Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

BOCITORII…AŞTEPTĂTORUL

Fragment

Ştefan Doru Dăncuş

Impresii si pareri personale in FORUM

Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

 

Tot corul ăsta de tânguitori internaţionali: că stânga, că dreapta, comunismul, monarhia, rusia, america, război rece, petrol, justiţie, curs valutar – aiureli, barbarisme. Nu există mare personalitate mondială care să nu deplângă ceva, ba iranul, ba cecenia, ba dizidenţii, ba mortalitatea sud-africană. Parlament european, ONU, Grupul celor 7, Tribunalul de la Haga, NATO, integrarea euro-atlantică, etc. Nişte bocitori amărâţi cu toţii, nişte creaturi inferioare de care lui Cioran, Bocitorul-şef, îi era silă. Moluşte. Ăştia se-nmulţesc prin diviziune, nu prin iubire de femeie.

 

Nimic nu tulbură văicăreala generală. În lumea aceasta, în secolul acesta, fiecare în casele noastre şi cu toţii beneficiari ai cuceririlor tehnice fiind, nici prin gând nu ne trece să privim peste gardul obsesiilor şi să vedem de ce toate merg de-a-ndoaselea. Nimeni nu se-ntreabă de ce am devenit atât de plângăreţi şi dacă i-aş conferi acestui „nimeni” o identitate, aş putea afirma fără rezerve că este – şi el – un bocitor.

Acum ştiu de ce, cu cât ne apropiem de sfârşit, avem o viziune tot mai globală asupra lucrurilor. Încercând să ne structurăm cumva emoţiile, visurile, sentimentele, evoluţia – am crezut că principiul stratificării va face ordine. Dar cum să te pregăteşti pentru echilibru, îndoindu-te de existenţa lui Dumnezeu sau crezând orbeşte în El? O întrebare esenţială care a diversificat opiniile şi a lovit sistematic în presupusa facere de ordine. S-ar putea ca mărul cunoaşterii să nu fi fost atât de copt cum sperăm, de aceea cred că, muşcând din el, n-avem certitudinea că am făcut rost de-un echilibru. Poate şi cei doi au consumat un fruct fals,altfel nu ne-am înverşuna atâta,nu ne-am folosi trupurile, gurile, urechile şi toate celelalte pentru a ne distruge nervii unii altora. Iar apoi, convinşi că ne-am înrăit peste măsură, să ne punem pe bocit şi pe cerut scuze în stânga şi-n dreapta şi, după o recoltă corespunzătoare, să mergem liniştiţi acasă unde facem dragoste cu soţia, amanta sau femeia aproapelui. Asta ca să fim siguri că n-am ieşit din „rândul lumii”.

 

Trăim într-o ţară plăcută, pe un continent plăcut, într-o lume plăcută. Raportul de forţe e înspăimântător: pe un taler al cântarului – omenirea, pe celălalt – Omul. De pe unul se aud vaiete, de pe altul – hohote de râs. Nici una din cele două entităţi debusolate nu şi-a pus vreodată problema alteia care cântăreşte, care ar putea, cu o greutate falsă, înclina balanţa. Astfel, pe lângă cele două tabere, mai apare un personaj. Dar ce, mai avem timp să ne gândim la o a treia prezenţă? Nu suntem suficienţi pentru a forţa nota echilibrului? Pentru a crea un surogat al acestei a treia prezenţe?

 

De-am fi mai atenţi am observa cum devenim, pe zi ce trece, o civilizaţie a deznădejdii. Nu sunt singurul care a remarcat asta dar sunt, azi, primul care se opune tendinţei generale. Am ajuns să supravieţuim numai datorită acestei atitudini: ce altceva trezeşte mai total instinctul de conser-vare? Şi mai tolerăm, într-o veselie, tot felul de apologeţi ai disperării! În fond, fiind produsul nostru cel mai elaborat, ne place să cocoloşim între noi pe câte-un tânguitor al speciei. Ei sunt etaloanele mersului nostru spre un fel de „înainte”, magaziile noastre de bocete, rezerva noastră de autocompătimire. Pe lângă aceştia, serviciile secrete, reţelele teroriste ori sectele cu practici tot mai originale sunt simple jocuri de copii. Să împiedici lumea să dispară ar putea deveni crimă împotriva umanităţii. Nu este necesar să blocheze cineva sfârşitul, ar fi prea plictisitoare continuarea iar să propui o altă variantă de-a trăi ar trebui să fii cel puţin Hitler.

Totuşi, avem încrederea că nu suntem chiar atât de răi. Poate suntem nişte bieţi neterminaţi şi asta ne face demni de cea mai deznădăjduită speranţă: că Dumnezeu ne va înţelege inutilitatea. Ne va şterge cu buretele de pe tabla Judecăţii de Apoi, ne va băga in corpore în Rai, ca pe o turmă imbecilă a cărei unică realizare este întoarcerea la haos. Toate orgoliile microscopice de care s-au cramponat personalităţile fiecăruia dintre noi să fie singurul lucru bun pe care l-am făcut iar „bun”-ul acesta, ca un om olog, să se târască la nesfârşit pe strada mentală a coborâtorilor din maimuţă, nu a creaţilor de Dumnezeu. Am putea fura liniştiţi, minţi, culca cu femeia aproapelui, ucide în voie, însă nu sunt deloc sigur că ar putea fi aşa. Am impresia că, de fapt, suntem mult mai inteligenţi şi mai capabili să descoperim formule de disculpare. Ce poate însemna jeluirea asta mondială dacă nu o modernă metodă de camuflare?

 

Suntem cu toţii prinşi în această neasemuită şi jenantă hărţuială. Dacă apare unul care nu-i ca noi, sărim şi-l educăm. În scurtă vreme trebuie să se alăture orchestrei care cântă prohodul umanităţii: încă unul pe care nu-l interesează salvarea ei. Păi, să dispară, zic eu: cui foloseşte o planetă de tânguitori?

Unii au ajuns la concluzia că Dumnezeu nu  ne-a creat după chipul şi asemănarea Lui. Dacă mai demult aş fi protestat cu furie, acum sunt rezonabil: aşa ne-a creat, numai că noi L-am trădat, L-am înşelat, L-am bagatelizat. L-am făcut ca noi.

            În aceste condiţii, pe masa de disecţie a justificării au apărut o serie de bocitori-cheie în jurul cărora gravitează alţii mai puţin cheie şi în jurul cărora se învârt blestematele de clase sociale. Ca să poţi vedea aceste caraghioase rotaţii nu trebuie decât să te apleci puţin peste prispa unei case ţărăneşti. Orăşenii pot folosi beţia în localuri ieftine în care jelaniile pot căpăta nuanţe violente iar banii se pot roti nestânjeniţi prin mii de buzunare. Sigur, acestea sunt referinţe provizorii. Ca să fii altfel, nu te poţi pregăti în facultăţi - nici nu există Facultăţi de Fiut  Altfel. Trebuie să te naşti cu doaga bocitului lipsă.

 

Fiecare este la discreţia altuia. Înconjurat de societate e ca şi cum ai dormi într-un oraş necunoscut şi sute de ţânţari s-ar hrăni din somnul tău. Şi eu sunt la discreţia vampirilor, sunt furat metodic, planificat. Celorlalţi li se pare normal ca eu să scriu şi ei să se bucure de ceva pentru care plătesc prea puţin sau deloc.Dar s-ar putea să-mi placă să fiu furat,constat acum, în chiar clipa asta, altfel de ce nu mă opresc din scris? Motivaţii ar fi destule şi prima care-mi vine-n minte este că nu pot lăsa baltă şi neexploatată planeta asta de băbuţe gălăgioase care mereu vor găsi ceva de condus pe ultimul drum. Să vezi frumuseţe de bocete, tânguiri sofisticate pe măsura „ceva”-ului, jelanii înălţătoare şi ţipete îndurerate! Cum să pleci de la un asemenea spectacol?

 

LECTURĂ OBLIGATORIE: Trăieşti uneori nişte stări fără rezultat, nişte momente ce n-ar trebui să existe. Îmi amintesc de un bărbat matur şi însurat, pe vremea când eram elev. Am mâncat la aceeaşi masă, în bucătăria lui, cu fetiţa lui, iar după, l-am privit cum fuma în camera alăturată liniştit, tolănit pe canapea, ascultând muzică simfonică. M-am simţit zdrobit, umilit de rezultatul realizărilor acestuia. Ani în şir m-am zbătut să transform viaţa mea într-o astfel de imagine şi când eram pe punctul de-a reuşi, am aflat că femeia sa a comis un adulter urmat, inevitabil, de despărţire. Am abandonat rapid totul, speriat de reversul medaliei.

De aceea spun că starea de-atunci, din adolescenţă, n-a avut rezultat dar mi-a mâncat o grămadă de vreme. Starea următoare nu poate fi decât aşteptarea să-ţi crească unghiile ca să te poţi zgâria pe faţă în voie. Ceea ce am şi făcut.

 

De multe ori, în mijlocul unei mari fericiri se petrece dezastrul. Din centrul sferic al preaplinului porneşte clivajul. Părăsit, nu mai ai timp să te întrebi ce-i cu vinul care miroase a pucioasă, ce-i cu paşii pe care-i donezi unor trasee întâmplătoare. În mijlocul desfrâului general nimereşti, picioarele ţi se infectează cu lepra îndoielii. Acum este timpul să apară Iov, să te încurajeze, să-ţi ridice moralul. În ultimă instanţă, să te apere de cohorta jeluitorilor: cunoscuţilor, rudelor, prietenilor porniţi pe recuperarea, reeducarea sau ambiţionarea ta.

Şi deodată apare cineva care disciplinează motivele ăstora.

Cum să nu rămâi încremenit în faţa acestei evidenţe? Cum să nu înlemneşti când vezi că „cineva”-ul acesta nu seamănă cu Iov? Cum?, când vezi ridicola ceată bine intenţionată transformându-se într-o blândă turmă de oiţe ale Domnului, care de care mai perfect recuperată, mai încurajator echilibrată, mai  pentru totdeauna reeducată? Şi fiecare poartă, sub lâna netunsă de la Cristos încoace, câte o Biblie tipărită pe înţelesul propriu.

 

LECTURĂ OBLIGATORIE: Numai la una ca asta nu se aştepta Dumnezeu, să-I scăpăm de sub control. A dotat omenirea cu legi şi sfaturi pe care, urmându-le, n-ar mai fi ajuns să ţipe astăzi ca din gură de şarpe: prosperitate, pace, egalitate, pâine, fraternitate, stop poluării ş.a.m.d. De fapt, cine ne poate obliga să fim fericiţi? Noi vrem să suferim, să avem parte de chinuri, să fim măcinaţi de confuzii. Suferim în masă de mania persecuţiei, veşnic în vogă. Dumnezeu, probabil, ne priveşte nedumerit: când am reuşit să evoluăm atât, cum de este posibil să devii dintr-un Adam cât de cât demn, o creatură estetic înlăcrimată? Am reuşit să-L dezarmăm şi pe El.

Ştim bine că nimeni nu va rezolva problemele păcii, prosperităţii, egalităţii ş.a.m.d., de aceea strigăm, suferim, iar unii, exagerând, se lasă omorâţi şi sunt denumiţi martiri. Încă un amănunt care mă oripilează: nimănui nu-i pasă de ridicolul acestei cutezătoare renunţări.

Astfel, în cele câteva luni petrecute cu Ea pe munte (eu - muncitor forestier, Ea - pictoriţă) a trebuit să creeze starea de tortură. Într-o zi, în timp ce mă luptam cu metrii cubi solicitaţi în adresele soioase „de la centru”, a făcut sex cu individul şters, ochelarist şi burtos care ne aducea salariile. Ca un argument la cele spuse mai înainte: mi-a povestit cu lux de amănunte totul, a insistat în fel şi fel de procese de conştiinţă, se autoflagela, mă chinuia: „M-a muşcat de un sân, uite, îi lipsea un dinte în partea stângă, m-a penetrat brutal, a terminat repede, m-a părăsit strălucind de satisfacţie, am plâns în hohote.”

Mi s-a făcut scârbă. Mi-au trebuit câţiva ani buni să înţeleg că în om există o sete naturală de suferinţă, că fiecare fiinţă are nevoie de o doză mai mare sau mai mică. Preaplinul de fericire ucide, ne face vulnerabili - tortura ne imunizează, ne plasează pe terenuri sigure. Dacă n-am avea această tendinţă am înnebuni. Este preferabilă unei lumi alienate, una însufleţită de mania persecuţiei.

 

Încă ne chinuim să aflăm dacă diavolul a fost aruncat pe pământ odată cu Adam şi Eva sau era deja acolo, aşteptându-i. Ne întrebăm încă ce fel de Biblie e aceea care interzice „a se fura” sau „vinde” sau „ţinea în mâinile lui” un om, sub incidenţa pedepsei capitale, şi în acelaşi timp te opreşte a nu pofti la „robul sau roaba aproapelui”. „Însoţirile nelegiuite” sunt de asemenea interzise, dar nicăieri nu ni se explică originea omenirii lăsată, după uciderea lui Abel, în mâinile unui Adam discutabil, a unei Eve neputincioase şi a unui Cain ulcerat de remuşcări. Numărul învăţătorilor scade permanent, învins de valul noilor ucenici care se visează maeştri.

Din această cauză şi pentru că vedem cât de inutile par toate din poziţia de Dumnezeu, bocim pe rupte. Conferenţiem pe rupte şi pe la tot felul de întruniri ştiinţifice internaţionale despre noile ipoteze care „vor clarifica”, „vor limpezi”, „vor aduce argumente solide” etc.

Iar după o zi de dezbateri, ne retragem în camera unui hotel de lux, cerem şampania, gustarea şi femeia, ne îmbăiem pentru o noapte de desfrâu şi brusc, printre cearşafurile mototolite, începem să plângem: suntem bătrâni, fleşcăiţi, miopi, cu un picior în groapă. Impotenţi.

 

Dumnezeu este o entitate naivă. Îl putem seduce în fiecare clipă prin liberul nostru arbitru, prin jelania noastră cea mai înaltă: Bach, Händel, Vivaldi, Chopin, Liszt. Rămâne un mereu înşelat, un mereu pus să inspire praful halucinogen din palma celui cu pistolul în buzunar.Poate pentru că-i drogat cu astfel de reprezentări, nu-şi încheie socotelile cu noi decât părăsindu-ne.Şi noi,din cauză că-L credem narcotizat, ne batem joc de vieţile noastre, oferindu-le ca demenţii clipei când, dezmeticiţi, trecem la stadiul de bocitori.

 

LECTURĂ OBLIGATORIE: Se spune că orice revoluţie trebuie să schimbe, să imprime blocului social în care apare, realităţile altor visuri. La noi (românii, n.a.) revoluţia (din 1989, n.a.), în spiritul docilităţii noastre ca popor (aşteptăm să se umple paharul) s-a transformat rapid în ceea ce analiştii politici au numit o vreme „restauraţie” iar apoi „haos economic”. În cursa spre „europenism”, spre „occidentalism”, ne-am pierdut intelectualii, adevăraţii studenţi, oamenii de cultură. Crosul supravieţuirii n-a fost însă abandonat de buticari, agramaţi, semidocţi. Axele acestui început de mileniu sunt bişniţa, corupţia, minciuna ce-au reuşit să impună ritmul unui nou regulament la scară planetară.

       Şi Ea, lucrând la un chioşc pe post de vânzătoare de mărunţişuri se gândea: „Ce-ar fi dacă pe farfurioara din faţa ghişeului, în care pun restul diverşilor cumpărători, aş pune un bilet pe care aş scrie: CUCU? De pe o ladă cu sticle de suc i-am aprobat intenţia. A pus biletul şi-am aşteptat. Amândoi. A venit primul cumpărător, prototipul muncitorului în fabrică, a citit intrigat mesajul în timp ce Ea se prefăcea că studiază nişte coli pline de cifre.

- Domniţă, a îndrăznit într-o vreme cu voce groasă, pentru a-şi ascunde timiditatea, încurcătura, începutul de iritare, nehotărârea, faptul că nu înţelegea ce-i aia „CUCU” şi cui i se adresa.

Ea l-a privit confirmându-i cu seriozitate, cu o uşoară aplecare a capului şi o abia perceptibilă ridicare a sprâncenelor: CUCU. Bietul om a plecat aiurit, privind speriat în urmă, de parcă l-ar fi văzut pe ucigă-l toaca.

- N-ai jucat cinstit, am spus după ce momentul s-a consumat. De ce-ai plusat?

- Pentru că idiotul a reacţionat prea banal, a spus Ea.

Am sfătuit-o să nu mai repete experienţa, că-şi va pierde clienţii şi vai de salariul Ei va fi, căci era plătită în funcţie de vânzări.

Nu m-a ascultat şi după vreo două săptămâni am văzut-o în compania unor rockeri, bând cot la cot cu ei, vodcă amestecată cu bere. Ar fi trebuit să-i trag nişte palme dar n-am putut interveni atât de brutal într-un destin.

 

Am învins natura, i-am exterminat pe primitivii din junglă, am civilizat forţat credinţele barbare. Praf şi pulbere s-a ales de toate pe unde-am trecut cu reforma raţiunii noastre, numai pe bunul Dumnezeu nu L-am putut învinge, nu L-am putut ucide sau civiliza. Ne sfidează cu nepăsarea lui strigătoare la cer (care, culmea! în contra tuturor ştiinţelor, îi aparţine) faţă de bunele noastre intenţii de asimilare. Şi pentru că suntem atât de neputincioşi, bocim.

Seara, după ce ne bem laptele fierbinte afară, pe laviţa unei cabane dintr-un ţinut muntos, în liniştea deodată prea agresivă, ne uităm cu ciudă la stele: de ce nu putem controla totul? Acest orgoliu, ca o jucărie refuzată unui copil, ne bosumflă. Dintr-o dată vedem cât de amăgitoare sunt reîncarnările, puterile paranormale, spiritismul. Deposedaţi de micile noastre speranţe că suntem altfel, ne deplângem condiţia.

După week-end-ul pe munte, revenim în societate ca să ne batem, ca tot omul, cu pumnul în piept. Apoi, în următorul sfârşit de săptămână, neavând bani pentru altă ieşire pe munte, mergem la biserică unde, împreună cu societatea pumnului în piept timp de şase zile, bocim şi ne spovedim.

Din păcate, pe nimeni nu interesează cucernicia noastră din cea de-a şaptea zi. Iar acesta-i alt motiv excepţional pentru a ne văita în următoarea duminică.

 

Există lucruri care prin simpla lor utilitate te aduc la disperare. Există şi altele care te pot reconforta. Cel mai greu este momentul când şi unele şi altele devin neutre. Un tablou pe care-l iubeşti, de pildă, pe care l-ai cumpărat cu multe sacrificii, poate deveni un leit-motiv al deznădejdii. Astfel, presupusa  „civilizare” cu obiecte care de care mai inutile va deveni, în incubatorul acestui nou mileniu, cornul unei periculoase abundenţe. Poate de aceea este Dumnezeu atât de nedumerit: ce nevoie avem de mochete sau aspiratoare? Exagerând puţin, cum am putea noi echivala sacrificiul Fiului Său? Răstignind-o pe Eva?

Şi adormind cu acest gând înfipt în condiţia noastră socială, scrâşnim în somnul din a doua parte a nopţii iar unii dintre noi, mai slabi de înger, plâng: nici somnul nu ne e curat, ci un triumfător şi neiertător bocet.

 

Au apărut în aceste timpuri ale saturaţiei sute de ştiinţe noi, de noi îndeletniciri şi obsesii. Cum se constituie o gloată de indivizi dezorientaţi, cum apare o ştiinţă, un curent, un partid, o asociaţie, un club, o ligă, o tabără, „un” sau „o” care îi dă ţel. Nimeni n-are voie să scape din angrenaj deoarece s-a dovedit că buturugile mici sunt cele care creează marile probleme. Contemporan cu cele mai înalte visuri despre bine şi frumos, n-ai voie să fii singur. Dacă rezişti presiunilor societăţii ce îţi vrea cu tot dinadinsul „binele şi frumosul”, se găseşte urgent un domeniu care să te înregimenteze, să te adapteze „colectiv”-ului. (Nici marii izolaţi n-au scăpat.)

 

E clar că toată lumea trebuie să-şi câştige cumva existenţa, chiar şi tagma, pardon, „colectiv”-ul hoţilor, ucigaşilor, cerşetorilor, aşa că singur nu poţi rămâne nicicum în mediul populat de „binele şi frumosul” şi „normalul” societăţii. Toată lumea trebuie să aştepte Apocalipsa în ordine şi disciplină. Pregătiţi cu toţii să acţioneze conform planului. În fond, ce să facă în faţa ploii de foc? Răspunsul este unic: să bocească.

   Ştefan Doru Dăncuş



Name:
Tiplea Gabriela
Datum: Fre 15 Dez 2006 13:05:02 CET
Betreff: Bocitorii.Asteptatorul
  Un fragment cutremurator. Autorul nu se sfieste sa dea glas spaimelor noastre cotidiene. De mult n-am mai citit un rechizitoriu atat de aspru adus societatii in care traim. Desi, printre randurile autorului (Stefan Doru Dancus) putem sesiza umbra disperarii si dezamagirii. El stie ca nu va putea schimba lumea, dar asta nu-l impiedica sa scrie pana la capat. Multumim, Stefan Doru Dancus. Cartea exista in librarii? Stie cineva daca si unde o putem gasi? Cum am putea sa-l contactam pe autor?
Va multumesc!

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)