HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Claudiu Popescu

 

BILET DE APARIŢIE EDITORIALĂ

 (scrisoare către căutătorii de aur)

 

 

            Nicolae Doran - născut īn martie '45, pe malul drept al Dāmboviţei.

Motivele pentru care l-am publicat vor fi lesne de īnţeles din punct de vedere al simptomatologiei. E vorba de o deshidratare acută a raţiunii şi de o redoare matinală a faptelor trecute.

Printre antecedentele lui familiale, un loc aparte īl ocupă curiozitatea tatălui, boală de care a suferit cu deosebită abnegaţie. Mama lui Nicolae, o femeie liniştită, n-a avut vreo patologie concretă, ci doar un disconfort sufletesc neprecizat şi permanent, care se manifesta paroxistic sub forma unor conglomerate ale esteticului spiritual. Sora lui avea un diabet franc şi necontrolat, era aşa de dulce şi de candidă īncīt necesita adesea doze mari de realitate, administrate subcutanat de către orice specialist īn lucruri concrete, fără vreun efect spectaculos, cu atīt mai puţin decisiv. Fratele lui, deşi nu recunoştea, se ştia cu fierea leneşă şi pietroasă, era verde şi amar pentru toţi cunoscuţii lui, dar mai bun decīt el la digerarea afacerilor greţoase nu se născuse nimeni īn familia Doran.

Nicolae nu se cunoştea cu vreo boală deosebită pīnă să-mi solicite publicarea, īncīt unii ar fi păstrat tăcerea asupra capitolului de antecedente personale. Ca tot omul, mai răcise relaţiile cu cei care īl infectau cu grosolănia lor, mai tuşise tocmai īn punctele culminante ale pieselor de teatru, la care se ducea cu sila sau pe care le regiza cu actorii selectaţi instantaneu. Măselele nu l-au durut niciodată, deşi vreo două se topiseră sub greutatea cu care mesteca idei şi una se cariase de dulceaţa unor axiome matematice. Nici capul nu l-a durut vreodată, indiferent dacă şi-l pierdea sau dacă īi punea scaun, ceea ce l-a īngrijorat o perioadă, īntrucīt īi auzea pe ceilalţi văitīndu-se de cefalee rebelă, iar el nu reuşea să şi-l simtă chiar de-l lega degeaba.

Condiţiile lui de viaţă erau corespunzătoare, trăia bine, liniştit, cu mīncare variată şi cu gīndul mulţumirii. Īn schimb, lucra īn cel mai rău loc posibil, toxic prin vaporii de importanţă ai şefilor şi poluat cu mīzga neagră a ridicolului acceptat. Nu e exclus ca trecerea bruscă de la acest mediu nefavorabil la pacea locuinţei să aibă aceleaşi efect pe care l-a avut variaţia de temperatură pe fostele roci ale oricărui deşert.

Comportamentele lui Nicolae se depărtau voit de calificativul vicios. Numai īn perioadele de maximă solicitare nervoasă, fuma doi-trei morcovi proaspeţi din Obor sau un litru de lapte din Covasna, probabil cu mai mult iod. Cīnd conjunctura era favorabilă, se īmbăta de bucuria prezenţei unui om, ca persoană, pentru că īşi dădea seama de natura umană ca bună conductoare de trăiri. Īşi interzicea strict alte substanţe periculoase, cum ar fi ideologia politică, microbismul şi cumpărăturile din magazinele-hangare, toate fiind absorbabile nazal, cu rapid efect halucinogen şi ireductibile chiar şi īn faţa morţii lente. Uneori pedalą pe stoicism, dar nu-l ţinea lanţul de transmisie, alteori alerga după epicurianism, īnsă obosea repede şi cel mai des se lovea cu fruntea de scepticism ca de un colţ de dulap, pe care trebuia apoi să-l capitoneze cu nişte adevăr.

Tratamentul lui Nicolae se reducea la calistenie ideatică, fizioterapie cu muzică indescifrabilă, curenţi galvanici mediteraneeni, iar cīnd se acutiza problema, mai lua un anti-inflamator al sufletului, un antiagregant psihic, un expectorant al amărăciunii din piept, un calmant al vinelor, şi foarte rar un inhibitor al descompunerii prin radicali captivi.

Istoricul bolii lui Nicolae se īntinde pe cīteva decenii. Problema a īnceput de mic, din şcoala generală, cīnd zăbovea zile īntregi pe nişte culegeri vişinii de matematică, pentru a rezolva toate exerciţiile, cu absolut toate subpunctele. Īn liceu, a īnţeles că găsirea soluţiilor este cea mai demnă activitate a omului, deoarece mereu se ivesc probleme. Ceea ce īl deranja īnsă era că funcţiile encefalului preluaseră din atributele lui conştiente şi rezolvau probleme fără să-l īntrebe, de exemplu care picior să fie mişcat īn anume secundă sau care sentiment să se oglindească īn ochi īn anume timp. Prin facultate, şi-a amintit de unul despre care citise cum că se lupta cu morile de vīnt şi, īncercīnd să-i pătrundă drama, şi-a dat seama că nobilul greşea fundamental: moara nu e nimic fără vīnt, vīntul este motivul pentru care există mori, aşa că nu moara era duşmanul, ci vīntul, prin consecinţă. Aşadar a abandonat cariera de sare şi s-a făcut aviator, īn speranţa că va reuşi să ducă lupta pīnă la esenţa ei cauzală. La o reflecţie mai amănunţită, cīt se afla īntru-un picaj clasic, a exonerat şi vīntul, pentru că nu el era de vină, ci principiul mişcării fluidelor, anume diferenţele de temperatură şi de presiune, īn virtutea cărora poţi simţi mīngīerea brizei pe malul mării lumii. Imediat a abandonat planoarele şi s-a apucat de cuantica particulelor cu gust (cele insipide le-a lăsat totuşi fizicienilor bătrīni). Mare dezamăgire a fost cīnd avea neapărată nevoie să ştie īn acelaşi timp şi poziţia şi viteza unei idei poetice despre viaţă ca profesie. Care va să zică nu principiul difuziunii era de vină, nici măcar eterna mişcare haotică a bucăţilor de lucruri. De fapt, nu era nimic de īnvinovăţit şi de luptat, īntrucīt morile, vīntul, difuziunea sīnt lucruri bune, care īţi permit să mănīnci o pīine de secară şi să-ţi şi placă. Rezolvarea problemei fundamentale stătea īn aflarea celui care a dat astfel de legi naturale spre folosul omului şi mai ales pacientului cu multă răbdare.

Cīnd l-am văzut pe Nicolae pentru prima oară, era conştient de sine şi de lume, mai mult scund decīt īnalt, cu burtă mică, stare generală bună, optimistă chiar, cu faţa unui om care plecă să ia apă vara din fīntīnă, pielea albă de la coate īn sus, de parcă umbla cu mīinile prin soare, mucoasele uscate ca după o sete de apă vie, păr revoltat şi des, un pic de obraji, cu toţi ganglionii la purtător, agil şi cu un tonus umoral de sportiv, īi cam scīrţīia gītul, probabil din cauza poziţiilor vicioase anterioare, respira cu īncredere īn aer, tensiunea rămăsese de aviator (mai bine decīt de miner), tīmplele i se zbăteau dacă se apleca asupra vreunui gīnd, burta durea doar la apăsări ale tristeţii şi splina doar la altitudine, īncasa bine caratele īn flancuri, reflexe de pianist sau de scriitor īn febra acţiunii, organele de simţ funcţionau normal pentru aparenţa atribuirii de nume unor constante.

Analizele n-au ridicat probleme suplimentare. Sīngele era potrivit de sărat şi de dulce. Ficatul şi rinichii funcţionau īn limitele bunului simţ. Globulele de toate culorile, mai puţin roşii, strīngeau rīndurile īn cel mai disciplinat mod posibil. Era īmbucurător că nu a avea niciun fel de auto-anticorpi, deşi se lupta aprig cu sine. Numai grăsimile erau spre limita superioară a normalului, ceea ce reflecta liniştea sa culinară.

Radiografia de cap arata o intensă activitate de structurare sinaptică şi o īngroşare a calotei craniene īmpotriva agresiunilor exterioare, ca o cască de protecţie şi izolator emisie-recepţie de unde pirat. Ecografia cardiacă indica un cord mărit şi blajin, nu de bou şi nici sub formă de sabot, pentru că nu avea ce să-l schimonosească, ci ca un cartof cuminte, īntr-o solitudine de intensitate costală. Permiţīndu-şi financiar, s-a efectuat şi un tomograf al celor mai subţiri filamente din materia sa trupească, fără tulburări semnificative, cu alte cuvinte s-a iradiat degeaba.

L-am publicat imediat şi i-am pus diagnosticul de: 1. rectitudine a colonei vertebrale, care nu se mai pleca niciunui compromis; 2. anchiloză bilaterală a răutăţii, pe teren emotiv pozitiv; asociate cu 3. sindrom al picioarelor neliniştite, īntucīt prezenta o neīncetată fugă de extreme. La ieşire, ca tratament l-am lăsat doar pe antagonişti ai receptorilor īnşelării, i-am recomandat să consume toată verdeaţa pămīntului şi să continue căutarea pe care o īncepuse, cu rugămintea ca, după ce va fi găsit pe pricinuitorul legilor firii şi īi va fi mulţumit pentru toate, să revină la reevaluare conform programării, īmpreună cu rezultatele acelei īntīlniri.

 

Editor curant: dl. IM                                                                       Editor junior: VR

 

© Claudiu Popescu

09.03.unsprezece

 

 

Impresii si păreri personale īn FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (Romānia), Maria Diana Popescu (Romānia), Cezarina Adamescu (Romānia)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com