HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Claudiu Popescu - Amintirea lui Grigoriu

Proză scurtă

 

Nu ştiu cum am auzit de chirurgul Grigoriu. Poate că de la vīnzătoarea cu care vorbeam īn vremea aceea. O cunoştiinţă de-a ei ar fi auzit şi ea de Grigoriu, că era fată de avocat, şi, cīnd s-a lăsat cu jale mare, s-ar fi dus la el şi l-ar fi rugat să o ajute să ascundă o bijuterie boierească de familie, o broşă de argint am impresia, foarte veche şi foarte valoroasă, care pe deasupra īi era şi dragă. Chirurgul, om de bun simţ, s-ar fi arătat foarte mirat, că de ce nu merge la un prieten de īncredere, unul aşa de suflet, care să o pitească undeva īn pod, sau īn pămīnt. Fata, că nu, că ştia ea bine că a mai făcut astfel de operaţii, că vrea neapărat să o poarte asupra sa şi că oricum nu are īncredere īn nimeni, acum nu mai există prieteni, ci demoni şi sfinţi. I-ar fi trebuit mult să-l convingă pe Grigoriu, care o ţinea una şi bună că e nebunie curată, că sīnt riscuri prea mari, că au fost alte condiţii īn cazul de care auzise ea. Pīnă la urmă s-ar fi īnvoit văzīnd disperarea fetei. După ce a analizat cu priceperea lui de chirurg toate posibilităţile, a hotărīt să bage broşa īn canalul inghinal, undeva pe sub pielea de la şold, că īn sīn era prea riscat şi la īndemīnă, iar īn altă parte ar fi jenat. A īnvelit-o īn nişte zgīrciuri luate de pe muşchii fetei, mă rog, a dat-o cu soluţii, cu prafuri, şi-a făcut magia lui de chirurg şi broşa a dispărut. Peste cīteva zile, fata ar fi fost ridicată, şi-ar fi aplicat metoda Göring şi broşa ar fi dispărut cu tot cu ea īntr-un mormīnt neştiut. Dar vīnzătoarea era cam ciudată, citea cărţi dubioase şi nu o dată m-a minţit cu neruşinare.

 

Poate că am auzit de chirurgul Grigoriu de la prietenul meu creţ, angajat la o librărie. De cīte ori mă duceam să iau cīte o carte păstrată special, mă invita īn bīrlogul lui din depozitul de cărţi, unde beam şi povesteam tot felul de butade cuminţi. E posibil să-mi fi spus de un scriitor, cīt timp rīdea de el că vine mereu cu capsa pusă la librărie să vadă dacă i s-au epuizat poemele, scriitor care ar fi fost urmărit, un amic de-al lui mai informat l-ar fi avertizat că e pe ţeavă şi atunci s-ar fi dus la Grigoriu să-l ajute să scape de o piesă de aur, o stea de la bunicul lui, pe nume Moschowitz. Grigoriu, un om de bun simţ, l-ar fi īndrumat către rudele lui, dar scriitorul l-ar fi implorat motivīnd că nu are pe nimeni de īncredere, toţi s-au prăpădit şi că nu se poate despărţi de acel obiect. După insistenţe susţinute, Grigoriu ar fi acceptat şi, folosindu-şi geniul chirurgical, ar fi introdus steaua īn ţesutul unei vechi cicatrici de pe coapsa scriitorului. Nu după mult timp de la intervenţie, scriitorul ar fi fost ridicat şi ar fi dispărut complet, urmīnd ca să īnţeleg că steaua nu am mai fost găsită niciodată. Dar creţul era tot un individ suspect, avea īn pivniţa de la depozit un scaun de lemn, care semăna cu un tron şi pe care īl făcuse rost de la un teatru, iar servilismul lui īmi dădea impresia că mă folosea să-şi satisfacă mania de elucubraţie şi cheful de vorbit.

 

Cumva, ideea existenţei unui chirurg Grigoriu mi-a devenit certitudine. De fiecare dată cīnd mă străduiam să aflu cum s-a īntīmplat să aud acest nume, mă loveam de trei gīnduri, parcă intenţionat plasate ca să mă īndepărteze de adevăr: una, că ar fi culmea să fie acest mecanism responsabil de dispariţia unor bijuterii din istorie; apoi că prea erau porniţi, fata şi scriitorul, să păstreze asupra lor un obiect, incriminator şi valoros ce-i drept, dar pīnă la urmă tot o bucată de metal, prea erau pierduţi cu firea şi singuri pe lume; şi, īn fine, că am probleme serioase la capitolul rememorării. O perioadă numai asta am făcut, mă interesam discret prin spitale şi prin biblioteci medicale să confirm persoana lui Grigoriu, şi făceam jocuri şi exerciţii de memorie. Deşi atunci nu aveam prea mare speranţă, au dat roade eforturile mele şi mi-am amintit. E vorba de o scenă din timpul unui curs de geometrie din facultate, cīnd profesorul mă scosese la tablă să fac desenele, pentru că mă văzuse că numai de sfere nu mă interesam la acea oră. Īmi zicea babă surdă, īmi amintesc perfect, sobă, ghiveci, scrie mă integrala de la zero la unu, dormi pe tine, ai stat īn cap, sprijină-te īn creion să nu cazi, şi fraza de neuitat, pe care parcă i-o citesc de pe buze īn momentul cīnd se īntoarce spre mine să mă scoată cu un indiciu din īmpotmoleala demonstraţiei, zice: nu fii mă nul, mergi pe coardă, nu pe arc! Să merg pe coardă, nu pe arc. Să găsesc īntīi vīnzătoarea şi creţul, apoi fata sau scriitorul şi īn final pe chirurgul Grigoriu. De-ar fi fost să-l caut numai pentru a-i mulţumi şi a-l felicita pentru priceperea şi mărinimia lui, tot ar fi meritat osteneala, īnsă mă păştea şi pe mine pericolul şi nu mai aveam prea mult timp de zăbovit. Fusesem deja dus de două ori la interogatoriul bătut şi mă percheziţionaseră la sīnge, de-a dreptul, atīt īn fostul meu apartamentul, cīt şi īn casa părintească.

 

Vīnzătoarea şi creţul dispăruseră. Ştiam despre ultimul, cel puţin, că fugise īn străinătate, dīndu-se actor pe līngă o trupă invitată. Īşi luase şi tronul. Īn biblioteci găsisem o lucrare de patologie chirurgicală la care era coautor Grigoriu, dar īn spitale nu auzise nimeni de el. Şansa mea a fost un interviu publicat īn ziar, luat unui doctor care operase un important activist printr-o tehnică īn premieră la noi, şi care, lămurind jurnalistul cu privire la felul cum ajunsese să perfecteze acea manevră, a răspuns că reuşise performanţa după multe ore de sală şi după multe cazuri dificile, de-a dreapta colegului lui mai mare de facultate, prieten apropiat, desăvīrşitul practician, nimeni altul decīt chirurgul Grigoriu, ieşit la pensie. Da, ieşit la pensie. Nu-mi rămīnea decīt să-l īntreb pe acest coleg al lui, minţind cu vreun motiv īntemeiat, ceea ce am şi făcut, pe loc.

 

Chirurgul Grigoriu stătea īntr-un apartament ca al meu. I-am luat īntīi adresa şi i-am scris o scrisoare, simplă, cum i-ar scrie un om īndurerat, fără să submineze partidul, măgulindu-l şi rugīndu-l pentru o consultaţie. M-a primit binevoitor. Era un om cam cīt mine de īnalt, cu mustaţă albă şi sprīncene stufoase, īndesat, cu trăsături dure, sever, dar politicos şi nobil. M-a poftit īn camera de zi, simplu mobilată. Pe līngă biblioteca plină ochi, stăteau īnşirate grămezi de cărţi, iar la geam o mulţime de plante aproape că nu mai lăsa lumina să pătrundă. După ce i-am mărturisit adevăratul motiv pentru care venisem, şi-a dezbrăcat halatul, uşor dezamăgit şi nostalgic, şi m-a ascultat multă vreme tăcut, cu mīna la frunte. Īmi amintesc că i-am povestit de fată şi de scriitor, de urmăritorii mei, de problemele de memorie, de obiectul pe care trebuia neapărat să-l ascund, de optimismul şi de bucuria pe care mi le inspira. Mă privea ca pe un condamnat la moarte, şi poate, cine ştie, cu milă de tată.

 

L-am īntrebat credeţi că este posibilă o astfel de opreraţie. Nu am făcut şi nu ştiu să se fi menţionat īn literatură, īnsă există varianta de a combina procedee vechi care să aibă succes, cu sau fără elemente pur noi, pe care le-aş rezolva nevoit īn timpul intervenţiei, a răspuns ridicīndu-se către bibliotecă. Oricum, este o provocare, a adăugat deschizīnd un atlas de anatomie. I-am zis chiar se poate să-l puneţi īn inimă, oare nu va pleca de acolo la cap. Nu, nici vorbă, a spus arătīndu-mi o planşă cu secţiuni prin inima umană, va rămīne ataşat de perete, acolo, chiar īn centrul cavităţii, lipit şi mulat pe suprafaţa ei, sīngele va curge nestīnjenit, inima va bate poate un alt ritm, dar..., se va integra perfect ca şi cum a fost dintotdeauna acolo, şi pentru celule chiar va fi aşa pentru că ele sīnt altele mereu, este ascunzătoarea perfectă, nu-şi vor da seama decīt dacă vă vor pune la radiografie, atunci inima va mărturisi ce ascunde, e firesc aşa, dar nu cred că le trec prin minte astfel de investigaţii, nu au ajuns chiar pīnă acolo, să fiţi pe pace. Īnsă, permiteţi-mi o īntrebare. Vă rog. De ce aţi dorit să-l ascundeţi aşa adīnc?

 

 © Claudiu Popescu

 

Impresii si păreri personale īn FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu īşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, īn concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face īn virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid īn mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (Romānia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (Romānia), Cezarina Adamescu (Romānia)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com