Pagina de front | Istorie | Proză si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Amintiri „sine ira, et ratio”!

Mari Români - convieţuind paşnic cu ... un neamţ!

 

Dan Alexandru CRIŞAN

 

 

Totul a început când tatăl meu, ardelean din cap până în picioare şi invers, mi-a spus calm: „Dragul meu fecior, atâta timp cât stai cu mine faci şi te comporţi, cum spun eu!” Dar eu, nu doream să-mi rad barba şi să-mi tund pletele – cum dorea Dânsul; vroiam, să le cânt folk - cu vocea şi acompaniat la chitara de viitoarelor balerine - în căminul Liceului coregrafic din Cluj taman în timpul orelor de şcoală şi - mai ales, nu-mi plăcea să fac nimic, dar chiar nimic, exact din ceea ce Dânsul numea – cu un facies de Sfinx: A muncii!

Aşa că... Am plecat de acasă în pace şi prietenie cu tatăl meu şi... am ajuns în chirie, la Ion Pap de Donat (pe româneşte, fiindcă Jean Pap, a ajuns după un stagiu de un an, pe la Paris): poet şi universitar la litere – La Universitatea Babeş-Bolyai.

Cum mama lui – bucătăreasă la cantina Sfatului Popular – adică la Primarie, cum ar veni astăzi, ridicase doar până la roşu ditamai căsoiul şi se cam „împuţise” treaba pe la cantină, fu nevoită, să închirieze camere pentru a avea finanţele necesare de a termina gospodăreşte construcţia şi a nu mai fi întrebată toata ziua - de nişte răi şi niste fameni răuvoitori şi invidioşi: De unde bani?

În bucătăria de la parter, locuiam eu; dar, veacul mi-l faceam la etaj unde, sălăşluiau într-un „dolce farniente” trei Mari Români: Ion Pap de Donat – cel despre care făcui vorbire mai sus şi fiu al propietăresei; Valentin Clătineanu, lector la filosofie la aceeaşi Universitate ca Ion-Jean şi filosof şi la propiu şi la figurat – kantian convins şi fratele meu Tudor Crişan, asistent la Institutul Politehnic din Cluj. ( Fratele meu fiind mai mare, purtase acelaşi monolog cu tata, cam cu vreo trei ani înainte! Cu toate că n-avea plete şi barbă; nu le cânta nimic, nu numai viitoarelor balerine, dar chiar nimănui şi... stătea toata ziua şi de multe ori chiar şi noaptea, în laboratorul catedrei de Automatizări a  Politehnicii clujene lipind şi dezlipind, fel de fel de sârme şi sârmuliţe. Doară Dumnezeu  dragul, îi poate înţelege pe părinţi; copiii, în nici un caz!), Domnul sau Satana - depinde din ce unghi priveşti problema, îl aduse laolaltă cu cei trei, pe bunul şi candidul român-neamţ – din Sibiu. Peter Moţ, lector şi el la Litere - la catedra de limbă germană.

Peter era, ori din care parte ai fi privit la el, tipul germanului clasic. Ordonat până la pedanterie; saluta primul dimineaţa când se întâlneau în viitorul living – ce pe moment era o încăpere imensă goală, dar plină de mucuri de ţigară - de cu noapte până ce Peter, punea mâna pe matură şi mătura - el, nu fuma!, iar ei – cei trei Mari Români, nu odată, căscând de somn, uitau să mai răspunda la salut sau, mormăiau un semnificativ: Îhî! Mint! În living era un frigider. A lui Peter; pentru că – nu-i aşa, nu cadra să-ţi ţină omul frigiderul în camera lui - ce era: dormitor, bibliotecă şi camera de oaspeţi-feminini şi - cum în bucătăria de la etaj locuia Valentin – fiind la fel de sărac ca şi mine, Peter şi-a pus frigiderul în viitorul living. Trai nineacă pentru cei trei, în lungile nopţi de combatere a regimului - cu gin şi remy, pentru că în frigider sălăşluia - la loc de cinste: minunatul „salam de Sibiu”, conserve: de carne de porc în suc propriu, de costiţă cu fasole ţucara, telemea şi caş şi caşcaval, din aceeasi zonă a României de unde se trăgea Peter - ca strămoşi, Sibiul, capitala culturală a Europei, din zilele noastre. Bineînţeles, că nici unuia dintre cei trei Mari Români, nu-i trecea prin cap – nici cea mai vagă idee, precum că, ar trebui să pună la loc ceva, dupa ce devalizau... frigiderul. Până într-o noapte; când Peter, avea la meditaţie o tânară şi suavă – ca o garofiţă, studentă de a sa şi timid, spre a nu deranja pe Marii Români, deschise frigiderul... gol.

Noi stăteam pe jos - la un gin şi... până mai vedeam cât de cât ceva, jucam şi remy, aşa căa apariţia lui Peter nu ne putea deranja deloc, noi fiind, cred, cam  la a patra sticlă de gin.

-   Bă! Urla, bunul Peter Moţ – ca un moţ, către celalalt moţ, aflat pe culmea celuilalt munte, din Munţii Apuseni!

Linişte mormânt şi nişte ochi căscaţi a luna plină sau, a bovină – din partea noastră şi, încărcaţi – ochii, a mii de semne de întrebare, pline de ceaţă!

-  Măi, oameni buni, v-am rugat de un milion de ori, să-mi lăsaţi o bucăţică de salam sau branză sau caş sau, măcar o conservă, zise Peter obosit – de studiu, cu un glas care suna a scuze. Acuma eu, ce să-i dau Martei să mănânce, că este trei dimineata?  (La vremea aceea toate magazinele alimentare se îinchideau la orele 20 şi restaurantele la orele 22; iar Marta, a ajuns – după terminarea facultăţii, în condiţia de consoartă cu acte la starea civilă, a lui Peter. Ce să zic: Om serios, neamţul!).

I-a raspuns Valentin care, ca orice filosof de structură, înţelegea rapid ideatica transmisă de un om, prin viu grai:

- Dă-i, cozonac!

Spre surprinderea tuturor Peter, ni s-a adresat în germană, după care a dat să trântească uşa camerei sale - dinspre interior dar... german sadea, a închis-o încetişor şi nu a mai apărut decât după doua zile, zâmbitor. Trăsese o fugă până la Sibiu şi... frigiderul, abia se putea închide. Cum nu cunosc germana, nu v-aş putea reproduce, ce a spus înainte de a nu trânti uşa, dar mama, suna cam la fel şi în germană...

 

P.S. Am încercat varianta tatălui meu şi cu cei trei „regăţeni”, colocatarii mei şi în acte, propii mei copii. După ce le-am spus cât se poate de serios: "Copii, cât timp locuim împreuna voi, trebuie să faceţi, ceea ce spun eu!" Răspunsul lor a fost cât se poate de rapid şi la unison: Nici o problemă tată, fără suparare, poţi să pleci când vrei!

 

Dan Alexandru CRIŞAN

 

Comentarii de la cititori

 

-------------------------------------------

-- Formular: Părerea

-------------------------------------------

 

1. Ce doriti sa ne transmiteti?: ÎNTREBARE

2. Tema / articolul / autorul:: Dan Alexandru Crişan

3. Numele si prenumele Dvs.:George Liviu Teleoacă

4. Adresa Dvs. E-mail: liviuteleoaca@yahoo.com

5. Numarul Dvs. de telefon (fix):021-3243150

6. Numarul Dvs de telefon (mobil):0749 867346

7. Textul mesajului Dvs.: Dragă domnule Dan Alexandru Crişan,

Am citit simpatica dvs. povestioră-mărturisire cu atât mai multă induioşare, cu cat sunt sibian de origine şi nu suport nici eu mucurile de pe podea până într-atât încât, deşi nu fumez pun mâna pe mătură şi le strâng fără a mai întreba cine le-a abandonat pe acolo. Şi eu am plecat de la tata nu numai fiindcă eram şi sunt cel mai mare dintre fraţi, ci şi mai ales fiindcă înţelesem, chiar şi singur, că nu îl pot ofensa pe maturul şi truditul meu tată, cu exuberaţele tinereţii mele. Cu foarte mici diferenţe povestioara dvs. este un mic fragment din povestirile mele şi tocmai de aceea îmi permit să afirm că scrierea dvs. era mult mai valoroasă şi mai plină de învaţăminte fără acest apendice numit "post scriptum" care sub masca umorului îi invaţă pe cititorii tineri obrăznicia de a-ţi goni părinţii, direct sau indirect.

Prea este veche si bine verificată porunca biblică "Respectă pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ" (Ieşirea 20,12) pentru ca să oferim calambururi pe seama ei. Tocmai fiindcă în realitate apar destule asemenea erori de comportament, arta trebuie să indice căile devenirii şi nu să facă haz de necaz consfiinţind cu jovialitate gesturile decăderii.

Este şi decent şi util să punem balsam şi pansamente curate peste leziunile erorilor noastre de educatori şi dvs. aţi greşit dacă cei trei fii vă răspund astfel la unison. La ce bună toată această civilizaţie materială dacă nu mai există nici măcar respectul şi recunoştinţa faţă de părinţi?

Cuvântul este sabie grea şi când scrii eşti răspunzător pentru atitudinle reale pe care le induci, fără să te poţi scuza prin ceea ce ai fi vrut să induci. Un om inteligent ca dvs. n-ar fi adăugat acest "Post Scriptum" decât cu un anume scop. Dvs cu ce scop l-aţi adăugat?


 

Mult stimate domnule George Liviu Teleoacă,

 

Va mulţumesc din suflet, pentru aprecierea din comentariul facut de dumneavoastră - la prima mea „amintire” postată în revista AGERO şi; la modul cel mai serios, pentru „tragerea de urechi”! Tot timpul am fost mult mai atent şi, mi-au placut mai mult oamenii, care nu sunt întru-totul de acord cu mine şi, mi-o spun – cu blândeţe şi argumente şi; mai puţin aceia – daca nu, chiar deloc, care îmi ridică osanale şi mă aplaudă vivant. (am o anume „sensibilitate” cu privire la aplauze, din vremurile socialiste când realizasem, de cât de parşivi erau toţi aplaudacii!). Dar... Nu cred totuşi, ca meritam! Şi am sa va spun de ce. Tatăl meu îi spunea tatălui lui, sarut’mana tată şi, îi vorbea cu dumneavoastră – la persoana a treia. Aceasta, nu l-a impiedecat să plece de acasă şi să se facă inginer. Ceilalti fraţi ai dânsului, au urmat hotărârea bunicului - preot fiind şi... s-au facut preoţi – ca o tradiţie a familiei ( străbunicul a fost tot preot!). Eu îi spuneam tatălui meu sărut’mana, dar pentru libertatea mea...”urlam” la el şi-i vorbeam, la persoana a doua.

Fratele meu, a urmat „tradiţia” şi a devenit inginer; eu... Am plecat de acasă si am pornit-o cărând tava la propriu şi la figurat, ca figurant pe scenele teatrelor bucureştene „Comedia” şi „Lucia Sturdza Bulandra” şi mi-am încheiat, oarecum, cariera artistică îndeplinind sarcini de asistent scenograf şi asistent regie – ceea ce a fost visul meu, la cateva filme artistice de lung metraj, de referinţă. Am lucrat şi am fost în „intimitatea” marilor regizori şi artişti români şi aceasta „aventură”, nu aş schimba-o cu nimic altceva şi pentru nimic in lume. Dar, iarăşi dar... Multe prostii nu aş fi făcut şi multe rele nu mi s-ar fi întâmplat, dacă tatăl meu m-ar fi înţeles şi mi-ar fi dat concursul – măcar, pecuniar. Mi-a dat dreptate şi a recunoscut - când târziu, am comunicat cu adevărat, ca şi plecarea dânsului de acasă, a avut aceleaşi consecinţe personale, inutile.

Mult chin, ce ar fi putut fi evitat dacă părintele, nu ar fi dorit să-şi impuna vrerea. Nici măcar, chinurile respective, nu ne-au întărit ci... poate puţin, ne-au înrăit...Socialul şi relatiile sociale, chiar şi acelea de familie se schimbă de la generaţie la generaţie, chiar. Personal, aş râde cu lacrimi dacă copiii mei, mi-ar spune sărt’mana, tată! Unde aţi vazut dumneavoastră lipsa de respect a copiilor mei, prin ceea ce am zis eu, în P.S. că mi-au spus? (Au sărit şi ei cu gura pe mine, precum că, nici măcar în gând, n-au gandit aşa ceva!). Dar le-am explicat: Nu-i spui unui prieten: Dragă, dacă nu te simţi bine, poţi să pleci? Se simte acela jignit, la o astfel de zicere? Am facut în aşa fel, ca eu să fiu tată, ca îndrumare doar, atunci când ei s-au încurcat în viaţă şi mi-au cerut părerea şi...CEL MAI BUN PRIETEN AL LOR. Distanţa dintre tatăl meu si tatăl dansului; dintre mine şi tatăl meu, reale, eu am anulat-o si, prin acel PS. Am dorit, ca şi ceilalţi părinţi să realizeze că distanţa aceasta, în lumea de astăzi – ca şi ieri; ca şi alaltăieri...poate produce rupturi, definitorii. Dacă lor le este mai bine sunt gata eu, oricând, să plec de la casa mea! Atât. Cred, ca nu aţi fi fost atât de „categoric” dacă, la finalul PS. aş fi adaugat: Eu sunt prietenul cel mai bun al copiilor mei! Mea culpa!

 

Cu deosebita stimă,

Dan Alexandru Crişan


 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)