Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Fragment din romanul Arbeit Macht Frei!

Lucia Dărămuş (foto)

 

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Hannya

         Povestea aceasta, dragi oameni mari, este reală.Veţi putea īnvăţa ceva, dacă veţi avea răbdare preţ de două capitole, cīt veţi sta īmbrăcaţi īn copii. După aceea veţi reveni la condiţia mult iubită de voi – a omului mare. Aşadar ea, povestea,  īncepe īn anul 1944, cīnd Hannya, fetiţa care ştia să zīmbească tot timpul, a fost luată din patul ei cald şi dusă īmpreună cu familia şi alţii la fel ca ea, īntr-un tren.Cei mai mulţi l-au numit trenul morţii, cum existau şi halele morţii, gropile morţii,  pentru că maşinăria s-a dovedit a fi un balaur mare de fier, negru la ochi, cu gură uriaşă care īnghiţea sute de suflete.  Pentru Hannya, fetiţa cu zīmbet de stele, s-a dovedit a fi trenul vieţii. Era noapte şi foarte, foarte cald. Copiii plīngeau, adulţii īncercau să-i potolească. Hannyta, īn aceea noapte, īşi ţinea tatăl strīns de mīnă. Nu īnţelegea ce se petrece. Īntr-un colţ īntunecat de vagon, adunīnd la piept bucceluţa pe care apucase să şi-o ia, īncepu să exploreze tărīmul tainic pe care doar ea şi prietenii ei īl cunoşteau. Acest tărīm de vis chiar există. El se numeşte LIMELFIA. Hannyta şi cei trei prieteni – Negrilă, Gălbilă şi Roşil㠖 fuseseră deja acolo de mai multe ori. Am uitat să vă spun – Hannya era o fetiţă evreică foarte frumoasă, ascultătoare, care citea foarte mult. Īi plăceau poveştile. Chiar ea inventa basme şi īi mai plăcea să picteze. De aceea īn trăistuţa ei aţi fi găsit, dacă aţi fi căutat, o carte cu pagini albe īn care obişnuia să-şi ascundă poveştile inventate, pe Negrilă, pe Gălbilă, pe Roşilă şi multe culori. Aşadar, cum stătea ea īnghesuită printre ceilalţi evrei, auzi nişte glasuri care ieşeau din trăistuţa ei fermecată:

-Hei, Hanny, scoate-ne de aici, spuse primul pitic.

Hannya deschise băgăjelul cīt să le dea un pic de aer celor trei, īşi aruncă privirea īn interior şi ce să vezi…?!

 Īn căciula lui Roşilă strălucea ţinutul Limelfiei. Fetiţa zīmbi larg. Īntr-o clipă uşa vagonului se deschise cu zgomot iar īn lumina lunii apăru chipul răutăcios al unui soldat. Venise să mai īnghesuie cīteva zeci de evrei īn tren, deşi acesta era suprapopulat. Dintr-o singură privire surprinse faţa vioaie a Hannytei. Nu-i plăcu deloc:

-Wer ist das?, īntrebă  acesta pe un ton răutăcios şi apăsat.

-Das ist Roşilă, se auzi vocea de clopoţel a fetiţei. Este prietenul meu. Gălbilă şi Negrilă īi sīnt fraţi. Īmpreună sīnt trei pitici pe care i-am primit anul trecut de la un domn german. Īi scoase pe toţi trei. Vorbiţi cu domnul, este foarte amabil. Haideţi, spuneţi Guten Abend! Ridicīnd ochii spre soldat adăugă: “Ei sīnt pitici copii şi ştiu mai mult să deseneze. Roşilă pictează macii, Negrilă lalelele, Gălbilă floarea-soarelui. Sīnt foarte pricepuţi. De aceea vara macii vă incīntă cu roşul de foc, primăvara lalelele negre se iau la īntrecere cu pămīntul smolit, iar floarea –soarelului se lasă pe mīna pictorului Gălbilă, care o face cea mai frumoasă. A şi cīştigat un concurs de frumuseţe. De atunci poartă pe cap coroana strălucitoare primită de la soare. Bagajul acesta este al meu. Īn el mai am culori şi….. Negrilă, mi-ai ascuns cartea? Wo ist das Buch? Aha, aici era! ….cartea mea albă. Īn ea īnghesui toate poveştile, mai adăugă fetiţa şi īntinse larg cele două mīnuţe fără ca să aibă ceva īn ele.

 -Şi īţi īncap? īntrebă soldatul de această dată cu fruntea descreţită, care īnţelese imediat că are īn faţă un copil inteligent şi spontan. Avea şi el o fetiţă acasă.

-Cartea mea e ca trenul acesta, adăugă Hanny. Cu cīt sīnt mai mulţi evrei, cu atīt mai īncăpător devine trenul. Poveştile mele stau unele peste altele, ca noi. Nu se ceartă, pentru că sīnt de multe feluri şi se iubesc. Eu mă numesc Hannya. Wie heiβen Sie?

-Ich heiβe Böhm. Domnul Böhm privea cu uimire chipul curajoasei Hannya. Pentru un moment, se gīndi că evreii sīnt tot oameni şi renunţă să-i mai īmbrīncească şi să-i lovească, aşa cum avusese pīnă atunci obiceiul.

Uşa vagonului se reīnchise. Pe līngă tren, pīnă tīrziu īn noapte, se auzeau doar paşii puternici ai jandarmilor, cuvinte nemţeşti, iar īn depărtare, din cīnd īn cīnd, focuri de arme. Evreii din tren sperau īn ziua de mīine. Că vor fi duşi undeva să muncească, undeva unde steaua galbenă de pe hainele lor nu ar mai fi stīrnit īn ceilalţi de līngă ei mīnie, batjocură, furie. Īncercau să adoarmă liniştiţi, cu nădejdea īn sīn.

Hannya nu īnţelegea de ce trebuie să doarmă īn picioare. După obiceiul ei ori de cīte ori ceva nu mergea cum trebuie, īşi deschise larg privirea şi īncepu să brodeze cuvinte, care se şi aşezau īn cartea ei.

-Hei, trezeşte-te Domnişoară, spuse Gălbilă şi īncepu să mīrīie un cīntecel:

         Fluturi roz, verzi, azurii

         Păsări albe mii şi mii

         Animale mici şi mari

         Care zboară, care cīntă

         Care pasc pe verzi cīmpii

         Ne aşteaptă, scump copil,

         Īn ţinutul fermecat

         Limelfia – pe nume chemat

         Zănurfi prin abur de zahăr plutesc

         Scăldīndu-se īn mările visului,

         leneş ochean al soarelui.

-Ce metaforă frumoasă ai creat, spuse Negrilă. Nu-i aşa că-i o metaforă plasticizantă?

-Pof…tiiim?!, comentă Roşilă. Metaforă din plastic ai spus?

-Nu, nătărăule, plasticizantă. Adică o imagine plastică.

-Ba tu eşti nătărău. Din material plastic poţi să faci …găleţi…..īm, īm…sau …īn orice caz nu metafore, spuse Roşilă cu mare emfază, ridicīndu-şi nasul īn vīnt a deşteptăciune.

Negrilă se făcu negru de mīnie. Ridică palma şi pleosc una peste cap:

-Na, o meriţi! Unde ai fost la ora cu metafora!? De te-ar auzi acum doamna Piticanie…

-Ha, ha, ha, izbucniră īn rīs ceilalţi doi pitici. Poate vrei să spui doamna Piticoată …. Nu Piticanie.

-Īncetaţi, interveni Hannya. Se vede că nu vă prea place şcoala. N-ar strica să băgaţi la cap ce vă spun acum şi să īncuiaţi bine capul ca să nu vă mai zboare noţiunile cine mai ştie pe unde. Metafora este de două feluri: revelatorie şi plasticizantă. Acum gata, e timpul să zburăm spre Limelfia.

-Roşilă, īn ce parte ne vei duce?

-Spre īnafara marginii Limelfiei. Acolo găsim destulă apă pentru toţi aceşti oameni din tren. Doar că am nevoie de mult, mult vīnt cald, se smiorcăi acesta, neuitīnd să-şi sufle nasul roşu şi mare īntr-o frunză de arţar.

-Nu vă faceţi probleme, voi face eu rost. Tu pregăteşte-ţi doar căciula. Roşilă īşi scoase scufia din cap şi o īntinse spre fată. Hannya īşi aţinti privirea prin crăpăturile din tavanul vagonului pe unde pătrundeau razele lunii şi spuse:

-Doamnă Lună, doamnă Lună, te rog să le spui vulcanilor tăi să clocească, iar cīnd s-au īncălzit destul de mult şi īncep să tuşească să-şi īndrepte buzele spre căciula lui Roşilă. Noi vrem să ajungem īnafara marginii Limelfiei.

-Ce-mi dai, dacă fac ce-mi spui tu? Luna īşi aranjă marginile vaporoase ale rochiei, apoi se uită īn oglinda fermecată pe care o avea tot timpul la ea. Aşa īşi trimitea trupul graţios pe suprafaţa oricărei ape de pe pămīnt.

Copila se gīndi un pic, apoi răspunse:

-Īn acea parte de Limelfia sīnt mulţi nori şi plouă foarte mult. Zănurfii de acolo sīnt mai plouaţi decīt zănurfii din mijlocul marginii. Muncesc mult, foarte mult. Majoritatea lucrează īn comerţ. Vīnd nori zănurfilor din interiorul marginii dinspre interiorul Limelfiei. Acolo nu plouă. Acolo este deşert. De aceea sīnt mai tot timpul obosiţi. Voi vinde nori. Cu banii adunaţi voi cumpăra delfini să te īncīnte şi să-ţi cīnte, sanitară să te īngrijească, hamsii să te hrănească.

-Sīnt mulţumită de ce-mi oferi. Dar mai spune-mi, de ce vrei tu să călătoreşti pīnă acolo?

-Unde stau eu acum, spuse Hannya, nu mai este chiar confortabil. Sīntem īngrămădiţi sute de oameni īntr-un vagon. E foarte cald. Unii nu mai pot respira. Alţii mor de sete. Īţi aminteşti, aseară cīnd te-am vizitat ti-am propus să vii la mine īn pat şi să dormi, īn cazul īn care ai fi fost obosită. Te-aş fi servit şi cu o īngheţată cu vanilie… īţi era cald. Acum īnsă, nu ştiu de ce am fost scoşi din case şi băgaţi aici. Trebuie să salvez oamenii, cum am vrut să te salvez şi pe tine. Trebuie să aduc apă de pe Limelfia.

         Doamna Lună īşi īntinse braţele, o ridică pe Hannyta pīnă la ochii ei care se furişau prin zăbrelele vagonului  şi-i zīmbi cu multă dragoste.

-Nu ne rămīne, zise Luna, decīt să punem vulcanii la treabă. Dar pentru ca să clocotească, vulcanii trebuie să doarmă adīnc, adīnc... Abia cīnd sforăie īncep clocotitul, căldura, tusea.

-Prea bine, zise Hannya, să doarmă.Vom face linişte.

-Ei nu pot adormi decīt dacă li se cīntă. Eu nu ştiu să cīnt, cīntă-le tu.

Hannyta īncepu să cīnte cu un glas limpede, cristalin, o melodie despre Cel care crease toate frumuseţile cīte existau īn cer şi pe pămīnt. Un cīntecel pe care mama ei obişnuia să-l īngīne seara, īnainte de culcare – Eli, Eli! Limba vechiului ei pămīnt despre care ştia atītea poveşti adevărate, cu oameni care fac munţii să plīngă, morţii să vorbească, toiagele să se transforme īn şerpi, apele īn sīnge, īi era tare dragă. Credea fiecare cuvīnt pus īn poveştile evreieşti, spuse de părinţi. Nu de puţine ori, melodiile acestor cuvinte care veneau tare de departe o mīngīiară, īi alinară somnul. Acum, īnsă, era rīndul ei să le cīnte. Magia lor de mii de ani avea să īmblīnzează universul. Hannya credea īn ele. Toate stelele se īmbulziră să ajungă īn primul inveliş al cerului, să privească omuleţul al cărui glas atīt de frumos pătrunse pīnă la ele īncīntīndu-le.

Cīntecul, armonia lui cristalină, acoperi zgomotul sinistru făcut de papucii soldăţeşti, de strigătele īnspăimīntătoare, de suspinele copiilor evrei…

Glasul limpede al Hannyei, ca izvorul de munte, era īnsă neplăcut soldaţilor care izbeau cu bastoanele puternic īn vagoane strigīnd – Linişte! Gura! Hannyta īnsă cīntă mai departe.

Toţi vulcanii de pe lună adormiră profund.Unii īncepură să sforăie şi să scoată fum şi bulbuci pe nări, alţii să tuşească de-a binelea.

         Cīt ai spune peşte mămăliga prăpădeşte, căciula lui Roşilă se umplu de un vīnt puternic, extrem de cald. Nici n-avură timp să mulţumească Lunii pentru ajutor că se treziră īn Limelfia, ţinutul mult iubit de ei.

         Zănurfii ştiau că vor sosi, aşa că  fuseseră aşteptaţi.

         Totuşi, ca să pătrunzi īn acest loc eşti supus unor probe. La Marea Poartă a Limelfiei te īntīmpină de fiecare dată un Baediantrop, o fiinţă foarte veselă, ca o sferă, cu nasul mare şi roşu, cu două mīini lungi, mai lungi decīt trupul, care te supune testului – Om mare sau om Mic?

         Prima īncercare pe care a avut-o Hannya de trecut părea foarte simplă, dar īn realitate nu era aşa.

         Un covor verde cu flori albe şi galbene i se īntinse īn faţă. Īn mijloc se afla un şotron care trebuia parcurs. Nimic mai simplu! Nu-i aşa? Aşa aţi spune, dragi oameni mari.

         Hannya aruncă piatra şi īncepu - ţop-ţop īntr-un picior - să sară fiecare pătrat. Cīnd ajunse īn dreptul pietrei o gură mare se deschise şi fetiţa căzu īn ea.

         Se īnvīrti, se rostogoli īn labirintul şotronului pīnă se opri īn cele din urmă īn ultima īncăpere de unde nu se mai deschidea nici un drum. Pe masă, acolo se afla şi o masă, găsi un pergament. Strămoşul cărţii stătea īmpăturat cu o ţinută regală de-a dreptul, deşi săracul era scrijelit şi pe deasupra mai şi mirosea a piele de animal. Literele vechi erau legate unele de altele īn fraze lungi, cuvintele nefiind despărţite īntre ele cum ştim noi că se scrie acum.

         Hannya citi:

         Orice om este metafora unei pietre preţioase. Pe măsură ce trece prin viaţă el se şlefuieşte bine, bine de tot. Toate plusurile nefolositoare sīnt  īndepărtate. Frumuseţea, strălucirea din el vin din ceea ce a pus īn ceilalţi. Īn final omul arată ca o nestemată. Este o nestemată. Dacă vrei să ieşi de aici, demonstrează-ţi bunătatea simplă.

Hannya, citind toate aceste cuvinte, căzu pe gīnduri. Oare ce trebuie să fac? Se īntrebă īn sinea ei.

         O porni spre dreapta pe una din străzile curcubeului rougalvial,  care atīrna de creanga unui copac. Merse cīt merse, īn cele din urmă īnsă i se făcu foame. Nu avea ce să mănīnce aşa că ……… se puse pe cīntat.

         Şi cīntă ea, şi cīntă, pīnă cīnd cuvintele, care cīndva născuseră lumina, īntinderile de ape, pămīntul, deschiseră uşa peretelui curcubeului rougalvial. Hannya privi curioasă gura, care se căsca din ce īn ce mai mare, pe măsură ce glasul ei īnvioara cuvintele melodiei. Dincolo de aceşti pereţi se aflau ferecaţi toţi oamenii care cīndva au fost şi ei copii, dar au uitat să mai fie şi astfel nu şi-au mai amintit de cuvīntul bunătate, bunătatea simplă.

         Nu-i putea lăsa īnchişi acolo. Trebuia să-i salveze. Īi rugă să o urmeze. Păşiră cu toţii peste prag şi căzură īn adīncitura mare şi neagră a unei scoici dantelate, care se şi īnchise īndată. O voce parcă din ape adīnci, plină de graţie se auzi:

         Oamenii mari nu pot pătrunde īn ţinutul Limelfiei decīt purtaţi de glasul tău, Hannya. Pentru aceasta trebuie să rămīi īnchisă īn scoică pentru totdeauna şi să cīnţi. Alegerea este a ta.

         Fetiţa n-a stat mult pe gīnduri. Īnotīnd īn apele străvezii, purtată din cīnd īn cīnd de un căluţ de mare, īncepu să fredoneze o melodie veselă, pe care obişnuia să o cīnte de Hanuca. Era sărbătoarea ei preferată pentru care se pregătea cu aproape o lună īnainte. Repeta toate melodiile la pian alături de tatăl ei. Īmbrăca fiecare rochie din dulapul cu haine, trecīnd prin faţa fiecărui membru din familie, apoi, īn funcţie de numărul complimentelor primite, se hotăra asupra uneia dintre ele. De Hanuca, īnsă, norocoasa rochie era cu totul alta. Īn Sinagogă stătea totdeauna la balcon. De acolo putea să-l vadă cel mai bine pe Marele Rabin cīnd scotea Torra, cīnd se ruga pentru ea, cum cīnta rugăciunile, cum īşi pregătea pe trup hainele speciale. Totul avea pentru fetiţă o aură tainică. O făcea să se simtă īn siguranţă, ca atunci cīnd era bolnavă şi mama o ţinea strīns la piept, iar ea īi simţea respiraţia caldă. Era o alinare şi adormea pe loc. Dar cel mai mult iubea momentul īn care erau chemaţi toţi copiii, cīntau, se ţineau de mīini şi săltau pe melodia veselă despre bunătatea lui Eli, care a ţinut Menora aprinsă opt zile şi opt nopţi, care a īnvins īntunerecul. Adulţii cīntau şi ei: Mi Camoha Baeilim Haşem? ( Cine e ca Tine, īntre puternici, o, Doamne?) La sfīrşit, cei mici primeau bani, dulciuri şi mere. Mama i le cocea, după ce i le umplea cu zahăr şi scorţişoară. Ea, Hannya cīnta.

Purtată de căluţul străveziu, fetiţa nu se īnspăimīntă. Melodia fredonată aduse cu ea toate amintirile sărbătorii luminii, pīnă şi mirosul de zahăr ars cu scorţişoară şi măr īl simţea īn nări, iar o uşoară zeamă tămīioasă o simţea pe limbă.

         Staţi liniştiţi, lucrurile nu au rămas aşa. Hannya nu a rămas īnchisă īn scoică.

         Cei trei prieteni ai ei, deşi au absentat de la ora despre metaforă, erau mari meşteri īn cuvinte. S-au īnfăţişat īnaintea Baediantropului

şi-au īnceput:

         Eu sīnt Roşilă şi vorbesc īn limba roşie:

         Fetiţa – roş Hannya – roş

                   Om mic – roş cu suflet mare – roş –

                   s-a dovedit a fi…..

         Eu sīnt Gălbilă şi vorbesc īn limba galbenă:

                   Hannyta – galb copil nevinovat – galb –

                   De două ori – galb - , s-a sacrificat…..

         Eu sīnt Negrilă şi vorbesc īn limba neagră:

                   Hannya – neagră, ap㠖 neagră,

                   la evrei – neagră, tren -  neagră

         Roşilă şi Gălbilă izbucniră īn rīs.

         -Oare nătīngeală neagră există?

Nici Baediantropul nu se putu abţine. Rostogolit  pe spate, cu burta mare īn sus, se prăpădea de rīs:

-Aşa maeştri īn ale cuvintelor sīnteţi că n-am īnţeles decīt că vorbiţi tare colorat, mai spuse acesta. M-aţi distrat de minune pe ziua de astăzi. Aduceţi fetiţa la mine, porunci el, baediantropilor minori. El era cel major.

         Ajungīnd īn faţa lui, Hannya povesti despre motivul venirii ei acolo. Toţi cei prezenţi se īnduioşară, considerīnd că acest copil cu adevărat poate da lecţii de bunătate. Baediantrop prinse Oceanul din Limelfia de cele nouă  colţuri, īl scutură bine, pīnă cīnd o parte din ape se revărsă peste margini şi ajunse astfel sub forma picăturilor de ploaie printre crăpăturile vagoanelor unde erau īngrămădiţi evreii.

         Hanny nu-şi uită promisiunea faţă de Doamna Lună.

         Īn căciula lui Gălbilă īndesă cīţiva nori pe care īi vīndu īn ţinutul cu deşert. Aici peisajul era cu totul devastat. Printre cactuşii mīncaţi de

 pīrjol īşi făceau apariţia nişte creaturi ciudate jumătate şopīrle, jumătate dragon.Cei trei, Negrilă, Gălbilă, Roşilă, confundīnd aceste creaturi ciudate cu nişte fructe exotice mīncară. Ce s-a īntīmplat cu aceştia, dar şi cu buna şi isteaţa Hannya, veţi afla după păţania domnului Böhm. Vă mai amintiţi de el? Cel pe care prietena noastră l-a făcut să zīmbească pentru cīteva clipe. Īnsă pentru ca din paginile cărţii să nu dispară toate cuvintele şi īmpreună cu acestea Hannya şi prietenii ei, va trebui să-i scrieţi Hannyei pe următoarea adresă:

Pentru Hannya şi cei trei prieteni

           Ţara: Creanga unui copac

          Strada:   Curcubeul Rougalvial

          Ţinutul: LIMELFIA

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tīnărul Böhm

 

II

 

Ploua. Īn noaptea luminoasă de vară, īnceput de vară, picăturile pătrundeau printre zăbrelele vagoanelor. Din depărtare, de la fereastra domnului Böhm, ploaia părea o perdea dantelată care adie īn bătaia vīntului. Razele lunii, din cīnd īn cīnd, pătrundeau īn peluza de apă. Domnul Böhm  locuia īntr-o cameră din casa de līngă peronul gării. Nu avea somn. Căldura deasă a verii īl ţinea treaz. Se plimba dintr-un colţ  al camerei īn celălalt. Mīine va fi altă zi, cu siguranţă, īşi spuse īn şoaptă. Avea să īnsoţească trenul pīnă la Auschwitz. Nu-i prea plăcea acest fapt. Mai fusese īn acel loc unde cuvīntul kinder era trecut sub tăcere. Īn schimb toţi – copii, adulţi, bătrīni – purtau numele Häftling. Văzuse micuţi bătuţi cu cravaşe, plesniţi cu funii īmpletite din sīrmă, loviţi cu patul puştii, izbiţi de bocancii soldăţeşti.

         Imaginea Hildei, fetiţa lui de acasă, īl făcea deseori să-i privească pe copiii evrei simplu – ca pe nişte copii, deşi uneori se simţea vinovat pentru un astfel de gīnd. Ştia că aceştia nu fac parte din noua specie umană, pură, ci dintr-o rasă impură, de care lumea trebuie curăţată. Īnvăţase toate acestea la orele de ideologie. Studiase şi aşa ceva, deşi  fusese medicinist. Nu practicase niciodată īnsă. Războiul īi luase prin surprindere pe toţi. Şi la urma urmei era mai important scopul ultim al vieţii arienilor de a purifica lumea, de a elimina speciile impure! Cum stătea el aşa līngă fereastră cam singurel, gīndindu-se la toate acestea, nu mică īi fu uimirea să vadă un vīrtej īndreptīndu-se spre geamul lui.

-         Hai, urcă, se auzi o voce stranie.

-         Poftim? Trăznit ca de fulger, domnul Böhm căscă nişte ochi mari a mirare ca atunci cīnd curăţi o găleată de ceapă.

-         Crezi că am toată noaptea la dispoziţie? spuse o creatură veselă, cu haine tare ciudate, de credeai că-i īmbrăcată cu o meduză galbenă. De fapt făptura era o ghiduşie strălucitoare, īnaripată, neastīmpărată, care mai avea pe deasupra şi un ghemotoc de cap auriu.

-         Urcă pe bicicletă!

-         Ce bicicletă, spuse domnul Böhm buimăcit. Nu-i venea să creadă ce i se īntīmplă.

-         Oh! Se arătă uşor supărată ciudata şi drăgălaşa creatură. Desenează o bicicletă! Cadrul verde, roţile roşii, ghidonul albastru, frīna galbenă, spiţele argintii, īncadrată-n auriu şi gata!

Fraza cu toate detaliile o spuse pe nerăsuflate, că soldatul rămase pentru cīteva clipe cu gura căscată, deşi īntotdeauna a crezut despre el că nu-i un gură cască.

-         De unde să cumpăr eu toate aceste culori? E război, magazinele nu mai fac astfel de comenzi.

-         La voi totul se cumpără, īntrebă zănurful? Hai cu mine.

Ciudăţenia īl īnşfăcă pe domnul Böhm şi dădu fuga prin lanurile de grīu, de unde culese galbenul. Soldatul nu prea era el obişnuit cu hoinăreala pe cīmp, dar n-avu īncotro. Spicele īl cam īnţepară niţel. Băgă tot galbenul adunat īntr-un buzunar.

-         Ce facem acum, de unde luăm albastrul?

-         Oare ce v-aţi face voi, oamenii mari, fără ideile noastre? De la cer!

Aţi priceput, desigur, zănurful era un zănurf ţīnc. Aşadar porniră īn zbor spre cer. Domnului Böhm acest drum īi aminti de copilărie, cīnd obişnuia să viziteze foarte des cerul. Īşi făcuse şi o hartă, una adevărată. Ştia cu ochii īnchişi unde se află constelaţia Lebăda, cunoştea fiecare colţ al Carului Mare, dar şi al Carului Mic. Nu de puţine ori se plimbase fie cu unul, fie cu altul pe Calea Lactee. Zăbovea aşa cam şapte zile şi şapte nopţi. Dacă i se făcea foame n-avea decīt să īnfingă căuşul palmelor īn laptele de sub roţile carului şi să soarbă. Emoţiile īl īmbulzeau. Era sigur că va auzi din nou sunetele de cristal ale stelelor, că lebăda īi va recita versuri, că ursul īi va īntinde laba, sperīnd să primească o acadea. Cel puţin aşa se petreceau lucrurile īn copilărie.

-         Te rog, nu poţi să fii un pic mai atent? Dacă te vei mai foi atīt de mult o să-mi striveşti aripile, spuse puiul de zănurf. Unde ţi-e capul! De ţi-ar pica o stea īn ţeastă, n-ar strica să-ţi facă o gaură şi să ţi se picure īn ea un dram de inteligenţă!

Omuleţul īnaripat nu putea să īnţeleagă sub nici o formă stīngăcia oamenilor mari.

-Hei, nu te mai burzului la mine atīt! Mă gīndeam la īntīmplările copilăriei mele. Poate nici nu ştii că pe Calea Lactee există flori de caeruleacaeanus care īnfloresc mai frumos şi sīnt mai zīmbitoare decīt toate florile de pe pămīnt.

-         Ce culoare au florile de caeruleacaeanus? Īntrebă micul zănurf.

-         Ai puţină răbdare.

Domnul Böhm se cam chircea de trup pentru că, trebuie să recunoaştem, trecuse ceva vreme de cīnd nu mai bătuse drumul acesta şi-i era frică de īnălţime, dar şi frig. Zburau cam cu o viteză de 99999999999999 trilioane de km, pe oră.

-         Te rog….se auzi glasul firav al pişicherului cu părul blond. Te rog, povesteşte-mi despre caeruleacaeanus. Te rog…te rog, te rog…

Domul Böhm nu pricepuse niciodată curiozitatea aceasta de nestăvilit a copiilor.

-         Eu īncerc, dar nu mă prea pricep la cuvinte…

-         Nu-i nimic, povesteşte-mi. E foarte simplu. Floarea e colorată, nu?

-         Da, e colorată.

-         Ca să vorbeşti ai nevoie de cuvinte, nu?

-         Da, de cuvinte.

-         Atunci e simplu! Izbucni vulcanic năzdrăvanul. Iei cuvintele şi le colorezi, apoi mi le şopteşti la ureche colorate. Aşa eu voi şti cum este o caeruleacaeanus.

Cum vorbeau ei astfel, de nu-i prea īnţelegea nimeni, se auzi un pleoscăit rotund. La īnceput foarte aproape de ei, apoi din ce īn ce mai īndepărtat şi sferic. Intrase īn apele cerului.

-Mă īntreb, cum de nu cad apele de aici peste pămīnt, aşa de o dată? Şi ce-i ţine pe copaci lipiţi? Şi dacă faci o gaură de la un capăt al pămīntului la celălalt capăt nu străbaţi mai uşor pămīntul? Şi de cealaltă parte oare ce se află?

-Prea multe īntrebări! Ce? De ce? Cum? Care? Mai aşteaptă. La īntoarcere o să-ţi pun īn mīnă o carte de fizică, una de geografie, alta de…mai bine te las īn bibliotecă.

Rostise aceste cuvinte cu enervare, īncercīnd să-şi scoată apa din ochi. Cum fac uneori medicii cu zănurfii, neştiind că au īn faţa ochilor īnaripaţi de pe alte planete. Īn cazul domnului Böhm, se vede că-l luaseră valurile pe nepregătite. Puiuţul īşi scutură capul, aripile, şi-i zīmbi omului cu carte la cap:

-         Nu ştiu să citesc. Īn lumea mea nu sīnt cărţi, sīnt Limelfice şi se limelficeşte. Sunete de argint se aud din fiecare limelficire. O notă argintie are o poveste cristalină, care fīlfīie, curge lin ca un uşor susur de liră.

Īn timp ce īnaintau prin apele cerului spre insula din faţa lor de unde puteau lua albastrul, zănurful īncepu să limelficească. Sunetele pe care le scotea erau vrăjite, şi, căzute īn undele apelor, erau duse pe unde hoinăreau ele. Aşa că se auzeau īn tot universul. Pīnă şi eu am auzit limelficele de cristal şi-am īncercat să le īnvăţ pentru voi: 

 

 

Aroza nanţe in carmentul heu

Cian azora letovian prin rema

Exilul florilor mustuieşte zeu

Cruxlilaceulum hema.

 

Hearida, hearida intasfa lună

Bumbum sineza roşhasnituri

Fluae, fluae perluă frescă

Fly-ioletuulum nalturi.

 

Cine eşti tu, cine eşti tu? sărut de fluturi

Vīnt de argint īngurgitīnd cuvinte

Prin aer roze, miros de īngeri

Cercuri heraldice, visuri violete.

 

             Aroza nanţe in carmentul heu

Cian azora letovian prin rema

Exilul florilor mustuieşte zeu

Cruxlilaceulum hema.

 

Hearida, hearida intasfa lună

Bumbum sineza roşhasnituri

Fluae, fluae perluă frescă

Fly-ioletuulum nalturi.

 

 

-         E o limelficire?

Micuţul lui prieten dădu afirmativ din cap.

- Seamănă cu o floare de caeruleacaeanus, spuse soldatul.

Discuţia lor fu īntreruptă de braţele unui arbor. Ajunseră la malul apei, de unde īncepea insula. Domnul Böhm recunoscu lemnul acelui copac. Era trist, foarte trist. Trebuia să fie īnflorit iar florile ar fi fost chiar vestitele caeruleacaeanus. Mai existau doar cīteva petale prinse de ramurile lungi, ramificate şi aproape uscate, īnsă ofilite şi acelea. Insula era pīrjolită. Avea aspect roşiatic aprins, de un miros greoi de fum. Făcură cīţiva paşi printre copaci şi ţinutul arid. Căutau din privire albastrul. Acolo ar fi trebuit să fie! Mogīldeaţa blondă se īntristă de-a binelea şi īncepu să plīngă:

-         Florile mele, unde sīnt florile din aceşti arbori?

-         Stai puţin! Aici ar fi trebuit să găsim albastrul? Īn florile acestor arbori?

-         -Da.

-         Dar aceştia sīnt arborii Caeruleacaeanus. De florile lor ţi-am povestit tot drumul.

Zănurful se īntristă şi mai tare. Era de nepotolit:

-         Aceştia sīnt arbori cu puteri magice! Ce s-a īntīmplat cu ei?

Domnul Böhm, care pīnă atunci nu cunoscuse sensul lacrimilor, īl īnţelegea de această dată bine pe īnaripat.

-         Te rog eu, nu mai plīnge. Am să-ţi desenez o floare de Caeruleacaeanus cīnd ajungem pe pămīnt.

Arătarea cu cap de aur īnsă nu era de potolit. Plīngea, plīngea…

-         Arborii cu flori magice! Insula mea magică…cine le-a făcut rău?! Vreau florile īnapoi, īmi vreau florile īnapoi, īmi vreau florile magice…Acum nu mai avem de unde culege albastrul, bicicleta nu va mai avea albastru, nu va mai fi magică, nu va mai zbura!

Lacrimile micului zănurf pătrunseră la rădăcinile īntortocheate ale arborelui līngă care se afla. Ca din senin acesta īnflori. Magia caeruleacaeanelor īncepu. Īntreaga zare fu acoperită de un albastru caeanin de o strălucire izbitoare. Păsările, care cu puţin timp īn urmă păreau că nu există, cīntau īn triluri violet-albastre:

-Acest om trebuie să rămīnă la marginea cerului, cīntă o pasăre. Şi adormi.

-Copiii evrei sīnt tot copii, copiii africani sīnt tot copii, copiii germani sīnt tot copii; cīntă o altă pasăre. Şi adormi.

-Tu ai uitat să mai rīzi, ai uitat să uzi o floare, ai uitat să īmbrăţişezi un copil; cīntă o pasăre galbenă cu cioc albastru. Şi adormi.

-Magia florilor de caeruleacaeanus a dispărut o dată cu somnul adīnc īn care tu te-ai scufundat. Florile aveau nevoie de glasul unui ţīnc, de smiorcăitul nevinovat al unui copil. Cīntă o cinteză violetă cu ochi albaştri, cioc roşu, labe galbene. Şi adormi.

-Ia te uită, au adormit, ciripi de data aceasta vesel strania făptură cu creştet auriu. Va să zică tu ai strivit corola cu flori magice. Arşiţa de aici…

-Oglindeşte focul de pe pămīnt, continuă domnul Böhm, care se trezise de-a binelea. Suferea cu fiecare copil chinuit de pe Terra. Privirea plecată  trăda vinovăţia, ruşinea, părerea de rău. Aştepta ca micul zănurf să-l părăsească iar el să rămīnă singur, departe de lume, de orice privire. Aşa procedează oamenii mari.

Ce se īntīmplă? Ghemotocul īnaripat luă fiecare pasăre adormită, o sărută pe fiecare īn parte, apoi, ca şi cīnd domnul Böhm nu s-ar fi făcut vinovat de nimic adăugă īn şoaptă:

-Nu-i nimic. Īn Limelfia tu vei īnvăţa de la mine să iubeşti şi să zbori iar eu voi īnvăţa de la tine fizică şi geografie. Vei īncepe mai īntīi să pictezi apele, să produci culori din pulbere astrală. Eu voi īncepe să īnvăţ geografie găurind pămīntul dintr-o parte īn cealaltă….

Domnul Böhm  izbucni īn rīs:

-Nu aşa se īnvaţă geografie…

Gīndi că micuţul avea dreptate totuşi. I-ar trebui ceva timp să priceapă această lume pe care o pierduse de mult. Frumosul lor dialog nu ţinu prea mult timp, pentru că se apropie cu un fīlfīit adīnc de lung, lung de 1998 de trilioane pe secundă, pasărea şefă:

-         Credeţi că totul e atīt de simplu? Din momentul īn care magia florilor de caeruleacaeanus a dispărut, mai marele ţinutului, cel din a cărui viaţă a pornit viaţa, le-a adăugat acestora o taină. Dacă vreţi să luaţi albastrul acestor flori, dacă vreţi să vă atingă magia acestora, va trebui să săpaţi īn mijlocul insulei pīnă veţi da de o nucă. Īn ea se află imaginea tainei.

-         Să săpăm?! Se īncruntă domnul Bhom.

-         Nu-i nimic. Am ocazia să īncep să īnvăţ geografie….

Aveau nevoie de magia florilor de caeruleaceanus. Īnsă aceasta era bine păstrată īn interiorul tainei iar taina īntr-o nucă. Domnul Bhom şi zănurful merseră pīnă īn centrul insulei. Acolo īncercară să sfredelească pămīntul cu bucăţi ascuţite de trunchiuri de copaci. Şi chiar au reuşit! Au săpat ei nevoie mare cīt o zi lungă cu soare, că ţi s-ar fi făcut milă, dacă te-ai fi uitat la ei cum arătau. Şapte rīnduri de apă curgeau de pe pielea lor, dar nu se dară bătuţi.

Pe cīnd luna intra īn apele cerului să se scalde, semn că pe pămīnt era iar timpul pentru somn, au dat peste un firicel de izvor.

-         Tu de unde vii, cristaliră curgătoare?

-         Cum i-ai spus? Se minună domnul Böhm.

-         Cristaliră. E o cristaliră, un firicel de cristaliră. Ia te uită, īn cristaliră sīnt stele!

-         Da, ciudat, adăugă soldatul. Sīnt şapte stele.

-         Zănurful īncepu să rīdă. Toată insula purta ca un ecou rīsul micuţului. Stelele se deschiseră şi din ele curgeau alte cristalire. Strania fiinţă se mira de toată această minune. Īl luă pe prietenul lui şi zbură īn cercuri concentrice deasupra insulei. De sus inflorescenţa de cristalire semăna cu o hartă. Cei doi vorbeau cu nestăvilită bucurie de descoperirea făcută:

-         Un drum din cele şapte ne va duce cu siguranţă la nucă. Totul are o logică.

-         Ce e o logică, spuse pişicherul, zboară?

-         Ceva raţional, poate fi demonstrat, merge din aproape īn aproape şi se bazează pe argumente ştiinţifice.

-         Şi ce īnseamnă raţional şi demonstrat, dar argumente ştiinţifice?

-         Pui prea multe īntrebări. Ce-ar fi să căutăm nuca?!

Porniră aventura lor spre vest de cristalira mamă. Harta arăta astfel:

Insula cu caeruleaceanus

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Toate cristalirele erau foarte importante, dar cristalirele 6 şi 7 erau cele mai importante. La ieşirea din cristalira mamă, cele două se īntindeau pe o distanţă de 999999999999 trilioane de km, care īnseamnă trei ture de zbor sau 9,9 la putere cubică bătăi de aripi de zănurf.

-         Nu īncape nici o īndoială, se auzi vocea făpturii cu cap auriu, că acolo, la jumătatea drumului dintre cristalira 6 şi cristalira 7, se află ceea ce căutăm noi.

-         Spui că nuca s-ar putea situa cu aproximaţie īntre 16 şi 17 grade latitudine vestică?

-         Dacă aşa se spune īn lumea ta, da. De sus, uite, toată strălucirea florilor de caeruleaceanus pare că se joacă pe unirea celor două braţe.

Porniră īntr-acolo. Pe măsură ce se apropiau, limpezimea cristalirei dădea la iveală o nucă neasemuit de frumoasă. Nuca era chiar pe fundul acesteia. Zănurful bătu puternic din aripi, īncīt curenţii făcuţi de el despărţiră susurul cristalirei. Un praf albastru-argintiu ningea pīnă spre adīncuri, īncīt se formase o scară. Domnul Böhm īl privea uimit pe micul lui prieten:

-         Ce stai ca o mămăligă pripită īn farfurie!? Coboară!

-         De unde ştii tu ce-i o mămăligă?

-         Noi ştim tot ce ţine de culori.

-         Şi mămăliga, pronunţă apăsat soldatul, are de-a face cu vreo culoare?

-         Ce glumeţ eşti! Tu ce crezi că am pe cap?

-         Doar nu mămăligă… păr.

-         Păr, păr, dar ştii cum se face părul?

-         Doar dacă vrei o explicaţie ştiinţifică…pot să-ţi vorbesc de calviţie, de alopecie, de…

-         De alo-ce?

-         Cred totuşi că va fi mai interesantă explicaţia ta.

Zănurful luă o poziţie foarte serioasă cum numai ei ştiu s-o facă şi īncepu:

-         După ce spicele de porumb au stat īn soare, s-au spălat cu raze, au dormit īn braţele lui lungi, după ce au crescut şi porumbul s-a făcut, acesta este dezbrăcat de haina lui; bob cu bob. Toate hainele de pe bobiţe sīnt adunate şi se īntind pe petalele florilor de caeruleaceanus la o distanţă doar de un metru de centrul soarelui, pīnă cīnd se amestecă toate. Din acel loc, pe cīnd noi īncă nu ştim să limelficim şi să zburăm, o rază de soare se īntinde pīnă īn Limelfia, īn ţinutul cu zănurfi coconi. Raza de soare trece pe la noi, īn timp ce dormim. Raza de soare ne mīngīie. Raza de soare se atinge de creştetul nostru.

-         Un adevărat proces tehnologic. E tocmai bun de reţinut şi prezentat la un congres medical!

-         Hīm?

-         Da, puiuţ, am uitat să-ţi spun că īn civil sīnt medic. N-am practicat pentru că abia mi-am īncheiat studiile.

Zănurful īl privea pe soldatul nostru sau medicul nostru cu ochi scīnteietori de mirare. Nu prea īnţelegea ce tot īndrugă omul  cu carte la cap. I-ar fi fost mult mai simplu dacă ar fi desenat sau i-ar fi cīntat ceva. Īn sfīrşit, dădură peste nucă. Era şi timpul! Deschizīnd-o peste ce credeţi că au dat?! Şapte stele care oglindeau cristalirele īi privea. Domnul Böhm le luă īn palmă. Ciudat, acestea dispăreau. Īncercă şi zănurful. Se īntīmplă la fel. Īn schimb florile de caeruleaceanus, miile de nuanţe de albastru īncepură să rīdă. Semn că pasărea şefă avu dreptate, că īn nucă  se află doar imaginea tainei iar taina nu poate fi descoperită. Micul zănurf īncepu să limelficească aceleaşi limelficiri care se auziră īn tot universul cīndva. Era fericit. Acum albastrul putea fi adunat. Florile de caeruleaceanus reveniră la viaţă şi se bucurau să fie culese.

Misiunea era īndeplinită. Porniră spre pămīnt. Īn drumul lor strīnseră şi celelalte culori, nefiind atīt de pretenţioase şi fragile precum albastrul.

         Toată aventura lor a durat trei zile şi trei nopţi. Cei doi prieteni nu au simţit īn nici un fel aceste zile şi nopţi, pentru că pe insula cu caeruleaceanus soarele şi luna nu dorm niciodată. Cīnd luna intră īn apele insulei să se scalde, pe pămīnt e noapte. Cīnd iese din ape şi vine soarele să o usuce, pe pămīnt e zi. Īn momentul īn care domnul Böhm şi zănurful au ajuns pe pămīnt era noapte. A treia noapte.

-         Urcă pe bicicletă!

- Ce bicicletă? O luăm de la capăt?!

-  Oh, acum ai toate culorile! Trebuie doar să o desenezi cu ochii, să mesteci potrivit fiecare nuanţă. Nu e greu!

-   A, am īnţeles. Vrei să spui să-mi imaginez cu mintea bicicleta şi să o vizualizez.

-  Tare complicaţi mai sīnteţi. Dacă aşa vrei tu…

-  Ei bine, gata bicicleta.

Zănurful sări de gītul soldatului:

-         Văd că şi oamenii mari mai ştiu să deseneze. Rīse zgomotos, că toate pietrele clănţăneau la glasul lui. Cu bicicleta aceasta colorată şi zburătoare, domnul Böhm īl putu īnsoţi pe zănurf pe drumul spre  Limelfia, care era dincolo de insula cu flori magice. Ţinutul se afla foarte, foarte departe, aşa că era mai potrivit ca fiecare să zboare separat, fără să se īmpovăreze unul pe altul.

Dimineaţă. Un telefon sfredelitor īl trezi pe tīnărul Böhm, care adormise tīrziu, tīrziu. Era buimăcit. Abia dacă pricepea că se află īn camera din casa de līngă peronul gării.

Visase!?

 

Arbeit Macht Frei

( Munca te face liber)

 

III

 

-         Ruhe! Ruhe! ( Linişte!)

Cuvintele nemţeşti spărgeau zarea spălată īn timpul nopţii. Garnitura cu unsprezece vagoane părăsea gara. Vagoane pentru cai: 120 evrei, greutatea… număr bărbaţi, număr femei, copii…Cu toţii erau 1320 de evrei.

- Mi-e foame, se auzi smiorcăitul unui micuţ.

Mama īl ţinea pe băieţel strīns de mīnă. Stīnga o băgă īn buzunarul capotului, să numere dumicatele de pīine. Nu apucase să se schimbe īn clipa īn care nemţii intrară īn casele lor. Se afla īn grădină, īngrijindu-se de straturile cu flori. Copacii se aflau īn plină floare şi ei. Era mai, parfumatul mai. Īnceputul verii. Trecuse o lună. Nu se mai spălase de atīta timp. Toată mizeria fiinţei umane īi atīrna pe trup. Pentru cīteva momente, īn ameţeala durerii care o sfīşia, īşi īncremeni privirea asupra bătrīnei. Nu mai avea nevoie de bucata infimă de pīine. Murise. Moartea devenise o uşurare, un firicel de speranţă pentru copil. Locul acela, cu chipuri livide, transpirate, lipsite de viaţă, purta moartea. Moartea, moartea, moartea. Se afla īn faţa lor. Bătrīna nu mai rezistase. Ca să nu fie călcată īn picioare de ceilalţi, o susţinură strīns īntre patru trupuri bărbăteşti. Oricum stăteau unii īn alţii. Aşa īşi dădu ultima suflare. Īnţepenirea o cuprinse īncetul cu īncetul. Aceeaşi moarte īi pietrifică sīngele, tălpile, gleznele, trupul, griul ochilor. Era un stīlp vertical, rece, īn care se sculptase de-a lungul timpului dragostea pentru ai ei şi īngrijorarea, teama, īn ultimul moment.

 Trenul şerpuia prin cīmpiile deschise ungureşti. Totul era ca-n palmă Lumina cădea direct. Garnitura venea din Transilvania şi se īndrepta spre Auschwitz. Cei care stăteau pe margini se puteau considera norocoşi. Măcar furau, din cīnd īn cīnd, cīte o părticică din lumea creată de IHVH Elohim. Dar mai puteau ei, evreii, să creadă īntr-un Dumnezeu? Femeia, Frieda, aşa cum se declarase īn actele nemţeşti, Frieda Ben Yehuda, īşi muşcă buzele aproape contorsionate pe faţa marmoreală. Un scrīşnet silabisit īi ieşi printre dinţi:

-         Unde eşti?!

 Īşi ţinea cu putere copilul la piept. Gīndea viitorul, īl ţinea bine, să nu-i fie sfīrtecat. Trecutul acum stătea părăsit īn moarte. Trecutul avea un nume – mama. Mama īnşfăcată īn moarte. Tresări. Vocea plăpīndă a vieţii o scoase din şirul gīndurilor.

-         Mamă, mi-e foame.

Īn cele din urmă, copilul  primi bucata de pīine a bunicii, īmpreună cu zīmbetul cald al fiinţei care īi dădu viaţă şi cu un sfat căpătat  de femeie īn urma experienţei celor trei săptămīni, cīt stătură la fabrica de cărămizi. Cei mai puţin norocoşi, oare care sīnt īnţelesurile acestui sinistru cuvīnt, avură parte de ghetoizare. Trecură prin locurile special amenajate pentru evrei. Ea, Frieda, nu apucă să-şi ia decīt haina, care de altfel i se impuse  să o aibă, pentru că pe rever era cusută steaua galbenă. Īn rest, la nimereală, cīteva bucăţi de pīine, fructe, cuburi de zahăr, īndesite īn buzunarele celor din familie. Sub bastoanele, īnjurăturile, presiunile nemţeşti, gīndurile nu-ţi puteau fi limpezi.

-         Poftim, puiule, īşi auzi glasul calm. Īncearcă să o ţii cīt mai mult timp īn gură şi gīndeşte-te la o omletă mare cu ceapă şi turte cu susan.

Acestea erau mīncărurile preferate ale copilului.

         Hannya o privi pe femeie, pe băieţel şi bucata de pīine, cu lacrimi īn ochi, pe care īncerca să şi le ascundă. I se făcuse şi ei foame, dar īşi spuse să mai aştepte. Ea nu avea o bunică moartă, nu avea şansa de a ţine īn gură ore nesfīrşite dumicatul acesteia. Gīndi că-i bine să renunţe chiar la porţia ei, ca să-l ştie bine pe tata. Se īnghesui īn acesta, lipindu-şi obrazul proaspăt de mijlocul lui. Alături de el se simţea īn siguranţă. Nimic rău nu i se putea īntīmpla. Şi ce dacă fusese smulsă cu sălbăticie din patul ei cald, şi ce dacă nemţii, care căutau nu se ştie ce, sparseră claviatura pianului la care Hannya cīnta cu atīta măiestrie valsurile lui Chopin sau Sonata lunii, pe care o īndrăgea mult. Ce dacă nu-i fu īngăduit să-şi ia cărţile preferate şi primise īn schimbul lor insulte? Avea cu ea totuşi traista ei fermecată, īl avea pe tata, domnul Moscovici, şi mai avea un secret al ei, un ţinut pe care īl cunoştea. Nimic nu i se putea īntīmpla. Īntreaga lume se afla acolo, līngă ea. Īntreaga lume bătea cu putere īn inima pe care ea, Hannya, stătea acum sprijinită. Asculta inima tatălui ei bătīnd. Īşi lipise cu toată puterea urechea de această inimă. Īncerca să stea pe vīrful picioarelor, apucīnd cu degetele mici haina cu steaua galbenă, pentru a ajunge mai bine la acele bătăi interioare, de care era legată. Nimeni nu i le putea fura. Nu avea dreptul să i le fure. Īn loc de te iubesc īi strīnse braţele domnului Moscovici cu īntreaga ei fiinţă, īncīt acestea purtau īn carne urmele degetelor Hannyei.

-         Nu-i aşa că tu poţi construi lumea?!

-         Hanny, eu nu sīnt Dumnezeu.

-         Nu, tu eşti tata!

Hannya se lăsă uşor pe cele două mīini care erau īnzestrate cu capacitatea de a construi lumea. O mīngīiau. Legănată de mersul trenului, ocrotită de căldura domnului Moscovici, dulcea fetiţă de zece ani  adormi aşa īn picioare.

Pīnă la Auschwitz era drum lung. Evreii īşi spuneau unii altora povestea vieţii. Atīt le mai rămaser㠖 cuvīntul. Vorbe ciudate treceau pe la urechile lor, aproape neīnţelese, nebănuite, nemīngīiate. Toţi ştiau că omul are suflare de viaţă, că poartă chipul Creatorului, că este īnzestrat cu nobleţe, că lumea īnseamnă om. Nu puteau īnţelege, nu puteau da credit celor auzite.

-         Nu, e o nebunie. E dincolo de imaginaţia unui om cu o minte bolnavă, dincolo de capacitatea lui de a face rău, se auzi şoptind rabinul Matitiahu.

-         Aşa s-au petrecut faptele, spuse domnul Ben Yehuda, Levi Ben Yehuda, soţul doamnei Frieda.

Erau obosiţi de drum, de stat īn picioare, de căldura toridă. De la momentul scoaterii lor din case, acel mai īnflorit, şi pīnă acum trecuse trei săptămīni. Zile şi nopţi arzătoare. Prelungiri ale timpului īn care evreii īncă sperau. Aflaseră de cele petrecute īn Basarabia şi Bucovina, cunoşteau şi poziţia guvernului romān, ştiau şi uşurătatea cu care tratase tot Carol al II-lea. Totuşi, evreii mai sperau.

 Copiii adormiseră sprijiniţi de părinţi. Acum adulţii puteau vorbi despre ce li se īntīmplă. Īn restul timpului se fereau de astfel de discuţii.

-         Au chinuit-o īn văzul lumii, interveni Beniamin Roth?

Pentru el privirea lumii ar fi trebuit să fie un ochean prin care să se filtreze arta. Bărbatul īşi aşeză haina murdară, īşi īnălţă capul uşor. Cu ochii īnchişi, adīnciţi īn orbite, fruntea lată, nasul lung şi uşor arcuit īn jos de la mijloc, cu părul negru şi cīrlionţat spre umeri, mimă, cu ajutorul degetelor lungi, ridicate deasupra tuturor, o bucată muzicală la pian. Era muzician. Pentru el lumea īnsemna sunet. Cu faţa scīnteietoare, īşi continuă ideile fiind convins de ceea ce spune.

-         Văzul lumii este unul plastic. Aşa am fost īnzestraţi. Chiar şi plugarul are un stil, pune artă, frumuseţe şi ordine īn ceea ce face.

Pentru o clipă, domnul Levi īl privi compătimitor. De cīteva zile el nu mai putea privi nici răsăritul soarelui, nici asfinţitul lui iar Tora, cartea evreilor, nu reprezenta altceva decīt motivul disputei dintre el şi cer. Trăia sentimentul pedepsii lui Iov. Nu īnţelesese, de altfel, niciodată cum Atotputernicul poate fi atīt de uman, cu atīta muabilitate umană, de-a dreptul enervant, de-a dreptul deznădejduitor. Cum să īnţelegi scrierile acestea, se īntreba nu de puţine ori, mai mult decīt ca pe scenarii artistice, īn care Dumnezeu şi Satan stau la sfat, se tīrguiesc pentru a pune la īncercare credinţa unui amărīt?! Are acest Elohim trăsături nobile de Domn, Rege, Īmpărat?! Nu! Īn acest context cum poate acest om să vadă lumea atīt de liric, se mira el! Şi totuşi se auzi rostind cu totul altceva.

-         Dragă domnule Roth, cred că ai dreptate, măcar cītuşi de puţin. Există o artă şi īn sinucidere şi nu văd de ce n-ar exista şi atunci cīnd ucizi! Există o artă īn moarte. Nu e totuna să mori īn somn cu a-ţi sfīrteca gītul cu fierăstrăul, mai ales cīnd ai doar 23 de ani. E o artă să ţii īn mīini instrumentul ei iar produsul, moartea, o poţi modela cum vrei.

-         Īncetaţi! Nu-s spre slava Creatorului vorbele voastre, replică rabinul Matitiahu. Căile lui nu le cunosc oamenii!

Levi Ben Yehuda īşi muşca buzele, īşi īnghiţea gīndurile. Nu făcuse el tot ce i se ceruse? Nu fusese el un cap de familie după voia Atotputernicului? Nu ţinuse el toate sărbătorile, nu luase el īn grijă văduvele familiei şi orfanii? Nu cīnta el īn ziua cea sfīntă cīntări de laudă, nu-şi spunea el şi toată casa lui rugăciunile cu regularitate? Unde era Cel fără īnceput şi fără de sfīrşit, Cel care promisese că nu-şi va părăsi poporul ales niciodată? Unde fusese cīnd copiii evrei au fost scoşi afară din şcoli, cīnd s-au spart geamurile caselor evreieşti, cīnd bande de studenţi creştini īi băteau pe colegii lor evrei īn mod constant, lăsīndu-i desfiguraţi? Nimeni nu le sărise īn ajutor īn 1930, cīnd toţi studenţii evrei de la drept fuseseră loviţi cu bīte, bocanci şi pumni, pīnă li s-au rupt oasele, de colegii lor. Unde a fost El?! Şi acum? Revolta puse stăpīnire pe tot trupul lui Levi. Trebuie să se ştie ce-i aşteaptă, īşi spuse.

- Nu domnilor, izbucni Yehuda. Memoria acestor crime trebuie păstrată. Generaţiile următoare au dreptul la adevăr. Ştiţi care este adevărul comunităţii evreieşti din Jedwabne? Exterminarea!

Īşi scoase din sīn scrisoarea de la vărul lui din Polonia. O primise cu vreo doi ani īn urmă. Era īmpăturită bine şi ţinută cu sfinţenie acolo unde nimeni nu putea ajunge. Glasul īi tremura. Levi Ben Yehud nu mai era stăpīn pe sine. Totuşi citi:

“ Dragul meu Levi,

Īncearcă să părăseşti Europa prinsă īn ghearele morţii, tu şi toată casa ta. Īn Jedwabne deznădejdea, umilinţa şi sfīrşitul pīndesc pe la ferestre, uşi şi au intrat chiar sub acoperişurile evreilor.

         Au īnceput prin a ne lua din stradă şi a ne obliga să spălăm latrinele nemţeşti cu mīinile goale.

Īţi mai aminteşti de Albert Rosenzweig, cel care făcea colaci şi pupeze din susan şi miere pentu copii? Cu siguranţă că da. Ei bine, află că a murit. Era īn iunie, anul trecut. Mă aflam pe artera principală din Jedwabne. Auzeam din depărtare ţipete. M-am apropiat, furişīndu-mă de privirile celorlalţi. Īn faţa mea se īntindea un tablou dezolant. Evrei, şapte la număr, printre care şi Albert, dezbrăcaţi pīnă la piele, cu mīinile goale ridicate deasupra capului, de pe trupul cărora curgeau şiroaie de sīnge, erau īnconjuraţi de civili polonezi īnarmaţi cu bīte. Plesneau fără milă, cu putere. Sub loviturile ciomegelor ţeasta unuia trosni. Un sunet puternic, īnăbuşitor, īnsoţit de un icnet tăie zarea. Sīngele ţīşni ca dintr-un burduf spart, īmproşcīndu-i pe nemţii care priveau ca la circ, amuzīndu-se. Unul din ei, cred că era superiorul judecīnd lucrurile acum, urlă: “Wer hat noh zu fressen?” M-am īntrebat din ce să te adapi, din sīngele evreiesc?!

         Un altul rīnjea pe margine şi muşca din cīnd īn cīnd dintr-un măr.

Nu mai mīncasem fructe de ceva timp. Prăvăliile se īnchisese pentru noi, evreii. Cruzimea este de neimaginat. Īncearcă să te salvezi. Li se striga: “ucideţi-i mai lent, să simtă viaţa!”

Īn doar trei zile au fost exterminaţi 3300 de evrei. Dar oare cifrele au valoare! Era dimineaţa la prima oră. Se auzeau īmpuşcături. Un miros greu de fum acaparase tot Jedwabne-ul. Nemţi şi polonezi, deopotrivă, plezneau de bucurie. Am īnţeles că se petrece ceva īngrozitor. Am ieşit din casă şi m-am furişat īn puţul unei fīntīni chiar din cazarma germanilor. Ce s-a īntīmplat de fapt? Au fost scoşi din case copii, bătrīni, bolnavi, tineri, bărbaţi, femei şi duşi īn mijlocul pieţii. Soldaţii i-au obligat pe bărbaţi să aducă toate exemplarele din Tora. Īnchipuie-ţi un munte de īnţelepciune arzīnd. Īn tot acest timp bătrīnii au fost siliţi să cīnte Hava Nagila şi să danseze īn jurul focului. Cei mai slabi, care jeleau, erau īmpuşcaţi pe loc. Ca să-i salveze, tinerii cīntau ei melodia. Cuvintele erau scoase din piept cu mult năduh. Cīntau Dumnezeului lor, un anume Dumnezeu. Dar īn zadar. Bătrīnii au căzut seceraţi de gloanţe.

Groaza se īntipărise pe faţa fiecărui om. Dar mai eram noi, oare, oameni?!

Apoi au ales femei cu prunci, cam şaptezeci, optzeci. Le-au dus la marginea localităţii, īntr-un hambar. Pīnă acolo au fost forţate să cīnte Hineh Lo Yanum. Să le fi auzit şi văzut! Ţi-ar fi picurat carnea de pe tine de mila lor. Cīntau cu şiruri de lacrimi strigīndu-şi soţii, adunīndu-şi cu grijă pruncii la sīn. Cīnd au ajuns la hambar, fiecăreia i s-au atīrnat de umeri cīte doi baloţi de fīn uscat. Au intrat.

         Si-acum, cīnd īţi scriu, văd hambarul īn scrumul care seara mocnea, īncă aud ţipetele lor şi-al copiilor, urletele īnfiorătoare care străpungeau pīnă şi apa fīntīnii īn care mă ascunsesem. Localnicii, adunaţi īn cete, cīntau melodii tradiţionale poloneze şi dansau. Toate acestea le-am aflat de la şef-rabin Menachem Muller. Pīnă spre seară n-am īndrăznit să ies din puţ.”

         Domnul Moscovici īşi ţinea īn braţe instinctiv fetiţa. Hannya nu mai dormea de ceva vreme. Asculta.

“ A doua zi, continuă să citească Levi Ben Yehuda, m-am trezit pe la patru şi-am ieşit din casă. M-am dus īn acelaşi loc, īn cazarma nemţilor. Dumnezeu să mă ierte, că a lăsat o poruncă să nu furi iar eu am furat haine nemţeşti. Mi-am ascuns capul sub un chipiu german. Pe la şase dimineaţa nemţii i-au strīns din nou pe evrei īn piaţa centrală. Ţi-o aminteşti pe Margot, fiica rabinului Muller, biata de ea!

A refuzat să toarne petrol lampant peste un grup de 40 de evrei şi să le dea foc.

         Mi-i groază să-ţi povestesc ce s-a īntīmplat. Cu toate acestea cred că memoria celor petrecute trebuie să rămīnă.

A fost tīrītă de păr de un neamţ pīnă īn mijloc. Au dezbrăcat-o īn văzul tuturor, au legat-o de un stīlp, bătīnd-o fără milă. Era o căldură īnăduşitoare. Pīnă  seara, către ora şapte, au ţinut-o aşa fără apă. Biata a īndrăznit să ceară un strop. Nu mai rezista. Din rīndurile evreilor obligaţi să privească fără a riposta, pentru că altfel ar fi fost ucişi, s-a desprins s-o ajute mama acesteia. Īţi īnchipui, a fost īmpuşcată după primul pas.

Cruzimea de neimaginat nu se sfīrşeşte aici. Luată de pe stīlp, a fost īntinsă pe jos, ţinută de cīţiva polonezi şi  i s-a tăiat gītul cu un fierăstrău. Nemţii urlau: “mai lent, Iuda să simtă viaţa!”

Menachem Muller, care nu ripostase īn vreun fel crezīnd īn salvarea copilei lui,  a murit de durere līngă ea, strigīnd spre cer: unde eşti Elohim?!

         Bărbaţi, femei, copii, tineri şi bătrīni, căzuţi īn genunchi, boceau cu acelaşi glas “unde eşti Elohim?!”

Am fost un laş! Dar poate aşa a fost să fie, totuşi. Am vrut să trăiesc. E oare un păcat?

Nemţii nu mai suportau. Ruhe! Ruhe! Zbierau cu toată forţa.

Elohim, Elohim, unde eşti Elohim?! Tīnjetele disperate acopereau vocile nemţeşti. Īn mai puţin de cīteva minute toată piaţa s-a transformat īntr-un abator: carne şi sīnge. Obţinuseră mult dorita linişte. Tăcerea morţii cuprinse tot Jedwabne-ul. Casele, bunurile, animalele noastre au fost luate īn stăpīnire de nemţi. Nu m-am mai īntors acasă. Pereţii clădirilor erau scrijeliţi cu cuvintele: Moarte lui Iuda!

Cu greu şi trecīnd prin ghearele morţii am ajuns īn Ohio. Aici nu miros a Juda.

         Dragul meu Levi, cred că ţi-am descris cīt am putut mai bine situaţia din Europa. Salvează-te tu şi casa ta! Īn rest, Atotputernicul cu voi.

                                                                   Cu multă dragoste, al tău văr,

                                                                                    Beniamin  Adller”

          Cu mīinile tremurīnde īşi īmpătură la loc scrisoarea şi o puse īn sīn. Mulţi plīngeau īn surdină. Doar rabinul Matitiahu īngīna cu ochii īnchişi versete din Talmud, īnvăţate pe de rost.

Spre seară garnitura se opri brusc. Cīţiva din fiecare vagon fuseseră coborīţi şi puşi să arunce excrementele adunate īn găleţi. Fiecare vagon avea cīte două găleţi. Una cu apă şi alta goală pentru necesităţi. Unii eliberau conţinutul latrinei improvizate, ceilalţi, sub injurii şi bastoane erau īnvăţaţi să strige cu bucurie: Arbeit Macht Frei!

Īn depărtare se zăreau munţi. Ieşiseră din īntinsa Ungarie. Păziţi de mitralierele zgomotoase, evreii făceau exerciţii de zīmbit.

- Arbeit Macht Frei!  Arbeit Macht Frei!  Arbeit Macht Frei!  Arbeit Macht Frei! Striga ritmic un neamţ ca ieşit din minţi. Zīmbiţi şi cīntaţi:

 Arbeit Macht Frei!

-         Warum? ( de ce?) īntrebă domnul Moscovici.

-         Hier ist kein warum! ( aici, nu īntrebi de ce) i se răspunse şi primi drept răsplată o puternică lovitură īn faţă cu patul puştii. Ameţit de căldură, soare şi lipsit de apă, tatăl Hannyei se legănă uşor pe picioare şi căzu imediat. Nici nu avu timp să-şi dea seama că īi fuseseră smulşi doi dinţi. Buzele īi erau umflate.

Cu o cutezanţă de neconceput pentru o fetiţă, firava Hannya se năpusti asupra neamţului cu pumnii ridicaţi, cu gura īncleştată şi o privire de animal aflat īn preajma prăzii şi lovi replicīnd:

-         Nur für Auschwitzsdeutsche! (Numai pentru nemţii din Auschwitz). Neamţul spīnzură fetiţa, ţinīnd-o strīns de gīt, o ridică pīnă la īnălţimea ochilor, scoase o īnjurătură şi-i dădu drumul de sus. Se pregătea să elibere glonţul de pe ţeavă, cīnd toţi evreii īncepură īntr-un glas aproape asurzitor să cīnte cu cuvinte nemţeşti mecanicul: Arbeit Macht Frei!

Ceilalţi evrei din celelalte vagoane se īnghesuiau să vadă ce se īntīmplă. Rafale de gloanţe erau lăsate cu ură şi īnjurături să străpungă aerul. Nemţii ameninţau. Domnul Böhm  apăsă pe trăgaci. Nimic! Īncă o dată. Nimic! Era enervat de-a binelea.

-         Lasă, spuse Hannya domnului Moscovici ştergīndu-i sīngele de pe faţă cu un capăt al tricoului ei, te iau cu mine īn  Limelfia. Acolo totul va fi bine.

Străduindu-se să-şi revină, să nu o sperie mai mult decīt a fost cazul pe copila lui, domnul Moscovici schiţă un surīs.

Germanul tresărise la numele rostit de fată. Īl ştia, īl cunoştea prea bine, simţea că are experienţa lui, dar nu-şi dădea seama  cum. Īşi spusese īn gīnd că fetiţa aceasta reuşise să-l facă să zīmbească cu o zi īnainte. Acum īnsă īnsoţea garnitura evreiească şi mai exista  un aspect foarte important. Era arian. Nu putea permite o astfel de situaţie din partea  unei fiinţe inferioare.

Īncercă a treia oară. Nimic. Luă un alt pistol al unui camarad. Rezultatul fu acelaşi. Nemţii īnjurau şi  loveau la nimereală. Evreii erau din nou  băgaţi īn vagoanele de cai. Sigilate. Loviturile continuau să cadă cu un trosnet metalic īn fier. Ca la un semnal dat de un dirijor al unei mari şi complexe orchestre poporul lui Israel īncepu să cīnte, mai īntīi īn surdină, apoi din ce īn ce mai tare, Hallelu Et Adonai. Era vineri seara. Intrau īn Şabat.

-         Ruhe! Ruhe!  Arbeit Macht Frei!  Arbeit Macht Frei! Nimic.

 Lucia Dărămuş

 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.