Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Arborii de Segoya – un strop de eternitate

( The redwoods – California)

Julia Maria Cristea – Viena

 

Impresii si pareri personale in FORUM

 

         Arborii de Segoya par în afara timpului.

Cei care i-au văzut o dată nu-i pot şterge de pe retina memoriei sufletului ei fiind poate cele mai reprezentative imagini ale acelui Axis mundi din mitologia tuturor popoarelor, care uneşte cele trei lumi, infernul subpământesc, cel pământesc şi paradisul celest.

Arborele de Segoya nu poate fi fotografiat nici filmat, el îşi pierde adevăratele dimensiuni încercând să-l reducem în cadrul strict al imaginii impuse, el, care pare că face o punte nesfârşită  de legătură între pământ şi cerul făgăduinţei.

Intrând în penumbra filtrată printre crengi, te simţi ca un Guliver în ţara uriaşilor şi păşeşti cu teamă şi respect pe un tărâm parcă al  preistoriei, în care siluetele enorme sunt mesagerii unei alte epoci.

Giganţii de dincolo de lume, poartă în crengile cu acele de un verde puternic, ridicate pe tulpina dreaptă doar de la mai bine de 20 m.(înălţimea unui bloc cu 8 nivele) o întreagă istorie.

Au început să se înalţe spre cerul zeilor pe când un prinţ  indian, căutând cauza nefericii omenirii a părăsit deşertăciunile lumii, întemeind o religie ca o filozofie de viaţă. Cu sute de ani mai târziu, când religia creştină s-a născut din prima execuţie pe Golgota, ei înfruntaseră deja aproape cinci secole.

Au ajuns la deplină maturitate când profetul semilunei a început să cucerească cu paloşul popoare şi au privit cu nepăsarea înţeleaptă a bătrânilor, debarcarea lui Cristofor Columb şi a lui Americo Vespuci, pe acel tărâm ce urma să devină al “tuturor posibilităţilor”, cu o nouă religie – a banului, rămânând în continuare să înfrunte stoici scurgerea mileniului.

            De fapt este impropriu să-i denumeşti arbori.Uriaşii cu trunchiurile drepte, de un roşu castaniu, cu nuanţe de mahagoni şi violet, cu scoarţa groasă de peste 25 de centimetri, ce se desprinde în fâşii de parcă ar fi putredă - dând impresia unei îndelungi macerări ce i-au descompus în zecile de secole când au înfruntat stoici timpul, cu scorburile şi grotele ce se deschid în trunchi ca nişte răni uriaşe - sunt unici.

Dacă cu tot sentimentul de uluire ca în faţa unei minuni şi de respect şi reculegere ca într-un templu sacru al tuturor credinţelor ai dori să-i îmbrăţişezi ca pe nişte zeităţi, un singur rând de braţe nu ar fi suficient să cuprindă decât o porţiune infimă din trunchiul lor, gros de mai bine de 10m.

Ce mi-a dat o senzaţie ciudată era sentimentul complet nou, nu de viaţă trepidantă caracteristic unei păduri, cu vieţuitoare nenumărate străbătând în lung şi lat frunzişul cerului şi al pământului, ci de templu, de lăcaş de reculegere, de introspecţie şi regăsire pe tine însăţi, mai real poate ca niciodată – un atom în imensul infinit; de ruine ale unei  enorme catedrale distruse de incendiu, în care zidurile roşii se înălţau spre cer ca un blestem, iar plantele verzi care s-au aciuit aduse de vânt pe crenelurile lor însorite, filtrau lumina aurie a soarelui, în jocuri de umbre şi lumini.

Am intrat dimineaţa în pădurea de Segoya şi m-a izbit liniştea de mormânt.

Sgomotul paşilor era înăbuşit de grosul covor de ace  uscate, iar lumina era filtrată zgârcit prin boschetul verde înălţat sus de tot, deasupra capului.

Doar la amiaza când soarele este perpendicular deasupra creştetului, pădurea prinde culori noi, dar imediat ce acesta trece de zenit, bătrânii stră-strămoşi ai tuturor copacilor lumii intră într-o penumbra ce trece mai apoi spre noapte într-un întuneric deplin - de lume de dincolo de lume - şi singurul punct de reper că mai exişti în acest tărâm al vieţii de dincolo de moarte e pâlpâirea slabă a unei stele, ce-şi strecoară timid razele prin bolta compactă parcă lipită de cer.

 

           Sentimentul pădurii declanşeaza de obicei instincte colerice, vizitatorii cântă  sau fluieră încercând să imite glasurile păsărilor revărsate darnic din vazduh, sau strigă stârnind ecouri - glasurile pădurii.

In templul străbunilor se păşeste cu teamă şi respect, să nu tulburi acel Dumnezeu al naturii care şi-a lăsat spiritul să sălăşluiască în trunchiurile puternice, înalte de parcă susţin cu vârfurile lor bolta cerului, aşa încât nu le poţi realiza înălţimea de zeci de metri, decât cu capul dat puternic pe spate, sau culcat în salteaua moale cu miros dulce-acruţ de lemn putred, de răşină şi vegetaţie moartă.

            Şi te cuprinde un sentiment de uluire în faţa giganţilor - ultimii rămaşi ai unei specii datând încă din perioada jurasicului superior şi distruşi aproape în întregime de gheţari şi apoi de oameni.

            Şi un sentiment de evlavie - că viaţa a fost dintotdeauna, înainte de a o întâmpina noi şi va rămâne pentru totdeauna şi după ce ne vom fi luat rămas bun de la ea,  noi cei aflaţi - aşa cum spunea Schopenhauer – “pe acea scurtă punte de legătura dintre un imens necunoscut dinaintea noastră şi un alt imens necunoscut de după noi”.

 

Julia Maria Cristea – Viena

Din volumul “Hai-hui pe meridiane” în curs de apariţie

 

 

 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.