Impresii si pareri personale in FORUM

 

Moartea pustnicului

Plângea cu lacrimi dătătoare de viaţă,
Izvor de apă vie se năştea sub o icoană.
Din cer pe rând sfinţii se coborau
Să vadă cum se naşte-n lume o credinţă.

La poale de biserică închisă stătea-n genunchi
Un pustnic care se-nchina smerit la uşă.
Obrajii lui uscaţi de vârstă şi ochii-ncercănaţi,
Spuneau oricui vroia s-audă

Că dânsul e bătrân şi e bolnav,
Şi nu mai are multe zile-n cârcă ca să ducă.
El se ruga cu umilinţă, să ierte Dumnezeu
A lumii adâncă necredinţă.

Şi ruga sa fu auzită.
Un înger luă fiinţă lângă umărul lui drept
Şi pustnicul fu mângâiat de-o aripă de borangic curat.
Zâmbindu-i blând, cu sine-l ridică la cer

Pe pustnicul ce cu a lui rugă pe sfinţii cerului chemase.
De pe pământ lipsea acum un sfânt,
Iar corpul său bătrân
Zăcea îngenunchiat la uşă de biserică închisă.

Nori pe deasupra ţărânii

Imens, destrăbălat e parcă pustiul.
Ajung aproape imediat drept în centru,
Senzaţii de unicat îmi vin în pieptul
Ce arde sub năvala de aer uscat.

Aici e oare centrul? Căci totu-i la fel,
Miroase a pustiu, poate că e blestemat.
Şi crâşma din sat e părăsită.
Unde-s bărbaţii din sat?

Decor prea uzat de film cu activişti
Acesta e satul lăsat moştenire.
Pustiu fără nume de pustiu,
Alintat blând de urmaşi sub denumirea de sat.

Mă transform repede în paparudă:
Zglobie, micuţă, dansez în rotocoale
De istorie, implor ploaia să vină,
Să spele păcatul oamenilor care-au lăsat să moară un sat...

Mă întorc la mare

Am văzut-o, deja mă frige pielea,
Trebuie neapărat să mă scald în ea,
Să-mi dea energie, să mă răcorească,
Ah! Draga de ea, marea...

Cum mă primeste în braţele ei moi
Şi călduţe... Însetat mă las răsfăţat
Eu-vagabondul, ea-regina nu face mofturi,
Mă primeşte la pieptu-i golaş.

În seara asta – fiind prima,
Am s-o iubesc pătimaş,
Deasupra privească-ne stele
Sparte în bucăţi de apele mării mele.

Merg pe nisipul fin ca pielea mea,
Pasul meu lasă urme.
Geloasă, marea mă stropeşte
Şi valurile ei uriaşe-mi ajung pân-la cap.

Mă las deci purtat către depărtare.
Pe braţele ei sensibile, marea
Mă leagănă, uitând că am vrut s-o trădez
Mai devreme cu un braţ de nisip.

Moarte chinuită

Iubitul meu moare.
Cu fiecare clipă tresare
Din agonie mai tare,
Înseamnă că doare această moarte.

Preotesele sufletului lui
Dansează despletite şi goale
În lanurile de amintiri
Forţate de brâul timpului...

Picioarele lor goale calcă
Peste frânturi dintr-o viaţă
Trăită la maxim.
Durerea îl face să ţipe...

Nu-l pot ajuta cu nimic,
Mă uit cum îl chinuiesc
Amintiri călcate în picioare
De ielele sufletului său.

Florile tinereţii noastre

Suntem tineri, şi tinereţea urlă
Încătuşată în piepturi prea mici
Pentru puterea-i mondială.

Am vrea în lume să zburăm
Şi lumea s-o schimbăm
Cu tinereţea noastră.

Suntem în stare de urgenţă,
Atenţi la sacrificiu, noi ne luptăm
De dor şi drag de viaţă.

Iar tinereţea noastră crudă
Ne picură în vine
Curaj cât pentr-o lume-ntreagă.

N-avem nimic ca să ne doară,
Dreptul de proprietate e absent.
Viaţa o cucerim cu tinereţea noastră.

Plătim această tinereţe cu preţul viu
Ce-l cere timpul care trece
Prea repede pe lângă noi.

Suntem frumoşi, aşa cum suntem
Cu idealuri, cu iubiri şi tragedii
Ce guvernează drumul celor tineri.

Şi ne trezim când tinereţea pleacă,
Şi-atunci, cine-i de vină, oare
Că tinereţea noastră e nerăbdătoare?

Vise

Am visat azi-noapte-n vis
Cum mă sărutai uşor
Şi vizibile paiete străluceau
În jurul nostru, prin decor.

Eram tineri, proaspeţi, delicaţi…
Ţinându-ne de mână şi timizi
Mie îmi era cam frică
Să nu cumva să mă respingi...

Însă braţul tău puternic
Strecurându-se pe gât
M-a convins pe dată
De-ale tale sentimente,

Ce erau ţinute-n frâu.
Am lăsat deci frica
Şi sorbind sărutul tău
M-am trezit din visul

Unde tu erai erou.
Am mai stat puţin, doar-doar
Mi s-o-ntoarce visul cel frumos
Şi purtat de aripi, ai să vii din nou...

Doină

Merg pe boltă ca un zeu
Stelele îmi luminează calea
Soarele îmi e făclie
Luna-mi ţine companie.

Doina sufletului meu
Îmi adie la ureche
Cântecel cu moi cuvinte
Calde şi zemoase...

Tânguire fără seamăn,
Se împrăştie prin spaţiu
Fără glas şi fără de ecou,
Însoţind timidă sufletul meu.

 

Fostele stele

Stăteam la masă cu soarele şi luna,
Privind cu ochi de stele vidul.
În faţa mea pulsând pe-alocuri,
Se întindea în umbră infinitul.

Atâtea galaxii purtându-şi viaţa
Între lumină şi întuneric,
Cu stele ce îşi pierd pe rând puterea
Ce le făcea nemuritoare...

Acum sunt aruncate la coşul de gunoi.
Stoarse, vlăguite, ca nişte puncte negre
Înşirate pe obrazul alb al unei fete,
Aceste foste stele zac pierdute prin decor.


Curcubeul

Curcubeu aruncat peste izbânzile vieţii,
Poposind pe pragul chiliei mele.
Am deschis uşa şi l-am îmbiat
Să-mi lumineze viitorul,
Îmblânzind destinul ce mă aştepta.

Rămas suspendat la o margine de cer,
Curcubeul m-a apostrofat din înalt:
Nimeni n-ar trebui să cunoască
Ceva ce n-a mai existat,
Rămăşiţă din ceea ce va să vină...

Măcinând clipe cu adaosuri de vechi
Pierd din vedere esenţa timpului
Ce ar trebui să ne scuture pe fiecare
La un interval de greşeli,
Dealtfel... trecătoare.

Ielele

Jucând-o haotic, hora se pare că le ia minţile
Celor doi flăcăi ce asistă la spectacolul
Dat cu uşile închise de faimoasele iele,
Bătrâne cât timpul scurs din clepsidra universului.

Într-o margine de pădure, într-un luminiş,
Plânge o fecioară blondă, subţirică,
După unul din flăcăii cei răpiţi de iele:
-Valentine, Valentine, ce-ai fugit de lângă mine...

Mai spre mijlocul pădurii, unde-şi joacă jocul,
Ielele – nebunele, râd ca apucatele.
Prinşi în mijloc, flăcăii se învârt aproape orbi.
Strânse una-n alta, ielele-i vrăjesc cântând.

Ielele îngână cântecul prin care vraja cade
Peste bieţii muritori, duşi de nas de frumuseţea lor.
Dar în toiul ritualului păgân, crengile pădurii
Frânte se aud. Ielele se-ntorc mirate.

Apariţie de fum, ca zeiască-ntruchipare
Blânda cea fecioară care plânge, căutându-şi alinare.
Ielele îşi uită jocul, cântecul se întrerupe,
Căci aşa minune, nu s-a mai văzut!

Simpla noastră fată-şi uită plânsul
Când ascuns de iele îşi descoperă ursitul.
- A! De astea-mi sunteţi, iele!
Şi se aruncă-ntre ele, despletită, furioasă.

- Nimeni nu ne fură nouă ce e bun furat de noi!
Zice una dintre iele şi se pune între ei doi.
Atunci fata noastră din popor se întoarce,
Rupe rândul, pe iubit îl scoate din cercul lor.

Şi uitându-se în urmă, fata cea bălaie zice:
- Iele mari şi împărătese peste fetele ca noi,
Azi vă mulţumiţi numai cu unul din cei doi flăcăi,
Ăsta e promisul meu, nu-l împart cu voi!

Ielele, de ciudă fac inel de trupuri, înălţându-se
Pe dată, căci ruşine e să le fi învins o fată.
Dar ţinându-l bine, duc cu ele pe băiatul după care,
Răscolind pădurea, nu îl caută vreo fată.

Avertisment

Daţi-vă jos de pe gardul sorţii,
Nebunilor ce sunteţi!
Au nu ştiţi voi că soarta pedepseşte
Pe cei ca voi, ce râd de timp?

Se netezeşte şi mătasea vremii
Când cade-n falduri pe pământ...
Voi aţi putea călca alături,
Trezindu-vă deja bătrâni!

Cuprinşi de fericire, vă credeţi
Stăpâni pe Univers,
Uitând că Timpul nu încheie
Pacturi cu muritori de rând...

N-aţi mai putea să aşteptaţi,
Acum îşi face rondul soldatul
Ce păzeşte gardul sorţii
Şi e păcat de tinereţea voastră...
 

Gravură medievală

Pe peretele din camera bunicii
Stă atârnată o gravură medievală.
E o piaţă în care se vinde pânză,
Şi alte materiale îndrăgite de domniţe.

Are în prim-plan chiar o duduie
Care scotoceşte pe tejghea
Deranjând cu degetele-i curioase
Somnul mărfurilor preţioase.

Cavaleri de pe timpuri se văd în fundal
Însoţind junele doamne.
Mai în faţă se înşiră mese pe care
Negustorii le-au încărcat cu brocarturi,

Piaţa-ntreagă este plină
Veacul cela e trecut,
Ce păreri de rău mă-ncearcă
Că nu eu sunt domniţa de atunci...
Iubito, te aştept la margine de cer
Te rog iubito, nu întârzia,
Aş vrea să mă prinzi încă în viaţă...
 

Moartea stelei

Ieri am fost singur la vânătoare de stele.
M-a frapat aglomeraţia din cadru.
Erau vreo doi de care mă împiedicam mereu,
I-am apostrofat supărat,
Am pus puşca pe umeri şi am plecat.

Acum privesc Calea Lactee cu ciudă,
Ar fi fost atâtea stele de vânat...
Una care chiar mă îmbie pâlpâind
Parcă mi-ar face cu ochiul lucind tremurat,
Mă cheamă de acolo, din înaltul abisului...

Ce tainică umbră a stelei pe care o urmăreşte
Şi creşte de-a dreapta sa şi creşte,
Ochii-mi sunt împăienjeniţi,
Umbra acoperă lumina stelei ce mă fixase
Întunericul creşte nestânjenit...

Sărmană stea muritoare...
Pierdută eşti pe veci în negură,
Iar ale tale raze, închise sunt definitiv.
Eu de supărare, aş mai putea să plâng,
Ţinând prohodul stelei ce a dispărut.

Unul după altul plecăm la rândul nostru
Lăsându-le la alţii locul,
Lumea fiind prea neîncăpătoare
Ca să cuprindă toţi bunii şi răii.
Atunci, probabil că unii se nasc în stele...

Sublimă şi frumoasă,
Ce cuvinte pentru dragostea noastră,

 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.