Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

CAIETUL CU PROZĂ

Celor care au adâncit potecile munţilor - Fragment

 

Marian DANCI

 

 

Pe tata l-am găsit prăvălit peste tablourile mele.. Le privea ori de câte ori avea nevoie de o bucurie. O bucurie specială, ce-i ajungea până la următoarea întâlnire. Avea o forţă de a trăi pe care încerca să mi-o transmită şi mie, o poftă de lucru care mă punea uneori în inferioritate. Ar fi vrut să pictez fără încetare. Iubea peisajul, pe care eu nu-l simţeam aproape. Puţine lucruri iubea mai mult decât tablourile mele, şi asta am înţeles-o mai târziu, şi tot atunci am descoperit o altă latură a sufletului şi mai ales a conştiinţei lui. Suferea necontenit, o suferinţă grea, permanentă, pe care nu am înţeles-o decât după ce am citit caietul cu proză. Poeziile mi le citea, aştepta părerea mea cu nerăbdare, cu emoţie, avea mare nevoie de opinia mea, mai mult sau mai puţin obiectivă. Oricum eram singurul lui cititor. Cred că dragostea lui de viaţă avea si o notă de disperare, un fel de presimţire, de aşteptare nedefinită.. De altfel spunea uneori că nu-i e teamă de moarte, dar simte că de acum se poate întâmpla orice. Mai spunea că înţelepciunea în faţa vieţii constă în a o lua în serios dar nu în tragic. De aceea, spunea el, nu i-a căzut părul şi nici măcar nu a albit. Nu am înţeles, sau poate nu am ascultat niciodată atât cât să înţeleg.

           

Caietul l-am citit mult după aceea. Când l-am găsit, îi căzuse din mână dar nu l-am luat în seamă. După ce a trecut totul, l-am deschis, am citit câteva cuvinte şi l-am închis, speriată. Nu puteam să-l mai deschid, îmi era frică, doream să-l citesc, dar amânam mereu, de parcă mă temeam de ceva. Există o energie a lucrurilor care influienţează tot ceea ce facem. Încerca să mi-o spună uneori dar nu aveam timp să-l ascult. Ar fi fost fericit să-i împărtăşesc convingerile, măcar o parte din ele. Când vroia să-mi îndepărteze durerea de cap cu palmele îl respingeam, poate prea dură şi neîncrezătoare. La povestea din caiet nu m-am aşteptat în nici un fel. Mi s-au clarificat foarte multe lucruri din urmă, dar prea târziu. De două ori până la caiet mi-a vorbit de Irinel. Erau două caiete identice, dar eu ştiam doar de unul, pe care de altfel nici nu-l ascundea. Citindu-l pe cel de-al doilea  am înţeles de ce, uneori, masca textul, sau întorcea pagina, în timp ce eu credeam că-mi ascunde o poezie incompletă pe care mi-o va citi, oricum, în forma finală. Vroia, de fapt aproape a terminat, să scrie o poveste. O carte mărturie,  eliberare, dar şi profesiune de credintă. O carte dureroasă la naştere dar vindecătoare după aceea. O poveste cu două personaje si câţiva spectatori. O carte omagiu, o spovedanie ce avea să-mi producă multă suferinţă.

           

 Cand l-am văzut prăbuşindu-se am împietrit. Am întins mâna, dar în acelaşi timp m-am retras cu groază. Nu-mi venea să cred, eram năuc. Întunericul l-a înghiţit aproape instantaneu. Până ce am realizat ce s-a întâmplat, lanterna mea a rămas în urma gestului.

- Îţi mulţumesc pentru tot – mi-a zis ( este ceea ce am reconstituit mai târziu, este condamnarea mea la suferinţă). A dispărut în întuneric şi nici măcar nu a urlat de teamă sau durere. Doar un zgomot surd, repetat, îndepărtându-se rapid, în urma căruia am paralizat. Într-un târziu, instinctiv, am îndreptat lanterna în prăpastie dar nu am mai văzut nimic. Doar câteva pietre se mai rostogoleau spărgând şuieratul vântului şi întunericul hidos al nopţii. O frică teribilă a pus stăpânire pe fiecare fibră a corpului meu. Un tremur necontrolabil m-a cuprins. Îmi clănţăneau dinţii, îmi tremura abdomenul şi am pornit în fugă la vale. M-am împiedicat în ierburi, m-am ridicat, repetând mecanic, îngheţat de frică: tâmpitule, idiotule, tâmpitule…îngrozit că mă urmareşte ceva sau cineva.

           

Sunt sigur acum ca frica de întuneric, groaza întâmplării petrecute pe neaşteptate, şi nu convingerea că nu mai pot face nimic m-a făcut să o iau la fugă. Mă îndepărtam urmarit de fantome. Spaima de locul întunecat mă făcea să nimeresc, cât de cât, poteca. Când am ajuns în Şaua cu Lac am început să-i strig pe ceilalti doi, dar fără niciun rezultat. Zgomotul cascadei acoperea orice srigăt, mai ales ca eram la aproape o oră de drum. Mi-am căutat telefonul, dar nu l-am mai găsit. Îl pierdusem la coborare. Epuizat, am ajuns la corturi şi m-am prăbuşit. Nu mai vroiam să vorbesc cu nimeni Vroiam doar să mă lase în pace, în siguranţa dată de prezenţa lor, şi să pot gândi. Să mă gândesc la moarte, întuneric şi vinovăţie. Simţeam acut dar nedefinit, o cumplită vinovaţie. Aveam să-mi dau seama mult mai târziu de acest lucru. Aşteptau toţi să le spun unde este Irinel, şi nu puteam să spun nimic pentru că mă acuzam. Simţeam că orice aş fi spus eram vinovat.

-    Lua-l-ar dracu! am strigat şi m-am aruncat în cort stăpânit de groază.

-    S-a omorât tâmpitul, s-a aruncat în gol. De ce dracu m-am dus cu el? S-a facut     bucaţi în râpă la sud de Ineul. Ce-o fi fost în capul lui. Nu are rost să mergeţi nicaieri că-l gasiţi bucaţi. Mergem mâine dimineaţă să-l adunăm în rucsac.

-    Ce spui, ce s-a întâmplat ?

-    S-a aruncat idiotul în râpa Ineului. Mi-a mulţumit, şi şi-a luat zborul. S-a zdrobit de stânci ca un tâmpit.

-    Ai fost la el şi era mort ?

-    Nu am fost nicăieri  că s-a zdrobit de stânci. Nu are rost să mergeţi. Praful s-a

ales de el. Cine poate să scape în cădere liberă de pe Ineul? Mergeţi voi dacă vreţi! Idiotul m-a luat de martor la sinucidere.

-    De ce s-a aruncat?

-    De tâmpit şi idiot! Că nu avea niciun motiv. Oricum s-a dus dracului. Mergeţi

voi ca eu nu merg nicaieri.

-    Hai să mergem, unde-l găsim?

-    S-a aruncat de pe vârf exact în râpă. Şi-a dat drumul cu capul în jos şi s-a dus în p.. m… Acum e liniştit, dar ce i-a trebuit s-o facă noaptea şi în prezenţa mea?

Şi-au luat lanternele, nişte frânghii şi au pornit în grabă.

-    Hai şi tu să ne arăţi locul!

-    V-am spus că nu vin nicăieri, că mergeţi degeaba şi nu vedeti nimic şi oricum e mort, să-l mănânce corbii că nu-mi pasă!

 

Au plecat fără să mai încerce să mă convingă şi urmatoarele ore au fost cele mai chinuitoare din viaţa mea. O luptă disperată mă luase în stăpânire Aş fi vrut să merg după ei, eram în stare să-i ajung din urmă , dar groaza de locul blestemat mă ţinea pe loc. Oricum e mort…îmi ziceam, dar totodată îmi spuneam că sunt un mizerabil şi un laş că nu am făcut tot ce trebuia să-l ajut. Dacă era încă în viaţă şi eu nu am făcut nimic să-l salvez.!....  La toate astea m-am gandit mai tarziu, cand le-am scris în caiet. Atunci, în acele clipe teribile eram rupt în două – speranţa de viaţa si dorinţa de moarte. Nu eram conştient de simţămintele mele, eram confuz, şi o vinovăţie dureroasă mă amuţise. Am ieşit din cort, m-am trezit singur, am rotit lanterna cu spaimă în jur, şi apoi m-am închis în cort îngrozit. Am deschis iaraşi, am aprins lanterna şi am pornit pe cărare dupa ei. Când am trecut de lac, vuietul cascadei mi-a adus în minte zgomotul surd al căzăturii, şi, speriat, m-am întors în cortul protector.

 -    Salut , ce mai faci Iri?

-    Totul pentru aventură! – era răspunsul lui pueril şi discordant cu statutul de  tată a trei copii.

           

Avea în mână patru cepe noi, şi, în treacăt, mi-a zis că le-a primit şi merge acasă să mănânce o slană cu ceapă. L-am întrebat dacă a mai fost pe munte şi a zis că şi-a ales şi locul unde are să moară. Ştiindu-l un exaltat, un actor nerealizat, l-am luat ca atare şi am zis că va veni şi vremea să mai urcam pe Ineul. Chiar credeam acest lucru dar şi eu eram prins în mizeriile cotidiene şi poate că mă amăgeam de fapt. Oricum nu era o dramă. Nu bănuiam ce se pregăteşte în sufletul lui. Altădată , de sărbători, m-am întâlnit cu copiii într-un magazin – el nu intra niciodată , şi mai târziu am înţeles de ce – şi le-am dăruit un pachet, prea mic, zic acum, dar era un dar de Crăciun. Ştiam că bea şi tocmai de aceea i-am pus şi o sticlă de băutură. Mai bine mi-aş fi gasit timpul să beau cu el o bere ca pe vremuri, când coboram de pe munte în satele de la poale, şi să ne povestim vieţile noastre recente. Ce vremuri teribile! Ce vârstă fără griji! Ce mult a trecut de atunci şi ce final neaşteptat! 

 

 S-au întors dupa trei ore, învinşi, speriaţi şi uşor vinovaţi, oricum mai înţelegatori ca înainte. Era trecut mult de miezul nopţii şi bântuiau stafiile şi în sufletele lor. I-am întrebat, stăpân pe situaţie, ce au facut şi mi-au zis că au coborât în râpă dar nu l-au găsit.

 

            -    V-am zis eu că nu are rost, mergem mâine dimineaţă şi-l ducem în sat. Atunci nu m-am gândit prea mult, eram victorios, dar cred că nici nu au coborât în râpă. Ştiu doar, am simţit-o mai târziu, că nici ei nu au mers până la capăt, dar oricum vina mea nu mi-o ia nimeni. Gândul că el, dacă eu aş fi fost în locul lui, ar fi coborât în râpă să mă caute, şi eu nu am făcut-o, era greu de suportat.

 

Nu am ştiut, şi nu am banuit niciodată sentimentul lui de vinovaţie. Dacă aş fi ascultat povestea  până la capăt, aş fi fost mai înţelegătoare, mai aproape de suferinţa lui, şi, poate, mai în măsură să-l ajut. Poate m-aş simţi mai puţin vinovată, mai împăcată, pentru că sunt prea multe de socotit când pleci pe neaşteptate. Era o clarificare în plus ce mi-ar fi făcut mai uşoară viaţa. Oricum, vinovaţia mea este neglijabilă pe lângă ce simţea el, dar este a mea şi eu trăiesc, iar el nu mai poate nici să-mi spună că-i pare rău.  

 

Marian DANCI

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)