Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

BLUE

de Bocşe Bogdan

 

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Stăteam în sala de spectacol. Nu mai era nimeni în faţa mea, nici în stânga, nici în dreapta. Singurele becuri aprinse din sală sunt cele de pe pereţi, care luminează vreun indicator de ieşire sau vreun extinctor. Era primul spectacol care se dădea în sala respectivă după multă vreme, aşa că vroiam să-l văd. Ultimul fusese excepţional, dar nu mă aşteptam la acelaşi lucru şi de la acesta. A sta în  sala asta nu era o dorinţa raţională – dorinţa nu este niciodată raţională. Vroiam parcă să văd mai mult sala decât piesa; containerul, nu conţinutul. Mai mult, era o nevoie de a şti că nu-mi scapă un astfel de eveniment. Nu mă aşteptam la ceva care să-mi placă, care să mă şocheze sau măcar să-mi trezească interesul. Nu. Pur şi simplu vroiam să fiu acolo.

Deodată, se aprinde unul dintre reflectoare. Pe scenă se vede o masă lungă, acoperită cu o husă maro-verzuie, veche, prăfuită. În spatele mesei, erau aranjate şase scaune. Cinci dintre ele erau ocupate: trei bărbaţi şi două femei. Bărbatul în vârstă care stătea în partea stângă a mesei a lovit de două ori cu degetul în microfon, şi-a dres glasul şi a spus scurt: „Să începem.”

Din spatele sălii, s-au auzit paşi. O fată, în jur de vreo cincisprezece ani, a urcat pe scenă. Scundă, cu forme plinuţe. Era îmbrăcată în alb aproape în întregime, cu excepţie bantalei verzi cu buline roşii care îi ţinea dat pe spate părul lung ondulat, şaten, şuviţat blond. Fata avea în mână două foi uşor mototolite, scrise de mână. După ce a spus că se numeşte Maria, a zâmbit pentru o clipă. Emoţia i se putea citi pe faţă; era probabil prima dată când apărea în faţa unui public aşa de numeros. Sfioasă a spus: „Acum vă voi citi compunerea mea”

Când inspira, de fiecare dată foarte profund, pieptul i se ridica, scoţându-i în evidenţă prin decolteul cămăşii sânii proeminenţi.

Maria şi-a umezit buzele cu limba şi a început să citească:

„Primele mele experienţe de viaţa mi-au fost aduse de minunata lume a cărţii. Rândurile curate ale basmelor şi ale poveştilor cu zâne m-au purtat departe pe aripile visării. Frumuseţea, bunătatea şi inocenţa prinţeselor şi fetelor de împărat mi-a inspirat scopuri, idealuri, motive pentru a trăi”.

Între timp, bărbatul care anunţase începutul spectacolului s-a ridicat de pe scaun. Cu toate că purta costum, cămaşă şi cravată, avea pantaloni groşi de blană de urs panda, cu pete albe şi negre. El a mers în spatele Mariei şi a trecut la a-i pipăi sânii prin cămaşă. Fata a continuat:

„Victoria binelui împotriva răului mi-a rămas întipărită în suflet, în minte şi a constituit întotdeauna un exemplu pentru mine.”

Bărbatul îşi freca libidinos corpul de cel al Mariei, dându-şi ochii peste cap şi grohăind de satisfacţie. Cu o oarecare greutate, fata continuă să citească.

„Visul meu va rămâne mereu curajul şi mărinimia lui Făt-Frumos şi a altor eroi, care îşi demonstrau aptitudinile în probe de viaţă şi de moarte, în luptele cu zmeii cei răi. Într-o zi, ştiu că un Făt-Frumos va veni şi la mine, mă va lua la castelul său şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrăneţi, departe de o lume crudă, rea şi nedemnă de înţelegere”

Bărbatul, dăduse pantalonii Mariei jos, până la nivelul genunchilor şi acum intrase adânc în ea cu un deget, pe care îl zvârcolea, îl mişca în sus şi în jos. Fata tremura şi de abia se mai ţinea pe picioare. Fruntea îi era asudată, iar vocea îi vibra aproape convulsiv, dar citea mai departe:

„Minunata lume a cărţii m-a ţinut departe de lucrurile rele şi mi-a arătat cum să fiu silitoare, bună, cuminte şi chiar darnică. Nimic nu se compară cu învăţăturile din universul basmelor şi poveştilor.”

Spasmele orgasmului au făcut-o pe Maria să cadă în genunchi. Fata s-a ridicat fără să se grăbească. A zâmbit şi a mulţumit publicului. Bărbatul şi-a luat din nou locul pe scaun, spunând: „Nu, Maria, noi îţi mulţumim!” Fata a coborât de pe scenă şi s-a pierdut în întuneric. Mulţimea a aplaudat zgomotos, dar monoton.

Reflectorul care lumina masa de pe scenă s-a stins, în sală auzindu-se zgomotul făcut de heblul masiv.

Un alt reflector s-a aprins. Scena era acum goală. Un tip, îmbrăcat în trening, a intrat pe scenă şi a şutat cu putere într-o minge imaginară. Imediat, un arbitru cu faţă de rozătoare şi-a făcut apariţia nervos, a suflat puternic într-un fluier zgomotos, apoi a strigat: „VULPE!!!” A continuat să fluiere.

Acţiunea pe scenă a îngheţat pentru o clipă. O cortină albastră a căzut. Fluieratul nu s-a oprit. Reflectoarele luminau mai puternic cortina albastră.

Aveam din nou senzaţia că nu pot să respir suficient de repede şi că, în compensaţie, inima îşi accelera bătăile. Pentru o clipă, aproape am ameţit; nu mai distingeam nici o forma şi nici o lumină, în afară de culoarea albastră, orbitoare şi obsesivă, a imensei cortine. Un parfum înecăcios a umplut sala; un parfum greu, indistinct, violent, care îţi umple nările şi aproape te droga. Groaznic! Îmi aduceam aminte de scena în care mai devreme apăruse Maria şi o greaţă puternică mă cuprindea – nu era de la stomac. Singurul lucru care mă făcea să nu leşin era intensitatea culorii albastru, care îmi ardea orbitele. Era singurul lucru de care mă puteam agăţa. Am închis ochii cu putere.

Luminile s-au aprins în sală. Spectatorii s-au ridicat încet de pe scaune. Toată senzaţia de dezorientare dispăruse. Îmi revenisem la normal, în lumea cu culori pale, şterse, lipsite de intensitate sau semnificaţie. Cortina, precum tapiseria din întreaga sală, era verde. M-am îndreptat spre ieşire.

Într-un colţ al fumoarului, stătea aşezată pe jos Maria – sau, în fine, actriţa care o interpretase. Privea în jos şi trăgea puternic din ţigare. Am privit-o şi am vrut să trec mai departe. Deodată ea şi-a ridicat capul, s-a holbat la mine, m-a luat de mână pentru o clipă şi mi-a zis: „Ştii, viaţa e ca o scenă. Să nu te implici prea mult. Trebuie să stai şi să priveşti şi să dirijezi, ca un regizor. Să nu te prinzi în jocul care este pe scenă, să te uiţi din afară.” A tras din nou cu putere din ţigară şi a tuşit. Ajunsese la filtru. A stins mucul de ţigare de parchet. A continuat „Trebuie să mă las de fumat, pentru că...”.

Apoi i-am văzut buzele mişcându-i-se, ca şi cum ar fi vrut să spună ceva, dar nu s-a auzit nimic. „De ce-mi spui mie toate astea?” am întrebat-o nedumerit şi puţin sictirit. „Pentru că mi-a plăcut cum mă priveai. Tu eşti singurul care mă poate înţelege”. Cumva mă îndoiam de toate astea, deşi într-un fel vroiam să cred, vroiam să mă simt flatat – vroiam să mă simt singurul.

Deja nu mai avea faţa aia de copil. Nu avea riduri sau alte semne de îmbătrânire. Avea însă nişte trăsături foarte mature acum. Îi dispăruse expresia inocentă de pe chip; sau asta era ceva care se putea vedea doar în lumina zilei, care trecea prin geamurile îmbâcsite ale fumoarului.

„Dar pe tine cum te cheamă ?” am întrebat-o, vrând parcă să asociez chipul ei atât de familiar cu un nume şi mai familiar. A zâmbit. Din nou buzele i s-au mişcat pentru o perioadă mai lungă decât ar fi fost necesar ca să-şi spună numele. Dar sunetul a fost acoperit; nu se auzea decât foşnetul asurzitor unui cristal sau, mai degrabă, a unei sticle ieftine, pisate de asfalt; în timpul ăsta, pe stradă, prin faţa ochilor mei uimiţi, trecea în pas alergător o oaie, a cărei lână sclipea inexplicabil în lumina soarelui, de parcă ar fi fost impregnată cu cioburi.

„Mi-a făcut plăcere să te cunosc. Poate ne mai vedem” mi-a spus fata sau femeia, al cărei nume nu îl aflasem încă. „Poate că nu” am fost tentat să-i răspund, dar am tăcut. „Scuză-mă, dar acum mă sună prietenul meu şi trebuie să răspund. Ar fi foarte supărat dacă ar afla că am vorbit cu tine. E foarte gelos şi ţin mult la el.” a spus Maria cu o oarecare satisfacţie. Am ieşit pe uşa teatrului. Soarele puternic m-a făcut să-mi strâng ochii. „Ştii, viaţa e ca o scenă...” am auzit-o din nou pe fată, spunându-i probabil unui alt spectator care ieşise din sală.

II

Mă trezesc. Visasem. Visasem mult. Fusesem obosit, încât căzusem într-un somn adânc – şi plin de visuri. Vroiam acum să-mi amintesc. Stăteam nemişcat în patul cu cadru metalic, privind fix în tavan. Camera căzută în întuneric avea mirosul ăla închis. Oare câte ore dormisem? Spatele îmi era plin de transpiraţie – vroiam să mai stau în pat câteva secunde, dar asta presupunea să nu mă mişc absolut deloc – altfel aş fi avut senzaţia aia a pielii umede frecându-se de tricoul ud.

M-am ridicat. Am deschis geamul. Valul de lumină îţi loveşte ochii pregătiţi pentru întuneric şi câteva secunde, până se sintetizează iodopsina, eşti orb. Totul e de un alb dureros în care poţi vedea orice – nu forme, nu obiecte, nu contururi – altceva. Mi-am schimbat tricoul.

În bucătărie, mi-am făcut un ou ochi pe care l-am mâncat în linişte. Probabil că nu-mi venea să cred, faptul că ai mei plecaseră, în sfârşit. O săptămână eram pe cont propriu – aproape liber, aş fi putut face absolut orice – sau nu.

Nemţii au un termen destul de simplu şi foarte clar, care nu are un corespondent exact în română: Reiselust. Ar însemna dorinţa de călătorie. Aşa vroiam eu să-mi petrec săptămâna, doar că Reiselust, în cazul meu s-ar fi tradus prin dorinţa de a-ţi bagă piciorele; de a evada; miserupism; ieşire din carton. Ca şi cum ai vomita toată plictiseala cotidiană şi ai face loc pentru ceva nou, ceva încă necunoscut. Depresurizarea forţată a minţii, de asta aveam nevoie. Tocmai aici e şmecheria. Că nu şti pentru ce faci loc; poate fi ceva bun, poate fi ceva rău, ceva care dă speranţă sau care impune disperare. Orice. Doar să nu poţi spune, în final, „previzibil”. Adu-ţi aminte de Toni Cristea. În cele din urmă povestea trebuie să pară incredibilă şi pentru povestitor.

Unde să plec? Habar n-aveam. Să iau un tren fără destinaţie clară n-ar fi fost nici o provocare, fiindcă prin oraşul meu mic şi de rahat nu trec trenuri decât în două direcţii, iar una dintre ele oricum iese din discuţie. Când nu ai de ales, ce alegi?

Mobilul meu piuie îngrozitor când primesc un mesaj. Nu, nu e vorba că mi-ar displăcea. Mi se pare de-a dreptul oportun, fiindcă un mesaj neaşteptat poate fi orice, de la oricine; vine exact ca o cărămidă; ca un frigider căzând din cer. N-ai cum să ştii. Aşadar: Beep-beep, Beep-beep. Îmi pocnesc timpanele şi pentru o clipă am impresia că aşa îmi pulsează inima: sistolă-diastolă; sistolă-diastolă. Mesaj. Număr neafişat, necunoscut, clar:

Sună-mă pe fix.

Nici un indiciu, nici un număr. De ce ar trimite cineva un mesaj doar pentru a nu lasă nici o ...

Dar ce dracu fac? Raţiune, logică, determinism. Toate astea devin de-a dreptul irelevante când e vorba de dorinţă. Dorinţa suprimă orice alt sentiment, orice altă manifestare. Nu ştiam de la cine e, ştiam de la cine vroiam să fie – şi asta era suficient.

Formez numărul. Am o memorie foarte ciudată pentru numere; nu foarte bună, doar foarte ciudată; eu nu pot să memorez un număr în sine; pot să-l sparg în grupe de două-trei cifre şi ţin minte senzaţia pe care mi-o induc cifrele alea. Cineva ar putea numi asta qualia – senzaţia pe care o dă un anume ceva – numărul pe care îl formezi, mirosul unui trandafir alb, culoarea albastru care îţi arde ochii în orbite. Două grupe de câte trei; primul grup pare moale, fără duritate, feminin; al doilea pare ermetic şi ascunzând parcă o oarecare suferinţa interioară. Formez. Aştept. Mă plimb nervos prin casă cu telefonul la ureche. Nervos. Dacă era ceva pe lumea asta care să nu fie previzibil, asta era. Non-linearitate de gradul întâi. Nedeterminism pur. În spatele oricărei chestii imprevizibile, se află de cele mai multe ori o explicaţie simplă, previzibilă – imprevizibilitatea constă în tâmpeniile pe care ajungi să le faci şi să le crezi până să descoperi simplul şi umilul adevăr – asta dacă îl descoperi vreodată.

Sună o dată. Lung. Linişte.

Sună de două ori. Şi mai lung. Nici un răspuns. Puls în creştere. Tahicardie. Respiraţie îngreunată. Mărirea semnificativă a concentraţiei de adrenalină. Transpiraţie în creştere. Inconştient, te pregăteşti pentru un şoc.

Sună de trei ori. Ajunsesem în sufragerie. Pe masa de acolo, un jurnal cu coperte maro, nici prea gros, nici prea subţire. Iar în dulapul deschis, o geantă roz.

Un ţiuit groaznic a ieşit din difuzorul telefonului. L-am aruncat pe canapea, din reflex, dar sunetul, scrâşnetul acela, persista. Mi-am pierdut echilibrul şi m-am aşezat. Rozul genţii fusese înghiţit de un albastru intens, incandescent, care îmi atrăgea ochii; mi-i ardea cu luminiscenţa lui. Un gol în piept şi nimic altceva decât dorinţa de a închide ochii. Dorinţa de a uita – dorinţa de întuneric. Dar paralizezi şi nu te poţi uita decât într-o direcţie. Pleoapele îţi îngheaţă şi nu le poţi închide. Mai mult, mintea îţi îngheaţă, pentru că albastrul ăla e atât de frumos, atât de cald şi primitor încât nu vrei să-l părăseşti nici măcar cu privirea. Niciodată. Albastrul care te sfâşie – între linişte şi zgomotul pe care ea îl ascunde. Între a vrea să renaşti şi a vrea să trăieşti mai departe.

Dunkel.[1]

III

Câteva haine şi banii. Am ieşit pe uşă cu rucsacul în spate. Am ajuns la gară. Afară era la fel de senin. Prea senin – aceeaşi linişte dinaintea furtunii. Soarele îmi încălzeşte spatele. Mă urc în primul tren. Când nu ai de ales, ce alegi? Poate alegi ceea ce în mod normal nu ai alege.

Nu aveam mult de mers, totuşi. Vroiam să scap de oraşul ăsta mic şi infect. Prea mic. Aveam să merg la un prieten – să mai ardem timpul împreună. „Schimb de idei şi de pumni”, după cum îi plăcea lui să zică.

Imaginează-ţi o conservă goală lăsată în soare. Imaginează-ţi că trebuie să stai în conserva aia. Aşa era vagonul. Mă simţeam ca o sardină. Vagonul era o cutie de conserve – mă rog, o cutie de conserve comunistă, fiindcă era aproape gol. Scaunele de muşama caldă ţi se lipesc de cur. Transpiri, transpiri tot mai mult şi când ai impresia că te-ai deshidratat, abia atunci începi să transpiri cu adevărat. Aşa e şi cu nebunia, cu obsesia, cu orice convingere – tocmai când crezi că s-a terminat, începe să-ţi macine creierii mai aprig.

Ies pe coridor, deschid un geam şi privesc. Nimic special. Doar vântul şi liniile de curent care te răcoresc. Trenul vopsit în roşu – ajuns la punctul de fierbere. La un moment dat, încetineşte – scrâşnetul subţire al frânelor hidraulice. O curbă bruscă şi din sens opus, pe cealaltă linie, vine un alt tren – unul albastru. Un InterCity. Zgomotul frânelor sau doar al roţilor presând de şinele dilatate induce ameţeală şi exaltare. Culoarea de pe vagoanele IC-ului pare să se şteargă, să curgă şi să sară în toate părţile, să se împrăştie – ca o boală incurabilă. Toate astea sincronizate cu sunetul infernal. Toate astea sunt în mintea mea, adânc îngropate. De acolo izvorăşte toată nebunia. Scrâşnetul, albastrul, furia – din mine, şi tremurul.

E greu de crezut, dar stările astea sunt auto-induse. Nu se ascunde nimic în spatele culorii albastru: nici ura, nici furia, nici demonii. Sau poate că da. De fapt, nu-i nici o diferenţă.

Trenul albastru a mers mai departe. Am privit în urmă şi l-am văzut cum pulsa ca o amintire care refuză să fie descărcată în subconştient. O amintire sacrifică viitorul pentru prezent, prezentul pentru trecut. O amintire decimată de timp.

Pe coridor a trecut un bărbat, nu foarte bătrân, înalt, spătos, cu plete cărunte. Era orb – avea ochii inundaţi de acel alb inexpresiv. Brusc, a privit înspre mine şi a zis zâmbind: „La revedere...” Parcă mai vroia să spună ceva, dar ultima parte a frazei a fost ştearsă de zgomotul de fond. Vroiam să răspund, să-i spun „Adio, bătrâne”, dar am pierdut momentul. De ce îmi spusese asta? Tocmai fiindcă ştia că n-o să-l mai văd niciodată. Sau fiindcă ştia ceva ce mie îmi scăpa. Poate era doar un bătrân nebun, căruia îi era indiferent.

IV

Jupuisem eticheta şi priveam prin sticla de bere, acum goală. E şi asta o perspectivă – un mod de a vedea lumea. Când conţinutul dispare, învelişul îţi mai aduce aminte de ce a fost; fie că vrei sau că nu vrei, te agăţi de simboluri; îţi faci propriile simboluri; mintea nu vrea să renunţe.

Priveliştea din barul în care stăteam era într-adevăr interesantă: Dunărea curgând printre dealuri, cerul senin şi tot felul de lucruri mici, care, inexplicabil, bine dispun. Te destind. Te degajează. Te rup de senzaţia că lumea e de rahat.

„Deseară cică ar fi un chef – te bagi?” întreabă prietenul.

„De ce nu? Şi-aşa n-am nimic de făcut. Dacă n-aş fi venit azi, probabil aş fi stat în faţa televizorului, mirându-mă cât de plictisitoare e viaţa.”

„Mda. Chiar! Ţi-am zis ce am făcut săptămâna trecută?” spune el.

Ducând sticla goală la gură, dau din cap în semn că nu.

„Păi, am fost eu la zilele oraşului – mici, bere, muzică proastă, tâmpenii din astea. Mă simţeam ca dracu, evident. Şi nu era de la băutură...”

„Cunosc sentimentul” îl asigur.

„O sun pe tipă. Era la un party. Se distra fata – ameţită bine. Nu cred că mai ţine minte. Oricum asta m-a deprimat şi mai rău. Cum m-am găsit eu s-o sun tocmai atunci?...”

Nici nu vroiam să mă gândesc; ştiam povestea înainte să mi-o spună. Despre cum buna dispoziţie a altora te aruncă şi mai adânc în butoiul cu melancolie, despre cum eşti defazat faţă de lume, despre cum ţi se întâmplă numai ţie şi despre cum nimic nu se leagă şi nu are nici un sens. Îi spun:

„Ştii chestia aia: oricât de deprimat ai fi, chiar în momentul ăla, cineva se simte incredibil de bine”

Pe geam, am văzut o motocicletă albă trecând în mare viteză pe strada îngustă. Erau doi pe motocicletă, amândoi în costume albe de piele, cu feţele acoperite de câte o cască complet opacă. Un tip şi o tipă – aşa e de obicei. Zgomotul puternic, adânc, de frecvenţă joasă, care trecea ca o undă de şoc prin aer şi prin geamuri, îmi făcea cutia toracică să vibreze.

La viteza aia, orice greşală poate schimba totul. O piatră pe drum. O pisică moartă. Trebuie să te gândeşti la moarte. Trebuie să te gândeşti la oase sfărâmate de asfalt şi la piele sfâşiată între piesele motorului. Trebuie doar să ai imaginaţie – te gândeşti la imprevizibil. Poate o să ai dreptate; o să vezi lucruri care altora le scapă.

Am bătut străzile oraşului. Fără oprire. S-a înserat. Discuţii filozofice; sadice; absurde; amuzante; discuţii care te destind.

Era şapte. Am ajuns şi la casa unde urma să fie petrecerea. Gazda, pe care o cunoşteam doar vag, ne-a condus în sufrageria de dimensiunea a două camere mari. Simţeam o amorţeală a minţii. Starea în care nu mai ai nici un sentiment – starea în care ţi-e lene să exişti fiindcă toate sentimentele şi toată existenţa ţi-au fost amputate. Nu găseşti dorinţa de putere, nu găseşti speranţă sau expectativă, perversitate, oboseală, oftică. Nu faci altceva decât să numeri – secunde până când îţi trece starea asta. Vrei să-ţi treacă prin minte un plan, un alt plan machiavelic, cu şanse minime de reuşită. În schimb, stai pe canapea – vegetezi – priveşti. Ca să scapi de cangrena care te consumă, îţi trebuie amintiri noi. Dar nu poţi da drumul la ce a fost.

Simţeam nodurile canapelei în spate şi îi priveam pe toţii cum aleargă şi se agită ca şobolanii într-un labirint. „Mai adu-mi o sticlă de Cola. Pune sandwich-urile acolo. Ne-ar mai trebui nişte bere”. Mi-ar plăcea să fiu suficient de implicat încât să nu mă mai pot gândi.

Muzica, în mare parte rock, îşi făcea loc printre norii groşi de fum. Imaginează-ţi o înregistrare video stricată. Imaginează-ţi că o redai cu încetinitorul şi totul se mişcă lent şi fragmentat. Cadru cu cadru – ca secundarul unui ceas făcut în Taiwan. Fumul se lipeşte de siluete. Halourile ceţoase sunt îmbibate de fum şi de albastru – de la monitorul computerului. Dante spune că nu-i nimic mai dureros decât să-ţi aduci aminte de timpurile bune în vremuri de tristeţe. „If I’ll die before you do...”[2] Când îţi aminteşti, sentimentul devine prea intens; sinapsele ţi se leagă prea repede, prea necontrolat; ţi se pare că totul apare deodată, fără formă, doar un flux care te face s-o iei razna. Te blochezi şi ţi se rupe firul. Ţipi sau faci o mişcare bruscă. Probabil asta e un fel de protecţie: cortexul realizează că a luat-o pe o pantă auto-distructivă şi opreşte forţat procesul. Rezultatul e flashback după flashback. Rezultatul e ca percepi totul cu intermitenţe – cadru cu cadru.

Cum stau pe canapea, cu intestinele îmbibate cu suc de hamei, cuvintele lui Till Lindemann, răsunând din boxe, mă trezesc la realitate: „Das alte Leid”[3]. Nu e o trezire bruscă. Deloc. Imaginează-ţi o masă de operaţie; te afli pe ea; pe feţele doctorilor se citeşte nedumerirea, acel „de ce?” idiot; poate pe mâinile lor vezi sânge, poate ţi se pare; poate nu vezi nimic; poate sângele nu e roşu; unul dintre ei zbiară „300! La o parte!”; şocul electric îţi ridică pieptul; linie izoelectrică în continuare; doctorii renunţă; te privesc deja ca pe un cadavru; nici nu te-ai răcit bine şi pentru ei eşti un cadavru; şi chiar după ce declară ora decesului, te ridici şi le spui că eşti în regulă. Aşa mă trezesc şi eu – nu când am ocazia, nu când trebuie, nu când sunt încurajat s-o fac. Adevărul e că nu simt vreo supărare; doar o indiferenţă, care m-a făcut imun.

Pe un fotoliu, într-un colţ, stă o tipă. E ironic cum te duci să vorbeşti cu persoana care stă singură la o petrecere şi următorul lucru pe care îl ştii este că stai singur la o petrecere. Fata era şatenă, înaltă – chiar puţin prea înaltă, cu forme bine conturate, deşi nu proeminente. Părul drept, complet drept, dar voluminos şi cumva voluptous în mişcări îi încadra faţa simpatică, cu trăsături de felină. Ce-i mai bun lăsasem la sfârşit – ochii: mari, de un albastru suprarealist, mascaţi de nişte ochelari cu ramele negre, groase. Ochii ei aproape că străluceau. A privit la mine, la faţa mea seacă şi plictisită şi ameţită, de cadavru. Nu, nu eu am fost pe masa de operaţie. Nu, nu sunt eu cadavrul – dar semăn al dracu de bine cu unul. Neaşteptat – imprevizibil, am zâmbit şi eu. Da – machiavelic. Da – sec. Da – dezinteresat. Da – acelaşi pe interior, arid şi plin de ură. Da – am zâmbit. Când conţinutul dispare, ambalajul este tot ce mai ai ca să-ţi aducă aminte; când spectacolul nu mai e şi trupa de teatru a plecat, rămâne în urmă doar sala.

M-am ridicat în picioarele amorţite şi m-am dus la ea. Fata care stă singură pe fotoliu.

„Ai nişte ochii al dracu de albaştri. Îmi place albastrul...”

„Zici că îţi plac ochii mei?”

„Zic că am o afinitate obsesivă pentru culoarea albastru. Atâta tot”

„Înţeleg”

„Nu cred că înţelegi. E mai complicat. Cum te cheamă?” am întrebat eu serios. Cătălina, Laura, Alexandra, Irina, Lavinia, Elena – i-aş fi putut spune: „Alege-ţi un nume. Şi-aşa n-are nici o importanţă pentru mine. Nici tu n-ai nici o importanţă. Dein Gesicht ist mir egal[4]. Îmi place doar albastrul din ochii tăi”

„Contează?” a întrebat ea ironic, ridicând sprânceana dreaptă.

„Nu” am replicat sec.

„Şi atunci? De ce întrebi? Mai bine spune-mi cum ai vrea să mă cheme.”

Stau să mă gândesc. Indiferenţa mea e atât de mare. Nu mă interesează nici pe departe cum vreau s-o cheme. Ştiu doar cum vreau să n-o cheme.

„Bianca”. De ce nu am zis „Camelia” sau „Raluca” nici azi nu mi-e clar. În boxe, solistul de la Firma zbiera: „nimic nu e relevant”.

„Iar pe tine?” m-a întrebat ea cu o faţă interesată „Cum te cheamă?”

Mihai, Andrei, Bogdan, Daniel, Sorin, Adrian. Contează? Irelevant. În seara asta suntem altcineva; avem un rol fiecare. Când nu şti ce să răspunzi, dai răspunsul la care te aştepţi cel mai puţin. Când nu ai de ales, alegi ceea ce în mod normal nu ai alege.

„Cristi.”

„Bine. Cristi.”

Bianca s-a ridicat. Am luat-o de mână.

„Stai puţin” a zis ea „Vino cu mine”

Nu aveam nimic împotrivă. Ceea ce iei n-o să te omoare, dar ai grijă ce dai.

Am mers lângă o masă. Bianca a luat două pahare, mari, transparente. Pahare pentru apă.

„Peste cap” a zis ea.

„Peste cap” am confirmat cu o grimasă.

Votcă. Alcool rafinat. Gin. Martini. Indiferenţa dizolvă frontierele. Nu ştiu. Arsură pe gât. Spasm cerebral. Neuroni morţi, scoşi din funcţiune; arşi. Conştinţă arsă. Amintiri – arse. Eu – ars. Previzibil – ars.

Am ieşit amândoi din casă. Întuneric. Strada căzută în beznă. Alergam după zgomotul paşilor ei. A privit la mine pentru o ultimă dată – am ştiu asta fiindcă am văzut două sclipiri în noapte. Albastru. Întuneric. Linişte.

V

Probabil că trebuia să mă întreb ce se întâmplase cu tipa, cu mine. Unde se dusese? Sau de ce făcuse asta? Poate ar fi trebuit să fiu frustrat sau ofuscat. Poate că trebuia să mă întorc la petrecere. Să o găsesc. Să i-o trag. Să-mi alimentez obsesia. Dar nu făceam nimic din toate astea. Stăteam pe o bancă, pe malul Dunării. Luna se reflecta în valurile de pe apă. Nu ştiu exact cum, dar tâmpeniile astea mă relaxează; un peisaj aparte sau un tablou absurd. Oare ochii tipei străluciseră în lumina lunii? Asta într-adevăr ar fi fost ciudat.

În parcul de copii din apropiere se plimbau trei persoane: un tip care mergea de mână cu o tipă, probabil prietena lui. Cel de-al doilea tip se târâia în patru labe, cu genunchii juliţi şi plini de sânge. La gât avea o zgardă neagră, cu ţepi, de care îl ţinea strâns tipa. Nu privea decât în jos, îşi plimba capul aproape de sol. Prima dată nu mi-am dat seama ce fâşâia în nisip, dar apoi am realizat: erau lamele de patinele cvadripedului. Imaginează-ţi nisip injectat în carnea sângerândă, de presiunea propriei greutăţi. Imaginează-ţi o dâră roşie. Acum imaginează-ţi un tip musculos şi o tipă nu prea înaltă, nu foarte drăguţă. Imaginează-ţi astea şi vei înţelege cum arătau cei trei, în timp ce mergeau în cerc, printre leagăne şi topogane. La un moment dat, bipezii se opresc şi la scurt timp cvadripedul face la fel. Cei doi se sărută, din ce în ce mai ostentativ, din ce în ce în ce mai pervers şi mai violent. Tipa scapă zgarda şi îşi cuprinde prietenul în braţe; îl sărută, îl pipăie, îl muşcă, îl strânge tare. Cvadripedul se ridică în genunchi, face pe el şi simulează mişcările unei masturbări; strigă, printre râsete şi lacrimi: „Draga mea, te iert. Te iert! Te iubesc. Te voi iubi mereu, indiferent ce ai face. Ştii doar că nu pot fi supărat pe tine, nu? Mă laşi să te iubesc, nu-i aşa, draga mea? Mă laşi, nu? Dacă nu vrei, să ştii că eu pot să nu te iubesc, dar dacă vrei...” Cei doi continuau să se sărute, singurul zgomot care perturba liniştea nopţii fiind cel al buzelor lor contopite. După o vreme, tipul stând în genunchi a izbucnit din nou şi a spus: „Mulţumesc, dragă! Voi fi al tău, doar al tău. Nu-ţi va părea rău.” S-a apucat să sărute pasional nisipul. A strivit un gândac din împrejurime.

În loc de milă sau compasiune, scena mi-a trezit scârbă. Scârbă de prostia cvadripedului, pentru lipsa lui de putere, pentru supunerea lui – necondiţionată. Un om normal ar fi fost revoltat de atitudinea tipei – atât de dezinteresată, atât de sadică în prostia ei inocentină. Pionul – aşa ar fi zis prietenul la care venisem. Ea era un pion. Şi cvadripedul era un pion – şi mai mic; la rândul nostru, toţi suntem pioni şi regi simultan. În raport cu un reper convenabil ales, fiecare se târăşte în nisip, cu genunchi răniţi şi zgarda de gât.

Am plecat.

VI

În orice oraş, oricât de mare sau de mic, te poţi pierde. Dacă e suficient de întuneric. Mă dureau oasele; spatele. Cred că trecuse deja de miezul nopţii. Starea pe care o aveam era libertatea – senzaţia că nu ai nimic de pierdut, nici un motiv. Când nu ai nimic de pierdut, cauţi. Când cauţi, găseşti, într-un fel sau altul.

Străzile mici şi prăfuite, înguste rămâneau în urmă. Şi altele erau înainte. Nici o lumină. Ar fi trebuit să mă întorc. Dar vroiam să găsesc ceva – în întuneric. Nu ştiu dacă un răspuns sau un motiv. Nu era ceva anume. Pur şi simplu, vroiam să umblu străzile, fără motiv. Imprevizibil. Non-linearitate. Cel mai uşor poţi găsi ceva nou în momentul în care renunţi la ceea ce crezi că ştii, că vrei, că poţi. Când renunţi la control. La convenţiile anterioare. Când distrugi simboluri şi aştepţi să-ţi faci altele noi.

Lumina venea din ceea ce părea a fi un magazin. De fapt era o măcelărie. O măcelărie deschisă noaptea – asta chiar nu puteam înţelege. Geamurile erau acoperite cu ziare vechi, pe alocuri rupte. Înăuntru erau strânşi oameni în jurul unei mese. Măcelarul, cu şortul pătat de sânge a luat o pisică şi a pus-o pe masă. Lumea a rămas nemişcată la auzirea sunetului făcut când am închis uşa. Pisica, albă, cu blana groasă şi pufoasă, se bucura de atingereea mâinii măcelarului. Gâdilând-o, jucându-se cu ea, acesta a scos un satâr şi a spus: „ Vedeţi, indiferent cât de albe şi de pufoase sunt la exterior” măcelarul a făcut o pauză, a tuşit, şi-a dres glasul; lumina palidă a becului a pâlpâit; măcelarul a lovit puternic pisica cu ascuţişul satârului, tâindu-i burta în două, împroşcând audienţa cu sânge, toate astea înainte ca animalul să-şi dea seama. Măcelarul a continuat, deşirând intestinele felinei şi apoi strângându-le în pumn: „Indiferent, pe interior sunt numai maţe, sânge şi căcat”

Audienţa a aplaudat, feţele lor rămânând inexpresive. Nici unul dintre ei nu s-a sinchisit să-şi şteargă stropii de sânge de pe faţă sau de pe haine. Măcelarul m-a privit în ochi şi m-a întrebat, oferindu-mi satârul „Vrei să încerci?”. A dat jos de pe masă măruntaiele pisicii albe şi a pus în loc ei o pisică neagră, urâtă, cu blana rară, scurtă şi lipită de corp. Am privit pentru o clipă. Fără să răspund, am ieşit pe uşă.

Noaptea devenise rece. În jurul lunii erau acum nişte nori, care îi difuzau lumina – acelaşi halou albastru. Continuam să merg.

Acelaşi sunet al motorului răsuna acum din întuneric, de peste tot, de nici unde. Rezonanţa lui îmbiba liniştea străzilor. Motocicleta albă nu se vedea. Era peste tot; nu era niciunde. Mereu aveai impresia că trecea pe lângă tine sau că era după colţ; că accelera din spate şi avea să te lovească când nu te aştepţi. Dar nu era aşa. Imaginează-ţi zgomotul inevitabilului. Imaginează-ţi calul alb ca simbol al morţii. Imaginează-ţi viitorul ca o clasă a trecutului. Hai! Încearcă. Nu-s multe moduri în care poţi greşi.

VII

Ajunsesem din nou la petrecere. Din boxe ţiuia DJ Tiesto cu „Love comes again”. Am intrat în baie, am închis uşa. Am pus dopul la chiuvetă şi mi-am înfundat capul în apă rece. Vroiam să mă trezesc din acest vis – în care orice aş fi făcut, rămâneam eu – acelaşi, personajul principal. Apa îmi curgea în vârful capului şi se prelingea în chiuvetă. Nu mai respiram – cred că am stat aşa un minut sau mai mult. Sub apă, auzeam başii propagându-se greoi. Deodată s-a făcut linişte – o linişte de mormânt. M-am îndreptat spre uşă, să văd ce se întâmplă, dar uşa era încuiată – pe dinafară. Am încercat s-o deschid, fără succes. Am bătut puternic cu pumnul. De pe partea cealaltă, s-a auzit, aproape în şoaptă: „Ocupat.”

Am continuat să bat. Când se lăsa liniştea, aceeaşi voce, acelaşi ton, ca şi cum ar fi fost o înregistrare: „Ocupat.” Am lovit cu putere în uşă, dar nici un rezultat. Deodată, s-a deschis, dar în spatele ei nu era decât un zid de cărămidă. Becul care a luminat până atunci încăpera s-a stins.

Mi-am afundat capul în chiuveta acum plină cu apă. Am rămas nemişcat. A trecut un minut, scufundat în întuneric. Îmi era tot mai greu să-mi ţin respiraţia. Simţeam nevoia să respir, dar mă forţam să n-o fac. Senzaţia că ameţeşti.

Brusc, sunetul a revenit. Şi lumina. Am scos capul din apa rece. Am privit în oglindă. M-am şters pe faţă şi am ieşit din baie. M-am întors în sufrageria mare.

Stătea după un colţ, tipa cu ochi albaştri, Bianca. S-a lipit de mine şi a început să danseze. „Te-am căutat” mi-a spus la ureche, în timp ce ritmurile lui Darude o făceau să-şi unduiască trupul. „Da?! Zău? Nu mi-am dat seama” am răspuns sarcastic.

„Te vreau. Ştiu că şi tu mă vrei” spune ea seducător.

„Nu, nu pe tine” vroiam să-i urlu. Dar n-am zis nimic. Mişcările abjecte ale fundului ei m-au convins să tac.

M-a luat de mână şi din nou am ieşit din încăperea zgomotoasă şi îmbâcsită de fum.

Afara era motocicleta albă.

Tipa şi-a luat o jachetă albă de piele pe spate. Şi-a pus casca şi cu vizorul încă ridicat: „Haide, dragă! Voi fi a ta, numai a ta. Nu-ţi va părea rău.”

Am privit la ea. Chipul ei nu-mi spunea nimic. Doar ochii albaştri. Când conţinutul dispare, doar învelişul îţi mai aduce aminte de ce a fost. Motocicleta albă cu rezonanţa ei infernală. Drumul care ieşea în oraş şi putea duce într-o singură direcţie.

„Pune-ţi geaca pe tine. O să fie frig.” mi-a spus Bianca, întinzându-mi o jachetă albă.

Imaginează-ţi că atunci când n-ai de ales, alegerea pe care o faci te poate surprinde.

Dintr-o dată, chipul meu arăta toată scârba. Toată furia. Toată acea ură iraţională. Tot regretul şi toată conştientizarea că istoria nu se va mai repeta niciodată – nu pentru cei care o ţin minte. Tot chinul şi toată lipsa de putere în faţa inevitabilului. Am refuzat lipsit de expresivitate:

„Nu”

Mi-am întors spatele şi am plecat.

„Cristi!” a strigat tipa.

M-a întors înspre ea. Şi-a dus degetele în dreptul ochilor şi a dezlipit două lentile de contact albastre, pe care le-a aruncat în ţărână. Ochii ei lipsiţi de culoare; nu albaştri; nu căprui; nu verzi; nu violet; albi. Luceau în faruri.

Bianca s-a urcat pe motocicletă şi a plecat, lăsând în urmă un nor de praf şi de fum. Pentru prima dată, răgetul motorului s-a pierdut în noapte.

VIII

Era după mine. Îi auzeam paşii în întuneric. Nu-l văzusem. Fugeam de el cât puteam de repede, dar părea să fie mereu înaintea mea. Peste tot şi niciunde. Imaginează-ţi că n-ai unde fugi; şi totuşi fugi. Străzile mici şi înguste. Parcul întortocheat, cu aleile înmuiate în beznă. Ramuri de copaci lovindu-te peste faţă. Panică.

Fugi. Nu şti de ce sau de cine. Nu şti unde. Dar fugi, fiindcă ţi-e frică. E aproape un sentiment premonitiv – frica. Se apropie oricum, dar continui să fugi. Un zgomot în stânga, unul în dreapta. Şi din faţă şi din spate.

M-am lovit de un trup solid şi o durere ascuţită mi-a spintecat vintrele. Am deschis ochii mari şi l-am văzut, cu un zâmbet mare pe faţă. El era eu. Acelaşi chip, acelaşi zâmbet sec.

„De ce?” am apucat să întreb, înecat.

„O să vezi” m-a asigurat el. Şi-a smuls pumnalul din mine şi a dispărut în noapte.

Sângele ţâşnea din mine. Rece. Întuneric. Fără raţiune. Fără motiv. Ca un câine. În lumina lunii am văzut balta de sânge în care mă afundam. Mi se părea doar sau era – da – albastră.

Scuipam deja sânge.

Pe beton, apropiindu-se se auzea un sunet ascuţit de tocuri. Nu puteam să mai privesc în sus – vedeam totul în ceaţă. Am distins doar conturul cunoscut al unor cizme roz. La capul meu, o cutie mică, paralelipipedică, lucioasă, albastră, cu o textură de satin.

Totul capătă aceeaşi culoare.

Printre şiroaie de sânge, rostesc:

„Ai venit”.

Albastru.

IX

„Îmbarcarea pentru cursa 847 către Paris va începe în zece minute” a răsunat un difuzor din terminalul Aeroportului. Nu era prima dată când ea călătorea. Pentru o clipă, a ridicat ochii din cartea cu coperţi cartonate şi a privit în jur, spre atâţia oameni pe care nu-i cunoştea; nu vroia să-i cunoască. A băgat cartea – doar o altă carte – în geanta roz.

Ea a privit într-unul din colţurile încăperii, unde un puşti a pocnit un automat de Cola. Sticla a căzut şi el s-a aşezat pe un scaun, punându-şi căştile pe urechi. Puştiul se uita confuz în jur; poate şi el era străin de lumea asta. Pentru o clipă privirile lor s-au intersectat. Dar apoi el s-a ridicat, a sorbit din Cola şi ochii i-au fugit în alte direcţii. Zgomotul motorului unui avion era atenuat de geamurile terminalului. Puştiul şi-a notat ceva într-un carnet, pe care apoi l-a băgat în buzunar.

Ochii ei s-au îndreptat cu calm spre o fată, care, foarte jovială, stătea lângă părinţii ei, răsfoind o revistă de modă şi zâmbind din când în când. Fata purta un tricou alb şi blugi.

Din geanta roz, sunetul melodios al unui telefon i-a atras atenţia. Era Toni Cristea. El avea s-o aştepte la Paris. „Bună. Ah, nimic. Mă plictiseam. Aşteptam să mă urc în avion...”

X

Camera întunecoasă, fără nici o fereastră, stătea cu uşa închisă. Nici o rază de lumină nu pătrundea înăuntru. Pe patul jos, era o geantă roz; în ea, printre alte obiecte specific feminine, era cutia albastră, cu textura de satin, prinsă cu un elastic. Alături se afla agenda maro; caligrafic, pe pagina la care era deschisă, scria:

I’ll go to hell and wait for you.[5]

Pe primul rând al unei scrisori desfăcute, litere de mână, conturate în grabă, neuniforme şi grosolane:

„Lukrurile pe kare le vreau”

Telefonul vechi, cu disc rotativ, stătea pe o noptieră.

Sună o dată. Zgomotos. Ecou. Linişte.

Sună de două ori. Zgomotos. Nimeni nu aude.

Sună de trei ori. Zgomotos. Pentru ultima dată.

XI

Are o sticlă de Cola. Era după prima oră. Urma să aibă matematică? Sau avusese deja? Sau poate că era mai târziu decât i se părea lui. Soarele străluceşte pe cer – e senin. Îşi aduce aminte. Se uită prin geamurile prăfuite, cu jegul lor lucind în lumină. Vrea să-şi aducă aminte. Vrea să se deprime – „în semn de protest” şi-a spus. Ia sticla de Cola şi începe să se plimbe prin liceu. Se gândeşte că nu se plimbă fără scop, fără o direcţie clară. Priveşte printr-o fereastră de pe coridor pe partea cealaltă a clădirii.

Când se uită în lumina puternică şi difuză, trecutul se suprapune prezentului. Şi nu mai vrea să se trezească. Vrea să rămână în momentul ăla. Un coleg sau o colegă îi spune ceva şi totul cade în realitate, totul se năruie.

Se duce la alt geam. Geamul lui preferat. Motivul pentru asta era că acolo nu era nimeni de cele mai multe ori; în plus, era un loc ferit de soare. Îşi simte sinapsele cum îi iau foc. Priveşte prin fereastra cu pricina. Nici o privelişte deosebită, nimic demn de remarcat. Deschide fereastra. O briză rece vine de afară. El se uită în dreapta, ca şi cum ar mai fi cineva lângă el. Dar e singur. Tipul zâmbeşte. Tâmplele i se încordează. Îşi încleştează pumnul şi după aia loveşte în zid. „Nu vreau să mor fără cicatrici” îşi spune. Se întoarce. Se întoarce în clasa lui penibilă, la orele lui penibile. Vrea să doarmă... şi să nu se mai trezească în lumea asta.

XII

Se zvârcolise în patul de zile întregi. Transpirat. Chinuit de coşmaruri. Lenjeria de pat lipită de trupul lui livid. Acesta era sevrajul. Asta era preţul ce trebuia plătit. Delira. Nu mai ştia pe ce lume e – nici o lume nu i se mai părea suficient de reală. Liniştea nu o mai putea găsi.

Lumina intra prin jaluzelele lăsate.

Când se întorcea pe o parte, era cineva. Apoi era altcineva. Nici nu mai realiza toate astea. Nebunia pusese stăpânire pe el şi acum ieşise afară prin pori.

Puls în creştere. Tahicardie. Respiraţie îngreunată. Mărirea semnificativă a concentraţiei de adrenalină.

Deodată, a început să tremure şi să verse lacrimile printre pleopele lui strâns închise.

Bătrânul orb, înalt, cu plete cărunte se apropie de pat. Puse mâna pe spatele lui spasmodic şi spuse:

„Trezeşte-te! Nu ştii?! E mai bine să fii viu decât mort. Acum, uită. Trezeşte-te. Hai!”

Trupul celui din pat se linişti.

XIII

Mă trezesc. Visasem. Visasem mult. Fusesem obosit, încât căzusem într-un somn adânc – şi plin de visuri. Nu vroiam să-mi amintesc. Mă simţeam bine. Destins. Relaxat. În cameră era o răcoare plăcută şi un aer curat, îmbibat de aroma de cafea tare. Lumina intra printre jaluzele lăsate, în care loveau stropii unei ploi de vară.

Mă ridic din pat şi mă îndrept către bucătărie. Ea toarnă cafea din ibric în două căni mari. Îi cuprind umerii şi o sărut.

„Bună.”

„Bună” ea zâmbeşte.

„Ai gust de cafea.”

„Serios? Nu ştiam.”

Ea se întoarce. Câteva clipe, o privesc în ochii adânci. Căprui. Cafenii. Pupilele i se dilată şi îi simt respiraţia caldă. Îi trec mâna prin părul nearanjat.

Secundarul ceasului de pe perete se învârte în continuu, fără intermitenţe.

E unsprezece.

Ne sărutăm din nou.

E unsprezece şi un minut.

XIV

Pe balcon, ea stătea tolănită pe el. El o mângâia pe cap uşor. Amândoi aveau ochii aţintiţi spre peisajul înnorat şi plăcut de răcoros. Aburii din cănile de cafea se ridcau încet şi haotic.

În cameră intra lumina dimineţii pe sub jaluzele. La capul patului cu cadru metalic, într-un colţ al sertarului noptierei din stânga, se găsea, ascunsă în întuneric, cutia mică şi lucioasă, cu textura de satin. Albastră.


 

[1] Întuneric.

[2] Dacă voi muri înaintea ta.

[3] Vechea supărare.

[4] Chipul tău îmi este indiferent.

[5] Voi merge în iad şi te voi aştepta.

 

 index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  ec.Valeriu-Lucian Hetco [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.