S O N E T V I


Voi cuteza vreodată să ies de sub descīntec
Să-nlătur anatema ce-n frunte mi-aţi săpat?
Şi voi putea vreodată să-nalţ sublimul cīntec
Ce, dincolo de fire, doar mie mi-a fost dat?

Din vuiet zămislită, din blestem şi urgie
Sīnt pururi la limanul sever şi neumblat
De unde īntunericul īşi suge a sa vecie
Al unei maşteri mume, copil neīnţărcat.

Mi-e dat pe astă lume să fiu mereu silabă
Vocală răzleţită, ne-nscrisă īn cuvīnt
Şi semn al īntrebării ce capetele leagă
Croindu-şi īn tăcere īmpărătesc veşmīnt.

Cu simple triolete nu se-ncheagă melodia
Căci neştiut e drumul, departe armonia.


5 mai 2004 Dani Rockhoff

Fragment de scrisoare din Arhipelagul Gulag


din neasemuirea firii nu rămase
decīt o umbră, o părere de strălucire,
o netezime a formelor abia ghicită

"mireasmă de roze murinde
duhoare de lotuşi
de putrede raze, bolind īn adīncuri
pasul greu, cadenţat
ungherele umede, gratii
cătuşe şi haite de lupi
epoleţi, guturale apeluri
şoapte
şuşoteli
şerpi odihnindu-se pentru o clipă
pe spinări aplecate
şiroaie de lacrimi, de sudoare
de sīnge şuvoaie, de vorbe icnite, urlate
şuvoaie de resturi, de excremente
şuvoaie de lanţuri, de cefe murdare
şenile, cohorte de haine vărgate
.
. …şi mile, cu miile, mile de foame
de īntuneric, de ură a milioanelor
de pribegi robi ai nimănui

...şi mila, nicăieri. Oriunde
ai căta…doar sila !"


Septembrie 1979 Dani Rockhoff
 

Spaime

N e a u z i t se īnfiripă īn mine
o teamă fără saţiu
şi fără de hotar.
Umbrit e adevărul,
ritmurile se surpă
şi īn locul lor se nasc
īngrozitoare temeri şi chemări.
Nu firea, neştiutul,
nici chiar nemărginirea
nu-şi lasă urma peste prigonitu-mi cuget,
ci doar īnnegurarea minţii ma īnspăimīntă.

Lucesc īn geamul nopţii,
ca felinare oarbe,
ochi oblici de pisică.
Singura stau,
neīnvinsă,
cutremurată totuşi
de o clătinare a firii.
Ma īndrept către uşă,
să ies la lumină.
Īntreagă e bolta,
mai plină
ca niciodată de aştri,
luciri peste vreme şi soartă.

Īmi īndrept spatele
īmi īnalţ fruntea, mă reculeg.
Ca să apun, e prea devreme
fiindcă īntreagă e bolta
şi plină
şi īşi cere păcatul a trecerii vamă.
Dar mă īmpresoară aceeaşi teamă
fără sfīrşit şi fără nume.

Spre colţul grădinii mă īndrept
şi īncep să īmi sap mormīntul.
Adīnc, cu ură şi cu nesaţ
loveşte lopata.
Īi simt fieru-n coaste
şi vintre.
Īn tīmplă loveşte mecanic şi surd
o īnnăbuşă pīsla.
E o tăcere de d i n c o l o...

Īmi cade lopata,
īncet se cufundă
īn propriu-i mormīnt.
Īncerc să păşesc peste margini
şi īmi scapă piciorul
īn clisă.
O umbră a pisicii
prin preajmă se strecoară.
S-a dus...
şi cu ea, vlaga nopţii.

Īn noaptea fără leat,
chiar visul se retrage
de spaimă alungat.
O spaimă fără nume,
fara glas
şi fără de hotar.

Noiembrie 1987 Dani Rockhoff

 

La īnceput a fost cuvīntul...INTERZIS !


Interzis să te-ntrebi
interzis să-ţi răspunzi
interzis să ai aripi
şi oprit să asculţi
interzis să vrei totul (chiar şi foarte puţin)
interzis să-nalţi fruntea , să te-mbeţi de senin
interzis să te aperi
hazardat să cutezi
interzis să sfarmi munţii
nedorit să creezi
interzisă intrarea sub bolta visării
interzisă uitarea, amuţit glasul mării
interzis viitorul, īngradită vecia
(sub lacăt de vorbe īngropată-i mīnia)
interzisă amiaza, infinitul finit
(pīlpīinda lumină, şi ea a murit)
interzisă cīntarea, nemaiscris testamentul
interzisă ardoarea, prohibit sentimentul
interzis să te miri, inutil ca să ceri
interzis să-nţelegi, pedepsit dacă speri
interzis să mergi drept, cīnd cărarea e strīmbă
şi de eşti īntelept, vocea ta să se frīngă
interzis să fii trist
interzis să priveşti
interzis să exişti
interzis să iubeşti
interzis a-nnopta
interzis să-ţi visezi
interzisa ta stea

şi mai presus de toate...
interzis să mori
să-ţi cauţi ursita, să tinzi spre alţi sori
să vrei greul luptei, pumnalul să-nfigi
şi fruntea să-ţi scuturi de grele verigi
să vrei să fii tu īnsuţi, nu doar umil proscris
să zbori
să preamăreşti
să te īnchini...
nu poţi, căci īnsuşi Dumnezeu e interzis !

13.12.1989 Dani Rockhoff

 

S O N E T    I V



Īntre absconsul clipei infinite
Şi intermediarul orei de aşteptare
Se naşte adevărul minutelor cernite
Şi ignoranţa travestită īn blazare.

De-i blīnd răgazul, vlaga se sleieşte
Vīrtutea īn virtute se transformă
Iar ţărmurita pricepere harul mīnjeşte
Schimbīnd curcubeul īn pată informă.

Dar de e crīncenă a vremii faptă
Neadormit stă cugetul şi ispitit
De Samuel, ce după colţ aşteaptă
Ca rod să dea minciuna ce-n taină a urzit.

Bizară e calea ce duce īn neant
Şi rostul vieţii e-un plus infamant.


 

Dialog cu un orb

 ...Primul cuvint, numele ei, trei silabe, trei tonalitati,

O sonoritate a tandretei.

 

- Apoi vocea ... E ca o imagine, o pinza imensa

A sperantei, a disperarii.

 

- Si pielea ei?

- O fina matase ,

O broderie tesuta cu migala.

 

- Miinile ei?

 

- Sint primele lucruri pe care le-am atins

La venirea pe lume;

Mereu atingindu-le,

Renasc mereu.

...O nota inalta...

Si pielea se-ntinde...se rupe...

Dar iata ca scincetul iese,

Vibreaza, preaplin de ardoarea ce i-a dat viata.

 

- Si fatza sa?

 

- Mai intii fruntea,

Mijlocul fruntii, mai precis,

Acolo unde ii simt lumina,

Al treilea ochi,

Din centru radiind spre inauntru;

Iar imprejur,

Matasea parului i-o mingii,

Amestec de dulceata si elan...

Ma face sa visez

La crupa unui armasar

Ce-alearga-n libertate.

 

- Dar stii de paru-i este blond sau brun?

 

- Sint vorbe ce nimic nu inseamna.

Nu stiu...

Caci niciodata nu mi-au spus

Si nici nu imi pasa,

Insa imi place sa il masor cum creste.

 

- Vorbeste-mi despre ris... despre zimbet!

 

- Il aud...si e Soarele...

Desi simt ca nu e decit o cuta,

Un pliu neinsemnat in jurul gurii,

Dar il aud chiar si atunci cind tace.

 

- Iar ochii ei...

 

- Pentru mine...Lumina...

Si parul, si fruntea,

Si miinile, fata,

Si trupul ei tot,

Si seninul din zimbet,

Si zarea...

 

- Ci daca, intr-o zi, miracolul luminii vei primi?

 

- Eu nu voi pregeta sa-i iau prinosul,

Odrasla fiintei sale din stele zamislita,

Din soare, din mirare, din clipita...

Atita doar...din cind in cind, anume,

Sa biruie intunericul, si pleoapa

Si soapta cea vrajita,

Fara nume.

 

Pe tren...

 

Ce poti, poete, spune despre prozaicul vietii de zi cu zi?

 

Crimpeie de figuri, de gesturi, de senzatii

nelamurit se infiripa, neinchegat,

acolo, undeva la periferia simtirii tale;

voci ce incearca sa se acordeze,

esuind intr-un lamentabil falset,

dialoguri...solilocvii ale fiecaruia,

coate, genunchi, cefe,

nici un trup intreg;

soapte distorsionate de scrisnetul rotilor,

priviri peste umar, fugare, in gol,

drumuri concorde pentru o clipa

si susoteli, eterna cleveteala.

Impertinenta unei vieti in paradigma,

nimicuri si nimic...

Un cenusiu al noptii ce lasciv se culca,

scremind alb-griul rar al noii zile.

Dar oare noua?

Sau doar etern aceeasi,

cu clipe rasturnate, minute crimpotite

si ore de asteptare?

 

Acestea sint zile

in care Dumnezeu isi intoarce fata,

lasindu-si facutul in voia soartei;

sint zile in care omul,

cu chipul botit, asemenea doar siesi,

isi pierde calea in ceata.

Stapin e atuncea Ahasverus

si pocitania fara cap

e vizitiu la ai lumii telegari.

Prin spatii goneste planeta,

iar noi, calatori abonati,

fara bilet si fara loc,

stam in picioare,

blind leganati

de o miscare in tonalitatea La Minor .

 

 

In memoriam

 

Acolo unde esti acum,

Nu mai patrunde nici un zgomot, nici un zbucium

Din lumea cea parelnica de afara.

Sint umezi, reci, insingurati peretii criptei,

Insingurati ca noi, indoliata umbra ce ramase

Sa-si poarte crucea, incovoiata de a ei povara.

 

Tu ai haladuit pe aceasta lume

Greu incercat de-a ei osinda,

Pastrindu-ti cumpatul si cugetul intreg

Si firea neturburata. Sub via-ti infatisare

Ai fost preablind, ascetic rob al Domnului,

Ti-ai dat intreg sufletul, toata ardoarea,

Celor de tine zamisliti si celor din preajma.

Nu ti-ai crutat nici truda, nici taria,

Umblind intru a lor bine.

 

Ti-au fost dreapta calauza, evlavia si pietatea

Si increderea in Sfint Numele Domnului...

Acuma el te cheama...

Nu cu obida, sa nu-ti fie teama,

Ci fiindca timpul a venit sa platesti vama

Unei vieti ce demn tu ai trait-o.

Cu capul neplecat, fruntea-ti senina

Nicicind nu s-a patat de greaua tina;

Nicicind n-ai abdicat; si dreapta-ti cale

Ai urmat, neabatuta de ispite.

De aceea aici eu ma rog, dintre cripte,

Pentru sufletul tau, neintinat de minciuna,

pentru dreapta-ti odihna, eliberata de huma.

 

Un semn sa ne dai, de iertare,

Celor ramasi, pururi alaturi de tine.

Si ruga-ti, aceeasi dintotdeauna,

Ca intotdeauna ne va aduce alinare.

 

S O N E T   V


E spiritul nemăsurat şi veşnic
Īntotdeauna, pretutindeni veghe
Pe pragul dintre lumi; e aspru sfetnic
Al cărnii trecătoare şi pribege.

E semnul său a lumii-ncolăcire
Īn cerc, īn necredinţă şi miracol
Şi glasul său n-adastă īn rostire
Nici īn bizarul omenesc spectacol.

Nu-i e dat firii omeneşti, din umbră
Vreodată ca să scape şi să-nchege
Crīmpeiele de vanitate sumbră
Prin care om de om īn lume se alege.

Căci singură aplecarea īntru căinţă
Din devenire iese şi zămisleşte fiinţă.


Noiembrie 2003 Dani Rockhoff
 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.