunere pe teren neutral
alb crin înghiţit de tatăl meu decedat
în sufletul ei nimeni mai prejos decât ea
nimeni mai îngenunchiată decât ea

am venit să plâng la capătul podului
unde tatăl meu şi-a aprins ţigara
în focul războiului fiind

în ţipăt se născu o uşoară femeie
ce făcea cimitirul

era doritoare de ce nu şi-a dorit nimeni niciodată
era desant cu plete şi poală
era teribil de goală

VII.

io(a)na: zgomotoasă transparenţa apelor


VIII.

împart muşte pe stradela sar – de – la
etaj plouă verdele îmi scurmă în carne
nu mai aud venele îmi pleznesc minotaurul
cu ochii întredeschişi
se adapă din palmă-mi pofta

eşuată
ratată
cu umerii
îngroşaţi
cum
dragostea
dintre
două
tramvaie

îţi vine să-ţi trânteşti noaptea
să se ducă dracului

vara

e timp destul să-ţi adulmec nările
să-ţi tocesc oasele
frământându-ţi
sexul în lut

genunchii mi se desprindeau
obligându-mă să trec prin geam
şi atunci întrebam trecătorii cine eşti


IX.

gura mi se făcu pungă

prin luneta neonului
părul îţi ardea lumea mi se părea că se sfârşeşte
într-un nesfârşit monolog despre molii
înveşmântate
în
foaie
de
ziar

în ziua a noua cea de pe urmă zi
ţi-ai mânjit gleznele cu fond de ten

încălcând
până
şi
regula


de


trei


simplă

 indexrevista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia sitului, redactarea Revistei Agero :  ec.Lucian Hetco [contact]  [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.