HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

AMELIA CARA – UN ARTIST COMPLET

Prezentare de Melania Cuc, Agero

Grafica – Ion Măldărescu, Agero

 

Amelia Cara (Amelia Mociulschi) este abolventă a Facultăţii de biologie şi cu studii de arte plastice având-o ca mentor pe Michaela Eleutheriade, a lucrat un timp  în domeniul cercetării oncologice şi a făcut concomitent şi pictură. A avut nenumărate expozitii care au beneficiat de aprecirea criticii de gen. Am descoperit valenţele plastice ale sticlei şi am început să le utilizeze cu success evident. Tehnica în care a lucrat îi aparţine şi a făcut obiectul unor lucrări prezentate la un simpozion în domeniul sticlei,  de către un specialist, doctor în tehnologia sticlei, de la Strasbourg. În ce priveşte literatura, Amelia Cara a început să scrie ceva mai târziu, venind cu forţa şi cu acumulăriile de idei şi teme literare  dintre cele mai interesante. Am publicat până acuma pe diferite siteuri, cum ar fi: Agonia, Hyperliteratura, roliteratura, FDL.ro, Timpul, Reţeaua literară, Cuvintele, Oasis des artistes, Omnigraphies etc. Este membră a Asociaţiei literare franceze "Plumes d'azur".  Scrie proză scurtă în română şi franceză, dar are pe masa de lucru şi un roman,  aflat în faza de corectură.  Dintre lucarile care s-au bucurat de atenţia cititorilor amintim: Anunţul de la mica publicitate, Dincolo de vânt, Şalul vişiniu,   Aniversarea, Baladă pentru umbre, O poveste, Le jeu du temps, etc. Tematica generală este actuală: adevăruri sociale, multă introspecţie, problemele existenţiale, psihologie, într-un cuvânt problematica omului contemporan, a femeii în special, a conflictului dintre tradiţie şi modernitate, precum şi "amintiri" dintr-o copilărie din perioada comunistă, cum ar fi în L'ennemi du peuple, Vacances. Amelia Cara  locuieşte în Bucureşti, un loc în inima vacarmului unei Românii care se situaeză adesea între derizoriu şi sublime. De aici, poate vin şi textile cele mai convingătoare ale autoarei, eşantioane veridice ale unui etape cronologice din societatea care ,, fierbe,,  la focul prefacerilor de tot felul. ,,Profesorul,, este una dintre mosterele de literatură acuală, de conştientizare a prezentului şi relevarea viciilor unui popor care ştie, când vrea, şi să aleagă grâul de neghină. Amelia Cara scrie clasic, este un narator şi un foarte bun observator al detaliilor care uneori ne scapă. Talentul cu care scrie este incontestabil şi prezenţa sa la revista Agero, este un semn de certificare că este scriitor. (Melania Cuc- redactor Agero)

 

PROFESORUL

Amelia Cara

 

Timpul se lungeste ca urma lipicioasă lăsată de un melc în mişcare. Devine un fir sticlos şi uscat ce se târăşte după tine; melcul eşti tu pentru el. Acasă e prea multă linişte, praf şi dezordine. Priveşti cum se adună pereţii în jurul tău, tot mai aproape, te înghesuie până când simţi cum te sufoci. Vezi cu ochii minţii, prin fereastra închisă, doar localizarea spaţială a timpului. În mintea ta el are un loc special pentru acum. Nu are o formă precisă, dar e acolo unde eşti tu; la tine-n apartament sau poate pe stradă. Are un loc pentru mâine şi câte unul pentru fiecare anotimp. Locurile sunt fixe le vezi doar printr-un geam fictiv. O fereastră ce seamănă cu oricare altă fereastră, doar că nu-i palpabilă decât pentru cuvinte. Ai senzaţia mentală că le poţi parcurge spaţial, fără nici o potecă, trecând de la un anotimp la altul. Primăvara are flori roz de cireş şi un cer desenat cu stoluri de păsări călătoare. Vara se întinde peste un câmp cu graminee şi maci, sub un cer albastru cu nori în formă de pescăruşi, totul într-o fierbinte lumină solară. Ajungi apoi, acolo unde se caţără pe un zid o viţă sălbatică cu fructe mici şi negre, iar frunzele ei sunt colorate în roşu, verde şi galben. Acolo te opreşti; ai ajuns la toamnă. După zid este ascunsă grădina iernii. Nu-mi place să merg mai departe. Privesc peste zid. Iarna e doar ceva alb şi rece; doar zăpadă. E împărţită în fragmente, corespunzătoare fiecărei luni în parte. Noiembrie e cenuşiu, scris cu litere negre de tipar şi ploaie. Decembrie are litere argintii agăţate de brazi cu ghirlande de colinde. Ianuarie, un alb de ninsori şi vânt; februarie e mocirlos şi cercul s-a închis. Ai ajuns din nou la primăvară. Primăvara este atât de scurtă; florile ei astăzi sunt şi mâine sunt doar petale, scuturate pe jos. Vara te arde, iar toamna este acolo, undeva. Dar, deocamdată este încă iarnă, aici, la tine în casă, cu nopţile ei ce nu se mai termină, nici măcar dimineaţa. Te strângi în tine aşteptând să se lumineze, să nu te mai gândeşti la noapte şi la localizarea timpului.

Şi atunci când aşteptările erau de mult în hibernare, acolo, pe măsuţa lui de lemnn lăcuit, a sunat telefonul. A sunat telefonul şi Anei nu-i venea să creadă. Cine putea să o mai caute, acum, când nu mai era nimeni şi nu mai avea pe nimeni, în preajmă.  O voce slabă în receptor încerca să glumească, aşa cum făcea altădată; era Dan.

 

- Io eram! Ţi-a fost dor de mine? Dacă ţi-a fost dor vino să mă vezi.

- Unde eşti? În ţară? – îl întrebase  cuprinsă de bucurie. Trecuseră trei ani de când plecase şi era primul semn pe care-l dădea.

- La ţară, în niciun caz. Ştii că nu-mi place decât civilizaţia. Sunt la odihnă şi tratament. O prostie; sunt la spital pentru nişte analize. Şi… am nevoie de tine!

 

Inima Anei sare. Ana se grăbeşte. Timpul începe să se grăbească şi el; dintr-o dată, îşi dă seama că timpul a devenit acum pentru ea ca o sanie care a luat-o singură la vale. Metroul pleacă până să coboare ea scările; până va veni altul vor trece alte minute. Timpul fuge bezmetic împiedicându-se de tramvaie şi de stopuri iar Ana se întorce în staţia de autobus. În fine reuşeşte să se urce şi să se agăţe cumva de o bară. A ajuns. Se grăbeşte să coboare. Este împinsă şi împinge la rândul ei. A ajuns la spital. Dan o chemase. Dan avea nevoie de ea. Dan o chemase şi ea se bucura. Boala lui Dan îi adusese din nou împreună. Destin?


Lemnul e cald, lemnul e viu, ca amintirea sevei ce a curs cândva prin el. Curgerea vieţii se desenează în ceeace au devenit linii ornamentale circulare şi în lumina maronie multiplu reflectată în ochii tăi. Cărţile de pe rafturile bibliotecii aduc o notă statică, de echilibru şi de calm. Biroul poate prea mare şi prea încărcat cu hârtii puse dezordonat, contrabalansează starea de calm, cu neliniştea spaţiului în mişcare, a reorganizării structural mentale corespunzătoare întrebărilor şi răspunsurilor, cuvintelor şi a tăcerii. Tăcerea pregăteşte cuvintele şi ele pot suna ca un verdict, de viaţă sau spaimă. Îl aştepţi cu răsuflarea strânsă în jurul gâtului, ca o funie, din ce în ce mai micşorat în tine, mai pierdut în dorinţa de a nu mai gândi, de a eluda spaţiul şi timpul, te a trece peste momentul prezent, înainte sau înapoi, ce contează, numai să nu mai fie, aici, numai să nu mai fie, acum, să fie ieri sau să fie mîine sau să nu mai fie niciodată.
- E foarte grav! – afirmă profesorul.- Mă mir că nu sunteţi internat. Cum de v-au lăsat fără nici un tratament şi v-au dat drumul acasă în această stare?! Internare de urgenţă. Acum! Vă dau şi o rezervă. Vocea lui are inflexiunii grave. Este de o sobrietate ce te cutremură. Verdictul e clar şi pentru ceilalţi medici, de la celălalt spital unde ai mai fost internat şi de unde i-au dat drumul acasă: incompetenţă.
Dan simţea cuvintele profesorului cum îl învelesc în gheaţă şi se prăbuşesc în interiorul lui, alunecând ca pe un topogan, spre centrul fiinţei care încă mai era fierbinte. Nu mai simţea nimic; timpul în sfârşit se oprise iar el vroia acasă. Vroia acasă, aşa cum vroia când era copil şi îl supăra cineva sau ceva, iar el ştia că acolo, acasă, e în siguranţă.

 

- Astăzi e sâmbată, – bâigui el, – nu pot să vin luni? Să mă obişnuiesc măcar cu ideea.

- Poate,.. cum doriţi! Sigur,.. se poate şi luni; deşi ar fi mai bine, azi! – Încuviinţă profesorul, cu o voce al cărui timbru solemn se stingea ca un chibrit aruncat în apă, într-o sfârâire slabă şi o urmă de fum. Ana nu reuşi să-l convingă pe Dan să rămână pe loc, în spital. Se încăpăţâna să mai treacă pe acasă. Să mai pună în ordine câte ceva, zicea el. De fapt vroia doar să fugă. Era acel reflex spontan, animalic de a fugi din faţa pericolului, de a te ascunde. Dar unde te poţi ascunde de ce este în tine? Nu putea să creadă că este real. Senzaţia era de imponderabilitate, de plutire într-un soi de neant, în care te vezi pe tine, ca spectator, încleştat cu braţele de scaun ca şi cum ţi-ar fi frică să nu fugă el, de sub tine. Şi nu vrei altceva decât să dormi şi să te trezeşti ca în orice zi oarecare, fie ea şi cea mai urâtă din viaţa ta, dar nu cea de azi. De ce ? De ce asta i se întâmpla tocmai lui ? Nu fuma, nu bea cine ştie cât şi doar din când în când, la vreo ocazie specială. În ultima vreme fuseseră cam multe e adevărat.

Nu ştia de ce îl apucase aşa un dor de tinereţe, de viaţă, de distracţie. Părăsind-o pe Ana, credea că părăsise trecutul şi putea să-şi caute tinereţea. A naibi tinereţe, ca orice lucru pierdut, nu ai prea mari şanse să o regăseşti. Dar nu se putuse abţine, o simţea în preajmă ca o foşnire de frunză din copacul acela de gingko biloba, din parcul de la Paris. Mereu chipul fetei aceleia, pe care o întâlnise acolo, reprezenta pentru el tinereţea. Ce s-o fi întâmplat cu ea ? De ce nu avusese curaj atunci, să alerge şi să o oprească. Se gândise că este deja angajat, se gândise la Ana. Atunci, simţise că ar fi fost un ticălos dacă  ar părăsi-o pe Ana. A făcut-o însă mai târziu, ca un gest necontrolat, un gest sinucigaş. I-a părut rău, i-a fost ruşine, de el şi de ea şi de viaţă. Şi a început să-ţi caute consolarea în câte un pahar de coniac. Şi dacă nu o găsea în primul, încerca în al doilea, până când timpul se topea ca o bomboană de mentă în gură şi vârsta rămânea să sforăie în pahar şi era din nou tânăr şi o putea lua de la început, până a doua zi de dimineaţă, când se trezea mahmur şi singur. Crezuse că un bărbat zdravăn, ca el, nu putea fi bolnav de ceva complicat. Vreo indigestie acolo. Îi vor face nişte analize de rutină de unde o să reiasă că este sănătos tun. Parcă-l auzea pe doctor cum o să– i spună: – Hai că n-ai nimic, colega. Du-te acasă. Odihneşte-te şi mănâncă cumpătat. De mâncat îi plăcea să mănânce bine, considera mâncatul un fel de artă a bunului gust, la propriu. Nu îl deranjase nimic cu adevărat alarmant până atunci. Şi-ar fi dat totuşi seama şi el. Avea câteodată impresia că îl supără cureaua de la pantaloni. O mai lărgea puţin; niciodată nu fusese el omul care să strângă cureaua. La spitalul de urgenţă îi dăduseră drumul acasă după trei săptămâni, ca staţionar. Doctorul îi zisese să aştepte, să vadă cum o să se mai simtă. Nu se simţise cu nimic mai bine, aşa că venise aici, la acest spital. Aici aflase că e grav. Dintr-o dată totul se răsturnase! Şi viaţa se pusese cu susul în jos, cu faţa spre groapă. Nu putea deloc să înţeleagă aşa ceva. Dacă s-ar întoarce în mediul lui de lucru, poate totul ar reintra în normal, gândea el. Meseria lui era ceva stabil şi reconfortant. Chiar dacă trăgea din greu, nu simţea efortul… Însă acum, nu mai putea să meargă singur nici măcar până la baie. Dacă ar fi lucrat din nou, gândurile s-ar fi concentrat pe ce avea de făcut şi poate s-ar fi şi vindecat. Sau dacă şi-ar fi revăzut măcar grădina. Grădina lui de acasă, de la părinţi. De câte ori dorise ca să se ducă acolo, dar niciodată nu avusese timp pentru aşa ceva. Preferase să  stea în străinătate. Doctorul ăsta părea atât de sigur pe el. Cu siguranţă va rezolva şi problema lui.

Profesorul era important; era mare! Înalt, masiv, dar fără să fie gras, cu ţinută dreaptă. Păşea cu paşi serafici, printre muritorii de rând ce se înghesuiau la uşa lui, să îl vadă. Mai bine zis, să îi vadă. Si el vedea doar un ansamblu de insecte în mişcare. Se îmbrăca în negru. Ţinuta sobră, elegantă dar cu o uşoară nuanţă sport, îi scotea în evidenţă importanţa. Se reliefa de la distanţă. Şi îi făcea plăcere să ţină o distanţă, între el şi restul. Se vedea cum creşte; creşte, în timp ce tu îl priveşti iar el te ignoră. Părul alb-gălbui, uşor ondulat, mersul ce denota siguranţă, figura foarte preocupată, toate păreau să spună: eu ştiu totul, de mine depinde totul. Eu, sunt totul. Oh, voi insecte care circulaţi în jurul meu; furnici pentru care eu trebuie să gândesc, să vă salvez din prostia voastră. Viaţa voastră depinde de mine, dacă aţi ajuns aici la secţia pe care o conduc eu. Eu decid. Deci numai eu pot vorbi. Voi tăceţi şi ascultaţi şi mai ales nu îndrăzniţi să mă contraziceţi! Trebuie să vă supuneţi. Impresie.

Era luni dimineaţă, ora şapte şi era deja înghesuială la internări. Erau oameni mulţi veniţi din toată ţara. Unii erau sosiţi încă de la ora cinci. Alţii, dormiseră în parcul spitalului sau în maşini. O internare însemna aşteptare şi formalităţi. Ore de stat în picioare, certuri fără rost, nervi, disperare şi speranţă. Dan era obosit. Se simţea rău. Nu mai putea să stea pe un scaun în sala de mese a secţiei. Avea nevoie de un pat, dar, încă nu se eliberase niciunul.
Ana apelă într-un târziu la Profesor. Îi aminti de promisiunea făcută înainte cu două zile.

 

- Nu pot să vă dau o rezervă, chiar dacă v-am promis,- spuse acesta cu un ton sec, iritat. Eu nu pot să îmi dau afară bolnavii. Descurcaţi-vă şi nu îmi mai faceţi probleme. Nu este singurul bolnav grav.Ana alergă prin toată secţia pentru a afla cine va pleca în ziua respectivă acasă. Şi află: un bătrân de 92 de ani, urma să fie externat.Se întoarsese victorioasă. Profesorul nu era deloc mulţumit. Nervos şi deranjat, aprobă instalarea lui Dan în rezervă. Ana puse un plic cu „recunoştiinţă anticipată” în buzunarul halatului asistentei şefe. Acum începeau analizele. După primele rezultate concluzia generală fusese din nou: „e grav!”
O perfuzie a fost pusă, se va da ulterior şi un tratament şi va fi consultat, a doua zi, de chirurgul care urma să îl opereze. Era mai mult ca sigur nevoie şi de o intervenţie chirurgicală.

 

Trecu o noapte. Dimineaţa devreme Ana era prezentă la spital. S-au făcut alte analize. Bolnavul fu transportat în sus şi în jos, aşteptând pe la uşile diverselor laboratoare şi cabinete. Se mai puse o perfuzie. Trecuse de prânz. Profesorul nu îşi făcuse încă apariţia. Era ocupat cu o delegaţie străină venită în spital.


Ana şi Dan discutau. Despre ce altceva decât despre competenţa deosebită a Profesorului. Ce noroc să ajungă pe mâinile unui asemenea medic competent şi sufletist. Dan era vesel, Ana mulţumea lui Dumnezeu, speranţa deschisese aripi colorate de fluturi. Să crezi că poţi să trăieşti, când, cu două zile înainte, moartea îşi fluturase şi ea aripile; era minunat.Perfuzia picura cuminte. Era primul flacon din cele patru care trebuiau administrate. La un moment dat, asistenta îi anunţă că erau convocaţi în cabinetul profesorului. Ana se duse în grabă. Desigur era ceva important. Înaintea ei intră o tinerică zglobie care trăgea drăgălaş, un geamantan pe rotile. Era, după exclamaţia de bucurie a ambilor, o bună cunoştinţă a profesorului.

 

- Aşa cum am vorbit la telefon, am adus-o pe mama de la Timişoara; să-i mai facem un control şi nişte analize. Nu că nu s-ar simţi bine, dar nici nu au ce să strice. Mama s-a mai şi îngrăşat… poate mai dă jos ceva – gungureşte fătuca alintându-se. – Uite-o, este aici. O doamnă între două vârste, cu un picior şi ceva în vârsta a treia, elegantă, corpolentă, îşi făcu apariţia pe uşă.
- Aşteptaţi puţin, mai am ceva de rezolvat, – le spuse profesorul, cu o înclinare, elegantă, din cap. Întoarse privirea spre Ana şi îi ceru unei asistente să îl aducă şi pe Dan. Fătuca împreună cu mama fură poftite alături în cabinet. Profesorul îl mai consultă o dată pe Dan, ce fusese adus pe un scaun rulant şi cu perfuzia după el. Îi mai făcu o ecografie. Ana privi în jur. Văzu câteva picturi expuse pe pereţi. Era şi o gravură de Marcel Chirnoagă. Făcea parte dintr-o serie mică, aveau şi ei una acasă. Dorind să fie amabilă, îi lăudă colecţia de artă.


Profesorul îi răspunse blazat:

- Mda.
Ana plusă:
- Ştiţi şi noi suntem colecţionari.
- Da?! – se miră Profesorul.
- Eu sunt pictor, – specifică Ana, pentru a da o motivaţie.
Profesorul, cu un ton superior:
- Prea mulţi pictori doamnă. Sunt prea mulţi cei care s-au apucat azi de pictat. Tot soiul de necunoscuţi care se cred artişti.
Ana nu se simţi lezată. Dacă asta era părerea profesorului, treaba lui.
- Am să vă ofer un catalog ca să vedeţi ce fac. – îi spusese totuşi, împăciuitoare.
- Nu este nevoie, nu mă interesează! – mormăi nepoliticos profesorul. Apoi îi luă deoparte pe Ana şi Dan, în camera secretarei:
- Să nu audă femeile ce discutăm, nu e treaba lor.
În exprimare pare misogin, gândi Ana.


- Uitaţi care este problema, – zise el sobru adresându-se lui Dan: dumitale îţi fac transferul la Spitalul la care ai mai fost. Ai să pleci acum şi te rog să eliberezi rezerva şi să aştepţi salvarea în sala de mese.Se ridică demn şi porni spre cabinetul său, de unde se auzea cotcodăcitul celor două doamne. Înainte să intre pe uşă, le făcu totuşi un hatâr: le dădu o carte de vizită pentru şeful secţiei de la celălalt spital. Dar acesta nu trebuia să îi dea nici un telefon, nu era cazul:
- Ştiţi este un fel de înţelegere tacită între noi, Profesorii. Ne trimitem pacienţi fară a mai da explicaţii la telefon. – spusese în timp ce îi întindea cartea de vizită. Conştiinţa lui era mulţumită, nu conta ce va fi mai departe. Ce dacă celălalt profesor era poate plecat în concediu. Aici, El era „Profesorul”. Ana înţelese. Rezerva aşa de greu obţinută pentru Dan, urma să revină doamnei de la Timişoara. Perfuzia fu scoasă, ce dacă nu se terminase! Ce dacă era un bolnav grav care nu se putea ţine pe picioare. Ce dacă profesorul însuşi afirmase că el nu îşi dă bolnavii afară! El era Profesorul.

Ana era disperată. Aleargă pe scările spitalului să îl caute pe chirurgul care ar fi trebuit să îl consulte şi eventual să îl opereze pe Dan. Măcar o părere… Poate îl lua chiar la el în secţie. În faţa cabinetului nu era nimeni. Avea emoţii. Bătu la uşă. Niciun răspuns. Mai bătu o dată şi se rugă în gând: Doamne fă să fie aici! Tot nimic. Atunci încercă uşa să vadă dacă era încuiată. O deschise şi văzu expuse pe pereţii cabinetului o serie de caricaturi şi desene. În faţă uşii un afiş mare, ce îl prezenta pe inventatorul nu ştiu cărui aparat. Ana înţepeni în uşă; doctorul era acolo, vorbea la telefon. Nu o băgă în seamă. El era prea mare, ea prea mică, insignifiantă… Dar ea nu vroia să plece. Era prea disperată. Trebuia să îi vorbească. Era ultima şansă pentru a nu fi venit degeaba la spitalul acela. Doctorul îşi vedea în continuare de convorbire. Apoi în semn că o văzuse, se întoarse spre ea enervat:

- Îţi place să asculţi convorbirea mea particulară!- îi spuse pe un ton sarcastic.
Ana înţelese. Plecă fără să mai spună un cuvânt.

Cobora scara cu paşi târşâiţi; zidul devenise cenuşiu şi ceţos, ochii i se cufundaseră parcă într-o apă tulbure şi avea o senzaţie îngrozitoare de neputinţă . Aceeaşi stare de milă şi neputinţă pe care o mai avusese cândva, cu mulţi ani în urmă. Un spital, saloane cu mulţi bolnavi, personal medical, doctori, un profesor, indiferenţă. Asistase fără să vrea la moartea unui copil. Fusese studentă pe atunci. Un copil al unui om sărman care mai avea încă vreo nouă acasă. Un copil al unui vidanjor, ce venise o singură dată să îl vadă. Cu hainele lui jerpelite şi cizmele înalte de cauciuc, cu şapca în mână, stătea în faţa uşii, ne îndrăznind să intre şi spunându-i copilului său doar atât: „tată, tu să fii cuminte şi ascultător.”A plecat apoi făcându-şi cruce şi spunând ca pentru sine:„voia Domnului”. Copilul avea ocluzie intestinală. În salon mai era un copil cu acelaşi diagnostic. De ei nu se apropia nimeni. Erau copii de oameni săraci. Părinţii celui de al doilea copil, făcuseră probabil până la urmă, rost de bani. Atitudinea personalului medical faţă de el se schimbase, erau plini de zâmbete şi a fost operat. Celălalt, era copilul la care nu mai venea nimeni… Era ca o pasăre cu aripile frânte care se zbătea. Asistentele strigau încercând să îi pună masca de oxigen. Aripile păsării fâlfâiau neputincioase. Capul îi era dat pe spate. Nu mai avea putere să strige. De prea mult timp strigase şi nimeni nu voise să îl audă. Acum se agitau toţi în jurul lui. Într-un târziu apăruse şi un doctor; cel care era de gardă. Nimeni nu vroise să îl opereze. Nici măcar profesorul pe care, părinţii copiilor de care se ocupase îl numeau, Dumnezeu. Dar el nu se ocupa de cazurile, „banale”. Imaginea aceea se scrijelise în mintea ei, ca un desen monstruos pe scoarţa unui copac, în creştere. Acum, alt spital, alt profesor, doar o altă poveste.

Veni o salvare. O salvare ce urma să îl ducă pe Dan înapoi la spitalul la care fusese tratat sau mai bine zis netratat, după spusele Profesorului. Se pare că Profesorul uitase acest mic amănunt. O salvare care scutura îngrozitor. Şi ţiuitul ei, ca al tuturor maşinilor de salvare, era înfiorător. Părea că urlă: atenţie trece moartea, deocamdată a altora. Hiiii! Hiiiiiiiiii…! Hi.

 

Amelia Cara

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com