HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

Acad. PETRU SOLTAN -  IETERELE

 

 “...Cu mai mulţi ani în urmă am aflat de experienţa lui Jose Delgado, laureat al Premiului Nobel: unei pisici i se taie legătura dintre emisferele cerebrale. Programându-le pe rând, această pisică poate fi astfel dresată, încât până la amiază, bunăoară, să aibă o comportare, iar după amiază alta, contrară. Adică se poate dresa o pisică cu două feţe. Orice societate îşi are dresate “pisicile”sale. E o chestie absolut firească. Pericolul apare doar atunci când numărul acestora depăşeşte limita critică. Am senzaţia că o criză analoagă a atins şi societatea noastră. Scrisul e o salvare pentru spirit. Nu degeaba cei stăpâni pe meşteşugul scrisului sunt mai stăpâni şi pe bunul simţ... “ Acesta a fost răspunsul comentariul autorului la întrebarea: ce te-a făcut, Petre Soltan, matematicianul, să te regăseşti în aceste file?

 

Fragment din romanul IETERELE - Societatea Bibliofililor din Moldova Paul Mihail” - Chişinău 2003 - Coperta: Dragoş Popa Miu, Lector: Alexandru Gromov

 

1

Pescuitul cu ieterele - marea patimă a lui tata. I-a mers să prindă odată nişte murene, cum le zicea el, şase fusari de mare, lungi că, aduşi acasă în căruţă, li se târâiau cozile pe pământ. Şi iată de atunci, cum îşi tulbură Nistrul apele, îl tot vezi cu puşca la umăr purtat pe acelaşi drum. Pe la chindii se duce să le aşeze în apele - pe gustul lui alese , iar în amurg pe calea de îndărăt. La răsărit de soare din nou e spre ape - se grăbeşte să le cerce şi să le scoată la uscat. Iar până mama mai întinde masa, e acasă. Şi de ietere nu se lasă chiar şi când oamenii îl fac preşedinte de colhoz. Scoase la uscat, ieterele par nişte croieli din năframa cerului cu ochiuri-pătrăţele. Coborâte din înalturi, se prefac într-un şirag de clopotniţe-năluci culcate pe nisip. Fiecare, îmbrăcat pe un rând de cercuri din alun ce-şi sting mărimea spre ţugui, stă înfoiat pe trei aragi, parc-ar fi trei paji ce-i ţin podoabele. Cercurile, cu excepţia primului, susţin din interior, cu ajutorul câtorva cordele, câte o gârlă ca o trombă cu ginginea pe cercul mai din faţă. Un arag are grijă de ţugui, iar ceilalţi doi îi sprijină aripile ce-i dezghioacă poarta.

 

Sub apă însă ieterele te ademenesc şi mai mult. Şi tu, peşte, furat de gândul să-i ispiteşti odăile, te scurgi prin prima gârlă ca o rază de lumină prin gura de ghioc. Te-ai opri să te mai miri, dar te gâdilă cea de-a doua, că luneci mai departe cu gândul risipit. Şi tot aşa până simţi pe creştet fundul de ţugui. Sunt ietere cu o ieteră înăuntru. Bunăoară, de-i pândeşte pescarul pe cei de mare, care suie apele după vreun noroc mai dulce, în locul cordelelor ce ţin gârla cea din urmă întinde o ieterică cu ochiuri mărunţele pentru peştii mai prostuţi şi, folosindu-i pe aceştia drept nadă, le face ospăţul şi celor curioşi de ape noi. Şi... de-ai vrea să ieşi degeaba: gârla abia trecută e astupată cu mijlocelul tău de trup. Şi tu te zbaţi între ochiurile celea ştirbe, de nu-i pe lume un Dumnezeu ce ar avea putere să te scape.

 

2

Anii de după groaznicul război, cu mălai amar de ghindă, rămăseseră în urmă. În satul nostru, sălişte înfundată în Marele Cot de Nistru, cu pădurea de stejari alături, se făcea acum şi târg, şi joc. În după-amiezile de duminică răsuna o tobă ca un clopot de biserică. Chema lumea şi lumea se aduna. Aşa că, venit acasă în vacanţa de vară, aveam unde să-mi demonstrez pantofii din pânză daţi cu vacs. Mai ales ca să-i vadă Sănduţa lui moş Iacob. Mai mare decât mine, demult lăsase şcoala ca un lucru fără miez. O grăbea viaţa ca pe o timpurie floare de bujor. Iată, la toamnă îi vine Mitrea din armată şi ea o să se lase şi de joc. Poposita vară caldă avea semne bune. Peste tot un verde aprig şi caise rumene, mere sânziene. Şi doar casa noastră nu putea scăpa de blestem.

 

După o oftică chinuitoare moare mama, lăsând o droaie de copii având ochii ei căprui şi cu o singură mângâiere - pe soba din cămară, proaspăt văruită, un cârd de floricele galbene, zugrăvite de mâna ei. Se stinge o soră, se duce alta, de parcă se-nţeleg să mai uşureze ticsitul cela de voloc cu peşte. Nu zăbavă şi tata e scos din post, având greul păcat că s-a lăsat bătut de nemţi. Pierdut de cumpăn, atât se mai ţinea - cât lua paharul. Ajuns şef la cooperaţia de consum, a îndesit-o. Iar lumea ne mângâie că n-a rămas mult şi el o să ne aducă o altă mamă. Cică în cătunul de alături dăduse de o vânzătoare tinerică, mai întâi la magazin, iar apoi la casa ei, un cuib de fete cu măritatul întârziat. In fiecare după-amiază se ducea grăbit, tot cu puşca la umăr ca la cercatul ieterelor. Şi iată, spre subţiatul verii, într-o duminică cu soarele scăpătat din vârf la bubuitul obosit de tobă, tata cu azurul prins în ochi îndeamnă să intre prin portiţă o femeie vânjoasă şi smolită, lovind-o din spate cu un măr vârtos de toamnă. Asta era. A doua zi îşi aduce zestrea - o fetiţă dolofană culeasă din florile războiului. Femeia asta nu ne-a mai îndrăgit. Mereu supărată, se răstea la noi, de tocmai i se retezau cuvintele. Şi noi o răsplăteam - râdeam pe ascunse că aluatul de la plăcintee gros de un deget, iar cartofii îs ca nişte jumătăţi de nucă. “Dumneata”, ci nu “mama” îi era numele. În schimb fata ei, Anica, devine un suflet drag în casă. Se jenează şi-şi ascunde ochii ceia mari şi negri, de nu-i încap între genele cu brumă de albastru. Nu în zadar moş Stahi, fierarul de peste drum, când o vede tremură până la umilinţă.

- Asta-i sămânţă de-a noastră, îngână el, ruşinându-se de vlaga care-i izbucneşte din ochi. Tata o aranjează pe “dumneaei” cu lucrul la magazinul din centrul satului şi o aşteaptă seara cu nerăbdare, ca să-i scoată din buzunarul fustei şcalicul1 cela azuriu. Sticluţa punea cârlig la uşa de la casa cea mare şi zburătăia de acolo înăduşite hlizituri. Nici apele înalte ale Turlei, ale Nistrului mânios, n-ar fi îvălmăşit mai noduros toate cele din jur. Casă nemăturată şi copii nespălaţi. Şi pe deasupra tata ne mai bătea pentru râsul pe ascuns, pentru refuzul de a-i spune mamă. Cum să-i zicem cu numele acesta sfânt? Doar nu-i păsa nici de Anica. O râd şi florile mamei de pe sobă. Biata mamă... Numai curatul şi frumosul cât au chinuit-o. N-o să uit grija ei de a-şi creşte busuiocul cel din urmă, de a trage brâiele în jurul casei - nu cumva s-o râdă când or scoate-o din ogradă. Sărmana mamă, precum un sticlete nimerit în casă se zbate-n geam până cade, aşa şi ea nu se lasă de a duce la capăt spre Simedru floricelele de pe sobă. Uite-te, ciripesc ca nişte bobocei de raţă, cu ciocuri roşietice, căţăraţi pe vârfuri de iarbă grasă. Scumpe floricele. Abia pe la vinul nou tata îşi dă seama în ce ieteră a nimerit. Sărea s-o bată şi la magazin - în faţa lumii, însă cătăturile şi vorbele “dumneaei” îl sfărâmau că i se zbătea firea în pătrăţelele celea de ţugui.

- Eu mai bine m-aş potrivi cu fecioru-su de la învăţătură decât cu dânsul, - replica ea cu răsărit de zâmbet usturicios. Sărmanul tată... nu putea să se uite în ochi la oameni. Nici s-o înfrângă, nici nu-l lăsa mândria s-o alunge. Ar pleca el, dar i­e ruşine. Nu-i draga lui soţie să i se plângă. Şi el de fiecare dată îşi netezeşte cu ochii puşca din cui. Poate de atâta, când ieşea cu “dumneaei” alături, ţinea capul aplecat, rămânând niţel mai în urmă cu puşca sa la umăr. Şi doar paharul îl mai împăca puţin. Dar de nu-l avea ori nu-l găsea, se ducea să-şi pună ieterele chiar dacă Nistrul era limpede ca lacrima. Se ducea să-şi clătească sufletul de amar.

 

3

În dimineaţa ceea “dumneaei” era dusă la lucru, iar noi aşezaţi la măsuţa scoasă de sub pat, în jurul borşului cu cartofi noi, tata intră pe uşă negru de necaz. Pune puşca în cui, îşi şterge fruntea de sudoare şi se aşază pe scăunelul lui la masă. Toţi tac. Smerite par şi florile mamei de pe sobă. Tata soarbe o lingură de borş. Ţârica ajunsă la inimă cu căldura ei parcă-l linişteşte un pic. N-ai hal să guşti o coadă de peşte, răsuflă el. A treia zi îmi răscoleşte cineva ieterele, chiar înaintea mea, de-l calc pe urme. Mâine mă duc eu, mai devreme? încerc să-i vin în ajutor.

- Numai să fii atent cu puşca, pare, liniştindu-se cu totul. însă până mâine hai să-l mai ajut, îmi zic, de m-apuc să-i prăşesc via de lângă casă.

Vie-viişoară... Nu pot să uit ţarna noastră de altă dată: bucăţica de pământ cu care tata cumpăneşte la logodnă îngusta fâşie de grădină ce vine din partea mamei. De grădină n-au mai avut noroc: le-a tăiat-o colhozul de la bun început. Dar ţarna, cu via ei bătrânească - coarnă şi plăvaie, ochiul boului şi tămâioasă - rămâne pe mult timp o nesăturată bucurie, adunându-ne pe toţi, desculţi, ca la o vatră caldă. Primăvara o dezgropăm şi o ridicăm spre soare. Printre rânduri tata seamănă harbuji, iar mama mazăre şi garofiţe. Apoi se-ntindea pe o vară întreagă nerăbdarea de a ne îndulci sufletele cu cele date în pârg. Şi tata o tot probozea pe mama. Dar ea tăcea: îi era milă şi de noi, şi de strugurii cu bobiţe tot căprui. Şi ne-mpăca pe toţi doar culesul poamei. Pe cea de pus la grinzi şi-n pod la leaţuri o alegeam ciorchin cu coiorchin. Pe cealaltă, cu faţa ştearsă, o duceam la butoaiele din beciul lung puse la dreapta în picioare. Cea albă - în cel dintâi, cea roză - în altul, iar neagra mărunţică - în cel din fund, fiind strivită fără milă cu-n vechi mistuitor, un tricorn de arţar. Apoi zdrobitura obţinută se lăsa la întuneric, cu zăvorul pus, să-şi facă în voie taina de desfăt. Şi vine lucrul cel greu - strecuratul şi aşezatul. Prin cepul de mai jos se scurge într-o covată un suc cu totul arţăgos, de-ţi îneacă nările. Iar bulbuceii lui sfârâie mânioşi ca un ropot de bătăi a mii de gene mărunţele. Insă n-are încotro: e ras cu un căuş şi răsturnat alături într-o ciutură. Şi tata, lioarcă de sudoare, îl ridică de-l vântură prin pâlnie într-un alt butoi, din cele trei mai mici, opărite din timp cu frunză de nuc şi culcate aici la stânga. După ce se aşază sucul strecurat, rămăşiţele de struguri se-ntorloacă în butoiul cel din fund, peste care mama toarnă apă fiartă de fântână. Aceasta, dincolo de brumi, are să devină mustul cela rubiniu, mistrecioara băutură ce-o serveşte drept vin la masa cu copiii ori în dimineţile cu setea cea nebună. Pe când cel înfundat, din stânga, abia pe la Crăciun face ochi limpezi ca o apă de izvor, moştenind de la mamele-bobiţe numai culoarea. Şi, deci, în caz de companie, ai arag de care îţi legi onoarea. Dar ce­i mai trebuie unui gospodar.

Iată şi acum, după ce colhozul le taie la toţi ţarnele, de face din sat un ostrov prins în ietere, tata nu se lasă fără vin. Curăţă harmanul de caişi şi-şi sădeşte vie, pe care iată i-o prăşesc acum. Lucru nu prea greu, însă cu destulă plictiseală. Şi doar gândurile ce mă duc în dis-de-dimineaţa de mâine îmi susţin răbdarea.

 

4

Ieterele lui tata. Le văd aievea, în ascunsul de sub sălcii, în faţa insulei cu greabăn verde. Mă mângâi că de nu găsesc vreun peşte, poate împuşc vreo raţă. Ori poate. Tot pe-acolo, pe lângă fosta grădină a noastră, chiar la fântâna cu cumpănă e o tabără a brigăzii de livădari, unde moş Iacob îşi face datoria de păstor. Se întâmplă că şi Sănduţa înnoptează pe acolo, urcată sus în pătulul din uriaşul nuc cu trei braţe gemene ca trei haiduci nedespărţiţi. Şi. mă mai răzbesc şi altele. Aveam vreo 15 ani. Arătam mititel. Insă un dor nedesluşit mă tot ducea spre joc, de mă băgam prin bulucuri de flăcăi şi fete mari. Şi odată, Mitrea cel de-l purta pe tata cu căruţa, o fură din ochi pe Sănduţa şi-mi laudă fularul de la gât, cumpărat de mama mai deunăzi. Ea se uită drăgălaş la mine, mă cuprinde de după umăr şi-i răspunde cu atâta ardoare, încât glasul îi răsună ca un dangăt fără margini:

Las ‘că de creşte, îl învaţă lelea a şede cu fetele.

Mi-a ars rădăcinile de fire care aşa şi n-au mai prins la verde. Mult mai pe urmă aflu că a şede cu fete e un lucru neprihănit de tot. Insă era prea târziu. Nişte aripi de ieteră fâlfâie din amândouă părţile. Imaginile mă învolburau în mod fatal - ca într-un vis, oriunde, mă vedeam alături. Dar de se întâmpla aievea, deveneam o fragedă nuia. Mă ţin minte la prăşit, pe deal departe. Când o văd, din alba zi se face un curcubeu. Femei şi femei se-nşiră pe marginea unei semănături de tutun ce-neacă zarea. Fiecare-şi ia un singur rând ca un jug ursit. şi asta pe lunga zi de vară. Sănduţa e pe aproape, în dreapta mea. Insă pe neprins de veste, baticul ei alb sclipeşte înaintea tuturor ca o pânză de catarg, pierdută în marea fără margini de un verde până la coapse. Ai fi crezut c-o aşteaptă soarele la apele de sub zare. Mă dor grumajii de atâta întors s-o văd. De s-ar mai dezdoi, că, uite, i-a căzut baticul pe moţoc. Dar nici semne de noroc. Căldură, praf, sudoare. Pe când ea, vrăjită de tutun, se tot apleacă, de-i sărută orice frunză. Când colo, de sub picioare-mi sare un pui de iepure cât o potârniche. Arunc sapa şi fuga după el. Fiecare se ridică să afle ce s-a întâmplat. Dar eu nicicum nu pot să-l prind. Mă izbesc dintr-o parte în parte - ca un peşte în cârlig. Iată-iată că-l ajung, însă când m-aplec să-i pun cănguţa mea de palmă - ţâşneşte ca un strop de tulburel. Un gând ca fulgerul - cămaşa, şi-l scot ca dintr-o ieteră. Bietul pui de iepure tremură de-ţi îneacă inima de milă. Il duc să-l arăt şi altora. Ajung la ea şi i-l întind să-l netezească.

- Mititelu... dă-i drumul să crească. Iată, trece tat-tu cu căruţa şi pe faţa rumenită i se întinde un râset subţirel.

 

Eu mă întorc şi recunosc caii după trap. Tata, ca un preşedinte şedea, nici gând ca să ridice capul. Iar iepurele bun-bucuros sare şi se scufundă în scoarţa aprigă de verde.”Mititelu” - mă suge şi pe mine o gârlă, precum l-a supt pe Lefter. Acesta era un flăcău tomnatic, slab şi lung, de-l îndoia vântul. Şi, mamă-sa, cică, îl tot îndemna să se însoare, să moară şi ea împăcată cu o ţârică de lumânare la căpătâi, din partea nurorii. El, însă, se plângea la tot pasul că n-are măcar puşcă. Dânsa îşi adună răsputerile şi-i cumpără una c-o singură ţeavă, subţire ca un fir de stuf. Şi, minune, când o duce la umăr, lumea-i pare la picioare. Il vedeai prin sat ca o volbură căţărată pe acest arag din spate. Astfel Lefter prinde la curaj. Într-o duminică, pe când încep să se tocmească nunţile, Lefter cu îndrăzneala coaptă de cu vară, văzând-o în ogradă, îi strigă de la poartă:

- Fa Sănduţă, hai să ne luăm.

Un râs cu hohot de la colţul casei zdruncină mahala.

Lefter n-a mai înţeles - e glumă sau e răspuns. Noaptea târziu, cu o oală de-a mame-si în mână, o ia spre pătul. Din ciutura de la cumpănă scotoceşte un pic de apă şi duca s-o stropească. Insă abia îşi suie călcâiele pe un braţ de nuc, că o împuşcătură de deasupra îl întoarce spre pământ leşinat cu tot cu puşcă şi c-un hârb alături. Cu atâta s-a ales în viaţă. De atunci pleca ochii înaintea femeilor din cale, iar de-o prepunea pe ea, o ocolea de o raclă.

 

5

Tata mă trezeşte cu noaptea în cap, că nu-mi era nici a peşte, nici a raţă. Imi întinde puşca şi murmură:

- De vezi pe cineva, îl laşi în pace şi vii şi-mi spui. Coborât devale, la grădini, mă înviorez de-a binelea. Păsărelele demult trezite mă-ntâmpină cu primul lor cânt. Trosnesc păpuşoii daţi în spic - le cresc aripile. Cade câte un măr răscopt şi pocnitura zburătăceşte câte o turturică din cuib. Lunca se deşteaptă. Iar sub slabul întuneric, pe care-l destramă de puteri dimineaţa asta fără seamăn, sclipeşte o întinsă brumă de argint de la margine de drum. E troscotul spoit cu mac de rouă mărunţică, chemând prin fugitul său la cale lungă şi plină de cotituri. Mă duc uitat spre tabără. Blestematul de tâlhar mi-a sărit din gând cu somn cu tot. Vorbeam cu ea. Ii sorbeam ochii limpezi, căprui. O chemam la înot spre insulă, unde soarele răsare mai devreme, la nisipul ce se risipeşte sub picioare ca un deocheat. Ori poate-mi face din ochi să mă furişez prin desişul frunzelor de nuc. Ce aşa dimineaţă, măi Ioane? mă scutură din vis moş Iacob. Alaltăieri pe aici s-a umflat o raţă şi eram fără puşcă. Mă sfredeleşte cu agera-i privire.

- Au mai căutat-o şi alţii, şi printre gene i se strecură pulbere de râs.

Roşesc şi nu mă pot uita spre nuc. Mă duce drumul, fără să-i mai simt urzeala. Trec fântâna, cârnesc spre mal. Îmi pare că aud din urmă: “Ia, uită-te, mititelu ista încălţat a prins la puşcă”. Iară n-am noroc. Merii domneşti îmi ţin cărarea. Ies la rariştea digului înalt-hloaba Nistrului din stânga. Iată moalele nisip din preajmă. Pantofii mi se împotmolesc în el. Ii scot. Când urc pe dig, nici urmă de amar. Din dreapta, un cerc arzător, un fund de tobă aprins în pară, tangent pe linie de deal, scaldă în fragedă lumină întreaga luncă ce se pierde în zare. Nistrul, ca un şuvoi de lapte cald, îşi mână apele la vale, aburind din mal în mal printre verdele trezit. Mai în jos, plopii ţuguiaţi de la Zăbriţa, înşiraţi în lung de dig, îşi măsoară înălţimea prin oglinda de la poale, gata să se închine cu tot albastrul acestui Născător de lume, acestui Jupiter coborât aici. Şi peste tot o linişte, de plânge auzul de durere.

Ştiobâlc! Ştiobâlc!

 

Ce să fie oare? Un neghiob de peşte? Nu! Tâlharul. Mă trec fiorii. Simt zbârlitura de pe creştet. Puşca îmi picură sudoarea-n palmă. Sar şi fuga spre ape. Puşca săltăreaţă mă poartă prin răchita molcăluţă ca puiul cel de iepure pe deal. Ajuns la muchie de mal, înfrigurat, din perdeaua de răchită dau vreo două la o parte. Şi încremenesc. Spre nisip se ridică o arătare despuiată toată - Sănduţa lui moş Iacob, rătăcită în pletele de soare. Doar prelinsul sticlitului de apă o mai ascunde. Ieşită pe nisipul lins de valuri subţirele, se întoarce spre lumina moale, se sprijină într-un picior şi, ca o turturică ce se gudură la soare, lasă capul pe spate şi-şi scutură moţocul. Un fuior de mătase neagră se desface răsfăţat de atinge rotungişul de mai jos de brâu. Ridică braţele şi, înmlădiindu-şi gâtul, îşi face, pornind de după tâmple, un fel de pieptănat cu degetele răşchirate. Apoi îşi mai scutură o dată despletitura, răsfoind-o într-o coamă de podoabă. Buzele-i întredeschise culeg lumina dimineţii. Sânişorii tăcuţi cu sfârcurile îmbobocite, ca două fiinţe gemene, se feresc să întoarcă ochii. Iar înfiripata dungă de mai jos, ca o margine de lună rămasă încă-n umbră, nu ştie unde să se ascundă de atâta strălucire, ce năpusteşte necontenit din faţă. O fecioară a Nistrului, o afrodită a apelor.

 

Undeva, un zvâcnet scurt se descarcă de pe mine. O răchită din cele date la o parte scapătă un foşnet. Ea îl prinde. Şi când întoarce capul, parcă un fulger o străpunge: cu scântei în ochi şi cu ţipăt ca de moarte, de cutremură întreaga luncă, se încolăceşte toată grămăjoară, doar s-ar milui pământul ca s-o ieie. Îmi dau ochii după sălcii, dar nu mă pot ascunde. Imaginea de la inima de văz mă frige, de-mi ard obrajii şi mă înăbuşă sughiţul. Bezmetic pierdut de cuget, nu mă pot mişca. Noroc de puşcă, mă deşteaptă, nu cumva să uit de ietere. Şi n-am încotro. Mă injesc de după sălcii. Ele au înghiţit-o. Cobor spre apă, tot uitându-mă prin părţi. Nu-i. Râd şi plopii de un ţâncuşor ca mine, cu puşca fără dinţi, de pantofii lustruiţi din mână. Pe nisipul netezit de apă joacă nişte flori de urme asemeni celor ale mamei de pe soba din cămară. De la ele două rânduri sprintenele fug la vale, spre sălciile amare. Scot ieterele la uscat. Când colo, în unul, chiar cu capul în ţugui, pleoscăie un crap, lung cât un iepure crescut. A lunecat sărmanu, postuţ ca mine, prin toate cele gârle şi iată că se zbate în frigarea soarelui neîndurat. Doar cu atâta se alege, că orice solzişor îi strânge fire de lumină într-un ghemuşor din curcubeie mărunţele. Bietul peşte... O să-l bucure pe tata.

Acad. PETRU SOLTAN, fragment din romanul IETERELE - Societatea Bibliofililor din Moldova Paul Mihail” - Chişinău

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com