HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Marian DANCI –

Caietul cu proză III

 

 Am sărit la el, l-am întors pe burtă susţinându-i fruntea, în vreme ce Barbu şi-a scos iar ghearele:

-    Ajută-l acum! Să te văd cum o faci! Unde-ţi sunt îngerii? Mai bine aruncă-l în

lac să se trezească!

-    Eşti nebun! Omul ăsta nu mai are ficat în el! Dar şi tu eşti un… nemernic. Nu

te-am ştiut chiar aşa… Răzvane! Adu o cană de apă să-l spălăm! Se simţea atât de umilit şi îi ascundeam faţa de ceilalţi să nu-i vadă plânsul  disperat. Îmi era ciudă pe mine că m-am lăsat din nou învins.  Dar nu m-am aşteptat să iasă aşa. L-am spălat cu grijă, şi apa rece l-a înviorat, dar nu se putea ridica. Am curăţat locul din dreptul capului şi l-am răsucit pe-o parte, stând în continuare între el şi ceilalţi pentru a-i ascunde suferinţa. Ştiam că în seara aceea l-am pierdut, şi aşteptam să-şi revină un pic să-l ducem cu Răzvan în cort. I-am pus o haină sub cap şi l-am simţit că se linişteşte. Doamne cât aş fi vrut să-l pot ajuta dar nu ştiam cum.

-    Eu mă duc pe vârf!... a răsunat, rar, şi foarte clar hotărârea lui.

Cred că stând acolo jos s-a trezit total.

-    Ce să faci acum pe varf?

-    Mă duc să aştept răsăritul. Şi să mă gândesc. Hai cu mine! a zis privindu-mă

cu nişte ochi de rugăciune, doar că nu şi-a împreunat palmele.

-    Stai să dormim câteva ore şi mergem dimineaţă. Plecăm pe la patru şi până la răsărit suntem pe vârf. Doar aşa ai zis că faci.

-    Nu! Vreau să mă gândesc la foarte multe lucruri şi răsăritul să mă găsească

curat şi senin. Acum e momentul.

-    Du-te măi şi te culcă, că eşti beat şi pici dracului de pe creastă! i-a aruncat, cu

lehamite Barbu.

-    Beat eşti tu, şi mai eşti şi prost! a rabufnit Irinel. Du-te dracului!

-    Lasă-l în pace, ce-ţi pui mintea cu el, acum? Eşti tâmpit!

-    Tâmpiţi sunteţi amândoi! Luaţi-vă de mână şi căutaţi îngerii pe vârf! Eu mă

duc la culcare!

-    Dar du-te odată! Ce mai stai?! am strigat cu ură. Cred că nu de multe ori, în

viaţă, am urât pe cineva ca atunci.

Eram blocat din nou în faţa suferinţei lui, şi nu găseam argumente să-l opresc. Ne uitam, împreună cu Răzvan, cum îşi aranjează hainele pe el, cum cotrobăie în rucsac, îşi scoate lanterna şi apoi ne aruncă două sticle de palincă, oprindu-şi una pentru el.

-    Asta o iau cu mine. Să nu-mi fie frig.

-    Stai că vin şi eu! m-am hotărât deodată. Aşteaptă să iau câteva lucruri. Tot

n-am fost niciodată noaptea pe un vârf de munte. O să ascultăm muzica sferelor. Aşteptăm răsăritul şi dormim la întoarcere. Hai să luăm şi sacii de dormit că poate prindem un pic de somn, şi cam suflă vântul pe acolo. Am scos sacii de dormit din cort, mi-am mai luat o haină pe sub hanorac, am luat şi ceva mâncare, şi, cu lanternele în mâini, am pornit cu inima strânsă, ca pe drumul pierzaniei.  Primul popas l-am făcut deasupra lacului. S-a întors încercând să pătrundă întunericul la lumina lanternei. A urmărit conturul lacului, a zăbovit asupra corturilor, rostind cu voce ştearsă: Hei lume cum te treci…Am mai făcut câteva opriri, să-şi tragă sufletul, şi nici nu am avut puterea să-i iau otrava de la gură când lua câte o înghiţitură. Cred ca orice legătură între noi era ruptă, dar nu puteam renunţa unul la celalalt. Eu cel puţin, căutam cu disperare argumente să-l întorc din drum, dar cu cât trecea timpul, şi ne apropiam de vârf, o teamă nedefinită mă lua în stăpânire. A mai oprit, pentru ultima dată, la izvorul din Şaua cu Lac, şi-a udat  palma şi apoi buzele, şi-a aprins o ţigară, şi atunci i-am luminat faţa udă de lacrimi tăcute.

-    Hai să ne întoarcem, omule!...

-    Hai tălpaşule…hai să mergem mai departe…

           

Când am ajuns în vârf, mă stăpânea aceeaşi senzatie de neputinţă. Îi supravegheam fiecare mişcare, dar tot nu credeam că o va face. S-a aşezat, obosit şi înfrigurat, cu spatele lipit de borna de beton. I-am scos sacul de dormit şi l-am învelit până la gât. A acceptat ca un copil, fără să zică nimic. M-am aşezat în dreapta lui, spre apus, rezemându-mă şi eu de bornă. Mi-am dat seama că nu-l văd, şi m-am întors cu faţa la el, sprijinindu-mă în cotul drept, poziţie incomodă, dar care îmi permitea să-l supraveghez. M-am învelit şi eu cu sacul de dormit, şi am încercat, să-l aduc pe pământ, lângă mine, la  2279 de metri deasupra mării. Eram aproape de cer dar el era şi mai sus.

-    Te-ai uitat vreodată la cer prin luneta lui Răzvan?

-    Nu, niciodată. Nici nu ştiam că are aşa ceva.

-    Mi-ar fi plăcut să pot aduce, acum, cerul mai aproape de noi.

-    Poate doar luna, care e banală şi rece. Şi în plus, acum, luminează nopţile

altora. Stelele sunt, oricum, mult prea îndepărtate. Şi de fapt, acolo e tot secretul.

-    Crezi în stele?

-    Nu în ceea ce văd, doar în ceea ce spun ele.

-    Citeşti horoscopul?

-    La ora nouă, în fiecare zi, sunt la toneta din piaţă şi răsfoiesc ziarele, dar  nu

cumpăr niciodata nimic.

-    Te-a ajutat vreodată premoniţia zodiei tale?

-    Întotdeauna mi s-a întâmplat ceea ce am citit.

-    Şi pentru zilele astea ce ţi s-a prevestit?

-    Clarificarea unor probleme vechi, amânate la nesfârşit.

-    Irinele, astea toate sunt interpretări comerciale ale unor jurnalişti care vor să-şi vândă ziarul.

-    Nu ştiu dacă e aşa, dar cred ca îmi voi găsi liniştea, în sfârşit. Vineri dimineaţa

am citit ziarele apărute până ai venit tu, şi mi-au spus că totul va fi bine.

-    Dar binele poate fi de multe feluri. Poate binele ce-l vezi tu nu e cel mai bun.

Omule, ai soţie, ai trei copii, şi ce fac ei dacă tu negi totul. Cine se va bucura de împlinirea lor, cine îţi va ajuta soţia să răzbească în viaţă? Nu crezi că nu e demnă soluţia aleasă de tine? Pentru tine e simplu, mă rog, aparent simplu, dar ce fac ei? Cine le stinge lumina la culcare, cine le împodobeşte bradul de Crăciun, sau cine le mai pune palma pe frunte când au febră? Pentru ce renunţi la toate astea? Pentru liniştea ta? Rahat, Irinele, rahat, ţi-am mai spus, şi cred că te leg de vârful ăsta şi aştept vreo cincizeci de ani să descoperi care este calea de urmat. Nu mă convingi că e ultima soluţie, orice mi-ai spune. Aşteaptă, măcar, să mergem în Corungiş, acolo unde ţi-ai ales locul de veci, printre flori de colţ, şi mai dă-mi un răgaz, să te pot ajuta. Nu te cred, omule, nu te cred!

-    Ajută-mă să fac saltul! Nu va şti nimeni, doar întunericul, care uită

întotdeauna.

-    Eşti nebun! cum poţi să-mi ceri asta? am urlat la el. Am fost un prost că am

venit cu tine! Trebuia să te arunc în Lala, cum a zis Barbu. Eu te leg de munte, să fiu al nopţii dacă nu te leg! M-am întors pe partea cealaltă, să mă pot ridica, gândindu-mă să caut în rucsac o  frânghie, cu care să-l leg de bornă. În clipa următoare, când eram cu spatele le el, i-am auzit mişcarea grăbită, şi, în momentul când m-am întors, s-a prăbuşit tot muntele cu noi. Pentru prima şi ultima dată în viaţă, am auzit muzica sferelor.

 

                                                           *  *  *

 

Am căutat numărul lui Barbu în cartea de telefon. Vroiam să ştiu mai multe  despre ultima zi. Am recitit caietul, am revăzut pozele, şi am renunţat să-l sun.  Nu-mi plăcea personajul, din puţinele rânduri ale tatei, şi din poze. L-am ales pe Răzvan. Mi se părea mai abordabil şi mai sincer. Aş fi vrut să vorbesc cu Irinel, dar era doar o dorinţă târzie şi irealizabilă. Am sunat acasă la el şi mi-a răspuns soţia. I-am spus cine sunt, a lăsat  receptorul, şi a trecut ceva timp până am simţit din nou mişcare. Era Răzvan, a cărui voce mi-a confirmat descrierea săracă făcută de tata şi imaginea veche din poze. Sigur eram subiectivă în apreciere, dar vocea înaltă, la limita dintre adolescenţă şi maturitate îmi sugera un bărbat slab cu trăsături frumoase dar mai puţin masculine, un adolescent întârziat. I-am spus că aş dori să stau de vorbă cu el, să-mi clarific câteva lucruri petrecute în ultima zi, şi mi-a spus că nu prea mai sunt lucruri de clarificat, că se ştie totul şi nu prea îi place să-şi aducă aminte. Să lăsăm morţii să se odihnească în pace. Am insistat, spunându-i că am găsit nişte însemnari ale tatei şi am mare nevoie de o discuţie cu unul din prietenii lui. Nu am ştiut să-l ascult atunci când trebuia şi pentru liniştea mea sufletească, dar şi pentru a tatei trebuie neapărat să ştiu ce s-a întâmplat, atunci. I-am spus că mă interesează mai ales ziua de sâmbătă, şi concluziile specialiştilor. L-am rugat, în numele prieteniei cu tata, să-mi acorde câteva minute , într-o zi când vrea el. S-a lăsat înduplecat, şi am stabilit întâlnirea în prima duminică după discuţia noastră telefonică. M-am prezentat cu ceva timp înainte de ora stabilită. Avea o casă frumoasă, dar mai frumos era locul plin de verdeaţă, de la florile din straturi până la via umbroasă şi răcoroasă.

            -    Semeni foarte mult cu tatăl tău. Teribil cât poţi să semeni.

            -    Ştiu, toată lumea spune acelaşi lucru.

 

L-am privit scurt şi mi-am dat seama că nu am greşit prea mult. În afară de părul grizonat, care îi dădea un farmec în plus, era, aşa cum am simţit, un adolescent fermecător. M-am felicitat în gând pentru alegerea făcută , şi i-am mulţumit pentru invitaţie. I-am povestit din nou despre însemnările tatei, spunându-i  că ştiu  povestea până în momentul căderii de pe vârf, în puterea nopţii. I-am spus că aici se opresc însemnările, rugându-l să-mi spună ce s-a întâmplat sâmbătă, cum l-au găsit pe Irinel, cu ce l-au adus de pe munte, dar mai ales, cum s-a comportat tata în ziua aceea nenorocită.

-    În urmă cu mulţi ani eram prieteni foarte buni cu toţii. Toate vacanţele ni le petreceam împreună, dar mai mult decât atât, tatăl tau şi Irinel aveau nişte afinitaţi speciale. Toţi eram nişte romantici, aş spune, dar ei doi se înţelegeau foarte bine. Erau doua personalitaţi complementare, unul copilaros şi visător iar celălalt, tatăl tău, maturizat prea devreme, dar cu preocupări similare, însă mult mai instruit. Îşi ascundea în permanenţă trăirile personale, în vreme ce Iri îşi punea sufletul pe masă cu o sinceritate dezarmantă, ceea ce nu a mai făcut în ultima ieşire. De cele mai multe ori urcam pe munte împreună, dar nu de puţine ori au urcat doar ei doi. Se hotărau pe loc, la o bere, alegeau traseul, şi a doua zi erau pe creastă. Stăteau două trei zile şi veneau cu gândul la următoarea ieşire. Amândoi erau la fel de pasionaţi. Îmi amintesc că tatăl tău a urcat şi singur pe munte, neavând răbdare să aştepte câteva zile să putem merge mai mulţi.

-    Tatăl meu nu a scris nimic despre ziua de sâmbătă. Aţi putea să-mi povestiţi?

-    În noaptea aceea, sau mai bine zis în ceea ce a rămas din ea după accident, am  fost foarte tulburaţi şi am acţionat cum am crezut mai bine. Am sunat la 112 şi am cerut ajutorul, dar, când au auzit ce s-a întâmplat, dar mai ales unde, ne-au spus că vor veni doar după ivirea zorilor. Ne-au sfătuit să rămânem pe loc, să nu ne aventurăm să-l căutăm, şi dimineaţă o să fim contactaţi pentru mai multe relaţii. Au insistat să le promitem că nu pornim în căutarea lui şi aşteptăm lumina zilei. I-am întrebat dacă vor veni cu elicopterul şi ne-au spus că au cerut deja aprobările necesare. Am regretat faptul că am prezentat întâmplarea ca o sinucidere, am dezbătut posibilitatea de a reveni asupra acestui lucru, dar, în cele din urmă ne-am dat seama că adevărul era singura variantă posibilă, pentru că se va declanşa o anchetă serioasă care nu va permite ascunderea acestuia, urmând ore întregi de declaraţii detaliate pentru elucidarea cazului. Ne-am fixat telefoanele să sune la ora patru, crezând că vom prinde o oră de somn, urmând apoi să ne adunăm bagajele şi să pornim către Ineul. Când au început să sune telefoanele eram cu toţii treji. Am făcut o cafea, ne-am adunat în grabă lucrurile şi am pornit spre vârf.

-    Tata cum a reacţionat la vederea cadavrului?

-    Nu  l-a văzut deloc. De fapt nici noi nu am văzut decât husa neagră în care

l-au luat. Când a venit primul elicopter eram într-o zonă ce permitea aterizarea. Le-am spus unde să-l caute şi au plecat imediat. Ne-au atras atenţia să nu plecăm pentru că va veni un al doilea elicopter pentru anchetă. Abia atunci a început calvarul. A vrut să rămână mai jos, în Şaua cu Lac, dar, fiind martor ocular, a trebuit să urce pe vârf pentru reconstituire. I-a fost teribil de greu şi nu a privit nicio clipă în prăpastie. L-au chinuit ceva vreme şi când a terminat, a plecat repede în vale, unde ne-a aşteptat pe noi până am terminat cu declaraţiile. Nu mi-am putut opri dorinţa de a-l întreba dacă au coborât în noaptea aceea să-l

caute pe Irinel.

-    Nimeni nu ar fi putut să-l găsească atunci. Ar fi trebuit să găsim o variantă de

ocolire pentru a ajunge la baza Ineului, dar era foarte întuneric şi nu cunoşteam nicio potecă. De fapt, am aflat a doua zi că a rămas agăţat între stânci, undeva aproape de poale. 

-    Aşa cum şi-a dorit…

-    De unde ştii?

-    Din caietul tatei. Era mort când l-au găsit, nu-i asa?

-    La câte fracturi de coloană avea nici nu putea să scape. Am auzit că era curbat

invers decât normal, pe spate.

-    Doamne fereşte!...A fost înmormântat cu preot?

-    Da.

Au trecut doi ani şi, treptat, durerea a fost înlocuită de o amintire dulce amăruie dar din ce în ce mai senină. Multă vreme m-a urmărit un gând. Dacă nu era caietul cu proză, aş fi fost mult mai săracă, şi poate, mult mai tristă. Uitarea mi-ar fi vindecat mult mai greu rănile. Într-o zi binecuvântată de Dumnezeu, i-am spus tatei tot ce am aflat, şi nu scria în caiet. Poate că el le ştia pe toate câte i le-am povestit, dar ştiu că m-a auzit. Am simţit cum mă învăluie toată dragostea lui dintotdeauna, şi, nici nu am simţit nevoia să-i cer iertare. Simţeam că între noi nu este nevoie de aşa ceva. L-am simţit lângă mine, şi am plecat împăcată. Am înţeles pe deplin ce vroia să spună în versurile finale: De-oi fi plecat, sunt tot aici veghindu-te pe tine, de nu-i avea nimic să-mi zici, să te gândeşti la mine.

 

Marian DANCI

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com