Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Aurelia CORBEANU -

Trei proze scurte

 

 

Un  galle  veritabil

 

         Stăteau pe terasă in vila lor de la ţară. Soţul, soţia şi un prieten invitat pentru weekend. Era răcoare si dinspre pădurea de fag învăluită in aburii verzi ai frunzelor  abia  dezghiocate, veneau valuri, valuri de aer proaspăt mirosind amărui a flori de cireşi sălbatici răspândiţi ici şi acolo, prin luminişuri de salcâmi si mesteceni.    

         Era linişte. Bărbaţii vorbeau de una de alta şi beau cafea. Uneori  intervenea şi soţia, dând discuţiei un  ton mai viu, mai agreabil.

         Deodată, soţul se întoarse spre ea şi îi spuse arogant : 

         --Dragă, ia mai du-te tu prin grădină  şi vezi ce-ţi fac trandafirii, lasă-ne să discutăm intre bărbaţi, de fapt adu-ne tablele. Vrei să jucăm câteva partide? zise adresându-se prietenului.

         Femeia se schimbă puţin la faţă,  se ridică şi ieşi, dar se întoarse imediat cu tablele, pe care  le puse ,în linişte pe masă. Şi ca o umbră, alunecă pe marmura treptelor, coborând în grădină.

         Privind-o, prietenul gândi  „ Iată o femeie delicată, inteligentă ….şi frumoasă !”

         Apoi aruncă zarurile, zicând vesel  !

         - Doi- unu !

         - Cu câţiva ani în urmă , începu gazda  preocupată    totuşi de aruncarea zarurilor, am cumpărat un galle veritabil. Nu pot să-ţi spun câţi bani am dat pe el!

Era o vază de forma unei amfore delicate. Avea culoarea smaraldului, cizelat cu motive  florale de un verde  intens. Îmi plăcea atât de mult , încât aş fi dorit s-o am mereu în faţa ochilor, dar fragilitatea ei îmi dădea emoţii. Gândeam înfiorat de spaimă : „Cât de uşor s-ar putea sparge!  „ Şi îi schimbam mereu locul, ca s-o ştiu în siguranţă. Mai târziu i-am găsit, in sfârşit , o poziţie mai bună . Pe placa de marmură neagră a bufetului din sufragerie. Domnule, ştii ce efect avea acolo, mai ales  când soarele după-amiezii o lumina discret,  scăldând-o  în apele de lumină  ale oglinzii ! ? Ajunsese să mă înnebunească grija pentru ea.. Când veneau musafiri, o împingeam mai în umbră, dar  orice aş fi făcut, ieşea mereu în lumină, având parcă în ea o viaţă misterioasă care îi atrăgea irezistibil ! Spre liniştea mea , am mutat-o în camera de la etaj, pe masa din bibliotecă. Aici intram mai rar, dar odată, când m-am dus special s-o văd, mi s-a părut la fel de frumoasă, dar parcă avea un aer de tristeţe. Verdele îşi pierduse strălucirea. M-am grăbit s-o readuc în faţa oglinzii, pe marmura neagră.

            - Cinci – trei !

         - Unu - unu !

         Şi într-o zi m-am împiedicat de un scaun, am căzut peste bufet şi cu palma am proiectat-o de perete. A căzut cioburi pe parchet ! Am rămas paralizat de spaimă. Lacrimi mi-au ţâşnit din ochi !.

         - Dar ştii ce-am simţit chiar atunci în adâncul cel mai tainic al sufletului meu ?!

          Am simţit o eliberare, o uşurare, o linişte !

          După câteva clipe de tăcere, prietenul exclamă victorios :

-         Şase - şase şi te-am ras !

 

Vânătorul de bronz

 

În primăvara aceea mă îndrăgostisem de un vânător. De  fapt, mă îndrăgostisem de statuia de bronz  a unui vânător, aşezată în parcul oraşului , pe o alee străjuită de larice şi pin.

          În spatele statuii, spre nord, se profilau munţii, decupaţi meticulos din catifeaua de un albastru închis a orizontului.

          Vânătorul de bronz, sprijinit într-un genunchi, cu puşca  abandonată alături, mângâia o căprioară.

          Veneam în fiecare zi în parc, stăteam pe bancă în faţa statuii şi mă simţeam copleşită de gestul tandru al acestui bărbat a cărui figură de-

gaja forţă şi acea mândrie pe care le simţi numai când ai cucerit vârful muntelui.

          Căprioara, cu gâtul uşor întins, îşi aşezase capul în palma vânătorului , absorbită cu totul de gingăşia mângâierii.

          Sigur, mă îndrăgostisem de gestul acesta, dar poate şi de cele trei crenguţe de brad care-i împodobeau pălăria.

          Şi-ntr-o noapte am simţit că nu mai eram singură în cameră. Am deschis ochii şi l-am văzut lângă fereastră, învăluit în lumina albastră a lunii.

          -Am venit  să te iau. Mergi cu mine să vedem dansul cocoşilor de munte ?

          M-am ridicat şi l-am urmat. Înaintam printr-o pădure cu copaci albaştri şi uneori poteca se ridica  de la pământ ca o punte vineţie, suspendată printre hăţişuri, adevărate pânze ţesute de nişte păienjeni uriaşi.

         Pe umăr ducea puşca, iar cu celălalt braţ mă ţinea strâns de mijloc. Un fior cald se răspândea năvalnic şi copleşitor în toată fiinţa mea. Uneori se oprea , mă strângea la piept şi-mi şoptea:

          -Trupul tău de iarbă cu miros de flori, ochii tăi albaştri şi părul tău, salcie în primăvară, sunt ale mele! Toată, toată eşti a mea şi nimeni n-o să te iubească mai mult ca mine vreodată !

          Brusc s-a oprit punându-mi degetul pe buze şi arătându-mi în lumina violacee a lunii, cocoşii.

          Albaştri, opriţi faţă-n faţă, cu gâturile întinse, încordate, cu aripile depărtate de trup, se priveau încremeniţi. Apoi, deodată au început să scapere din picioare rotindu-se şi dansând rapid unul în jurul altuia. S-au oprit, s-au depărtat, au aşteptat şi iar au început rotirea uluitoare a corpurilor încremenite în pânda dinaintea atacului decisiv.

          Atunci din fuiorul vineţiu de lumină s-a ivit în poieniţă o căprioară. S-a oprit o clipă privind atentă, dar un bubuit puternic a sfâşiat pânza nopţii.

          Cocoşii albaştri zburară în lună !

          Glonţul lovi în plin şi căprioara de alabastru se frânse  în două şi căzu. Un fir de sânge negru aburea cald strecurându-se printre ierburi în pământ !

          M-am întors spre el, spre vânătorul meu, şi l-am întrebat cu disperare:

          -De ce ? De ce ai tras? De ce  ai omorât-o?

          Mi-a răspuns cu răceală:

          -Ai uitat că sunt vânător?

          -Dar căprioara din parc?...am îngânat cu teamă.

          Tăcând m-a privit cu un zâmbet sarcastic.

           Am fugit! Poteca se desfăşura înaintea mea  din ţesătura străvezie a razelor de lună şi eu alunecam, alunecam în timp ce, cu gheare negre , hăţişurile mă înşfăcau sălbatice sfâşiindu-mi hainele, zgâriindu-mi şi însângerându-mi faţa şi braţele….

          N-am mai trecut demult pe aleea de larice şi pin, dar astăzi, privind spre munţi, am văzut de departe cum cineva ştergea cu grijă praful de pe statuia vânătorului de bronz.

 

C Ă L Ă T O R I I

 

          Doi călători,Ion şi Ioane s-au întâlnit într-o seară de toamnă, la marginea oraşului, într-o pădure de fag.

          Ion venise primul. Căuta culcuş pentru noapte în stratul gros şi cald de frunze uscate.

          Acum stătea în fund, rezemat de trunchiul  unui copac gros şi privea asfinţitul. Departe, perdeaua metalică, lucioasă a pădurii de fag, coborâtă parcă din cer, încerca să oprească alunecarea soarelui dincolo de orizont, iar aici, aproape, un plop înalt, cu frunza galben roşcată primea din plin lumina violacee a asfinţitului. Şi când vântul i se furişa printre  ramuri, bănuţii frunzelor începeau să tremure iar flăcările roşii-gălbui dansau în lumina înserării, jocul neliniştit şi ademenitor al comorilor tăinuite în adâncuri…

          Aţipise, când deodată prinse cu auzul foşnet de frunze,. Se trezi brusc şi rămase la pândă. Curând apăru printre copaci un bărbat nu prea înalt, slăbuţ, care purta în spate un rucsac decolorat, iar pe braţ, legat colac, ducea un joagăr cu dinţii mari şi ascuţiţi, pentru tăiat lemne.

          -Bună seara, zise străinul.

          -Bună să fie, dacă zici dumneata, răspunse primul venit şi se trase deoparte să-i facă loc. „ E de-ai noştri”, gândi tot atunci văzând Umbra- Dihanie în urma lui. Uriaşă, diformă, cu mii de guri, ca nişte ventuze şi ochi întunecaţi de fiară.

          Când străinul se aşeză lângă Ion, Dihania se retrase  furioasă, ochii-i luciră metalic şi trupu-i hidos se întinse, făcându-se una cu pământul.

          -Şi dumneata ca şi mine, zise noul venit şi scoţând din rucsac o jumătate de pâine răsuflă uşurat, că fiara se retrăsese mai în pădure.

          Tot atunci şi Ion trase cu ochiul şi văzu că şi Umbra – Dihanie care-l urmărea pe el alunecase prelung, depărtându-se.

          -Mă cheamă Ioane, continuă străinul şi rupse în două jumătatea  lui de pâine, dându-i şi celuilalt o parte.

          -Eu sunt Ion! Ce faci cu joagărul? Întreabă după ce  înghiţi câteva  bucături.

         -Tai lemne pe la oameni, dar e greu! Mă gândii c-ar fi mai uşor în doi, mai ales că şi dumneata eşti…..

         -Asta om hotărî-o mâine! Ne-om mai gândi la noapte!

         Apoi au vorbit îndelung, ca şi când până atunci fuseseră muţi. Au vorbit povestindu-şi unul altuia viaţa, ori băsneli despre viaţa lor.

          Înainte de culcare, şi-au făcut culcuş de frunze, s-au aşezat spate-n spate şi s-au învelit cu pătura lui Ion.

          Când să adoarmă, acesta întrebă:

          -Ascultă, de ce  te cheamă „ Ioane” ?

          - Păi aşa-mi zice lumea „Ioane !”Îmi mai zice şi „ Prostule!” dar mie-mi palce „ Ioane!”

          -Bine, Ioane, dormi!

          Şi Ion gândi că celălalt e cam prost,dar e bun acum la drum când timpul se face tot mai rece  şi nopţile se fac tot mai lungi şi Umbra –Dihanie se revarsă tot mai des asupra lui, chinuindu-l şi sorbindu-i ultima picătură de vlagă.

          Când au plecat a doua zi la drum, hotărâţi să rămână împreună, să taie lemne pe la oameni, fiecare s-a uitat furiş în urmă şi a văzut că Umbra întunecată, care nu-l părăsise de atâta amar de ani, acum rămânea tot mai în urmă, pândindu-l de departe, cât- colea printre copaci!

          Şi de atunci Ion şi Ioane călătoresc împreună. S-au săturat demult unul de altul şi totuşi….

          Ion e iute la mânie, iar vorba lui e sabie! El nu glumeşte niciodată şi nu  vrea să  gândească la ziua de mâine. „ Taci, nu mai cobi, om vedea!” zice şi merge mai departe.

          Ioane, deşi e slăbuţ şi firav, râde din te miri ce şi nu se supără când la sfârşitul zilei se află cu burta goală, iar prin buzunare-i fluieră vântul!

          Despre umbrele ce-i urmăreau, nu vorbiseră niciodată, dar ei ştiau că fiecare tine în frâu „ Singurătatea „ celuilalt şi-ar fi destul  să plece unul, că Dihania ar ţâşni din întuneric, i-ar înşfăca şi,fără milă, le-ar suge viaţa clipă cu clipă.

          Uneori se băteau, alteori se urau de moarte, râvnind fiecare la libertatea lui. Atunci unul rămânea în urmă, iar celălalt se depărta grăbit, cale de o zi ori de două. Dar nu trecea mult şi cele două Dihănii se repezeau înfometate, Umbre alunecoase şi reci le încolăceau inimile şi le sugeau puterea. Şi iar se căutau unul pe altul şi iar se culcau spate-n spate, învelindu-se cu cea pătură, mereu tot mai găurită şi împărţind bucata de pâine, mereu tot mai mică.

          Iar într-o noapte, sufletul lui Ioane se furişă încetişor afară din trup şi o zbughi spre cer. Plecase liniştit, în somn, acompaniat de sforăiturile ritmice ale tovarăşului de drum.

          Plecase, dar lăsase Umbra-Dihanie care ieşi din ascunzătoare şi se revărsă asupra lui Ion.

          Puternic, acesta s-a ridicat şi a plecat la drum, târând acum după el cele două Umbre, pe-a lui şi pe-a lui Ioane.

          Doamne, cum îl sufocau lihnite, cele două singurătăţi!

          Dar Ion se credea puternic. „ Ce-mi pasă de Ioane ! E mai bine fără el! Fac ce vreau!” repeta cu voce tare seara, culcat sub vreun boschet, ascuns de lume şi de el însuşi!

          Dar, în întuneric, cele două Umbre-Dihănii se aruncau asupra lui şi-l chinuiau toată noaptea. Iar a doua zi în zori, tot mai palid, lipsit de putere, Ion pleca la drum, trăgând cu greu după el cele două Dihănii care se făceau tot mai mari, tot mai negre , mai reci, mai nesătule.

          Şi-ntr-un timp, nemaiputând umbla, rămase bolnav, într-un culcuş din table şi cartoane, sub un pod.

          Aici îl găsi într-o seară, un copil călător ca şi el. Bucuros să aibă un tovarăşi, copilul îl îngriji cu milă şi cu dragoste. Ziua cerşea, mai lucra câte ceva, iar noaptea îi aducea mâncare şi se culca lângă el încălzindu-l şi dându-i din tinereţea lui.

          Când porniră iar la drum, spre sfârşitul primăverii, era o zi caldă, luminoasă şi copilul, înfăşurat în raze de lumină, alerga  fericit în jurul bătrânului, care deodată se opri:

          -Ai luat ,tu, joagărul ăla, că trebuie să ne apucăm de lucru !

          -Da, tată, răspunse grăbit băiatul, aşteptând o clipă să vadă, nu-l ceartă cumva, pentru îndrăzneala de-ai zice „ tată! ?

          -Bine, Ioane, fiule! Să mergem, zise şi-l luă de mână, călcând hotărât, cu pas tineresc, dar în fugă strecură o privire în urmă. Umbrele întunecate şi reci, sub lumina caldă a soarelui, se tot prelungiră şi se tot prelungiră, se subţiară şi se tot subţiară, devenind transparente, din ce în ce mai transparente, până pieriră cu totul.

 

Aurelia CORBEANU

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com