Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

CAVALERUL

Comentarii de la cititori la subsidiar

Constantin Nicolae MĂLINAŞ

 

 

În acest an ziua de întîi mai a căzut după ziua de Paşti, care, dintotdeauna de când există, vine Duminica. Au avut oamenii trei zile libere, împăcând pe bunul Dumnezeu cu Marx, unde or fi fost amândoi cu barbă, şi au fugit undeva la ţară, s-au adunat neamurile în jurul meselor încărcate ca pentru două sărbători, cu mâncare sfinţită şi băutură nesfinţită. Prima zi a fost senină şi caldă, de primăvară, a doua la fel, dar, spre deosebire de prima, casele păreau pustii sub lumina soarelui, nu se vedea om, dormeau noaptea Învierii, după ziua Învierii, grădinile din jur aţipeau şi ele, întinse ca nişte feţe de masă, cu obrazul de pământ mărunţit, înţepat de verdeaţa primelor legume, între care cepele stăteau aspre ca nişte suliţe.

 

În asemenea ceas de relaxare – nimic  nu era mai frumos şi mai de lipsă, decât pomii înfloriţi, răspândiţi ici şi colo, nu prea deşi, ca şi oamenii cărunţi. Spre amiază au început mişcări, s-au sculat şi ai noştri şi, după ce s-au spălat pe ochi, au întins masa sub mărul din faţa uşii, distrându-i ploaia de petale albe, care cădeau ca nişte virgule peste vasele cu mâncăruri. A treia zi a început să plouă mărunt şi s-a făcut frig, oamenii au intrat cu mesele înăuntru. Întoarcerea în sine şi la oraş s-a urmat şi s-a pregătit într-o bucurie derutată de ploaie.

 

-Mâncaţi, luaţi şi serviţi, făcea mătuşa, Trăiene, de ce laşi musafirii în pace, invită-i să servească!

-Nu putem, cuscră, de două zile tot mâncăm şi bem, ne-a ajuns capătul sus!

-Da luaţi! repeta gazda, aduc! Şi aducea încă un platou, plin vârf cu cartofi prăjiţi în ceaun de fontă.

-Eu iau, ăştia-s slăbiciunea mea, cartofii prăjiţi în ceaun... da nu ajung la ei.

-D’apoi, începu cuscrul, până să ajung eu la cartofii prăjiţi, trei ani am tot venit, pe drumuri ocolite şi numai vara.

-Da tu cuscră, cum mai eşti?

-Mă dor rău tare reumatismele, seara abia mă dezbrac, îmi vine şi să plâng, ce rău mă dor mâinile la umeri.

-Lucrul cel mult!

-Ar trebui iară să te duc la băi anul ăsta.

-Nu mi-o folosit la nimica, avem şi noi băi aici, de ce să mai batem calea mânzului la Felix de pomană.

-La noi, cuscră, nu-i boală, e oboseală. Mie doctorii mi-au scris să stau numai în pat şi să fac tratament, da cine poate!

-Nu te rabdă patu’, ca pe mine, te aruncă afară, numai ce te pomeneşti cu lucru în mână în mijlocul curţii.

 

Unchiul Trăian vărsă din nou vin în pahare, şi bere la cei care luau medicamente, după care am închinat. Vinul era surprinzător de bun pentru vremea aceea târzie, curat şi cu gust de struguri, de-ţi venea să-l mănânci, nu să-l bei.

 

-Când ne-a înconjurat la cotul Donului şi or venit cu mitralierele vopsite în alb, noi nu mai aveam nici muniţie, nici arme, nici provizii. Mai rezemam câte un perete cu ceva, cum pregăteşti cursa pentru şoareci, şi când apăreau, trăgeam de frânghie, cădea peretele peste ei, mai scăpam o dată. Acolo italienii or deschis frontul. Ei au fugit. Aăă, ce mare gălăgie făceau înainte de atac, de nu ştia nimeni ce spun şi ce vor. Toţi strigau deodată. Şi când apăreau, numai îi vedeai cum dau dosul. Şi nemţii ne băgau pe noi acolo, unde era frontul mai greu, acolo ne băgau. De aceea, camaraderie nu era între noi. Nu aveam mâncare, ei aveau, niciodată nu am putut scoate ceva de la ei. Spuneau că de ce nu am făcut economie, de ce am mâncat tot. Noi am început să scormonim sub zăpadă, vorba ceea, că acuma se potriveşte, după potcoave de cai morţi. Le tăiam şi pielea, o fierbeam, o frângeam, la urmă iar o fierbeam, prindeam cu dinţii, era tare, cum trăgeam – o scăpam din mână – ne plesnea peste obraz, râdeau nemţii de român. Când s-a strâns punga, au început să fugă. Nu ne lăsau să ne apropiem, am văzut că le taie degetele cu baioneta, la români, dacă se prind de oblon. M-am tras mai la o parte. Ce crezi, astea s-au adunat, a fost destul să vadă cineva ce-au făcut şi când le-a venit rându’, nu i-a iertat... Am ajuns, să scuzaţi că suntem la masă, să fierbem pielea de câine, foamea nu te iartă, face din om persoană sălbatecă.

 

Dacă nu erau nemţii aşa de îngâmfaţi, s-ar fi retras; ei au vrut să ia Stalingradul fără să judece, da mai bine aşa, că altfel se mai lungea războiul cu şase luni şi poate fabricau bomba atomică, ar fi experimentat-o pe noi pe front... Numai ce ne pomenim că punga se strânge, apar în faţa noastră ruşii, cu mitralierele albe pe săniuţe. Veneau în pufoici albe, descheiaţi la gât şi roşii la faţă, în buzunarul din stânga o sticlă de votcă. Pe inimă! Noi eram degeraţi de foame. De frig nu mi-a fost mare frică din ziua în care mi-am turnat apă pe picior, ca să îngheţe, să mă trimită în ţară cu avioanele italiene. Da în loc să-mi degere piciorul, s-au ridicat aburi din bocanc. Asta m-a ridicat şi pe mine şi m-a ambiţionat să trăiesc. Aveam nervul tare.

 

Ruki verh!, ridicăm noi mâinile, ne împing de la spate, ne aşezăm în rând, mai vin alţi ruşi, ofiţeri, fac cu noi o coloană amestecată, nemţi, români, italieni. Da nemţii erau, dintre ei, fanatici, se tot uitau unii după ofiţerii cu gradul mare. Şi, cum văd un colonel, se reped la el câţiva, înfig mâinile în beregată şi, până să-i taie mâinile cu baioneta, rusul e mort. Au început să urle, să ne lovească, a venit unul şi a strigat să bage toată coloana într-o vale şi s-o împuşte. De mare ajutor şi pedeapsă mi-a fost că înţelegeam limba. Ce linişte puteau avea cei care nu înţelegeau şi nu pricepeau că vor să ne împuşte. Era o vale mare, largă. Acolo ne-au ţinut în picioare o jumătate de zi, cu mitralierele deasupra noastră. La urmă a venit un călăreţ şi a adus un plic. Ne-au încolonat şi ne-au dus la o gară. Scria în plic să nu ne împuşte, mai de folos e să ne ducă în Siberia, la lucru. Toată coloana. Am mers cu trenul o săptămână. Greu era în vagon, omul era redus ca animalul. Eu aveam o cutie de conserve, făcusem o spărtură şi scoteam, noaptea, mâna afară, ca să bată ploaia în cutie. Beam apă cu funingine. La urmă am ajuns, ne-au dat de lucru la un colhoz. Pe mine m-au făcut birjar la doisprezece câini. Când mi i-a dat mi-au spus:

 

-Câţi ani ai?

-Atâţia!

-Bun. La ăştia ai să stai douăzeci de ani.

 

M-am uitat în jur, ne păzeau femei, moşnegi, nişte copii. Cum să stau eu între ăştia, eram cavaler, aveam pregătire, nu poate fi ăsta viitorul meu. Şi într-o noapte am fugit, dar după patru luni, când am aflat ce şi cum.

 

În lagăr viaţa nu era legată cu omul. Dar trebuia să te legi tu de ea, altfel te mânca repede, ca acidul sulfuric. Mie îmi plăcea să-mi găsesc mereu ceva de lucru, mai ales când nu ne scoteau afară, duminica. De un exemplu, bărbieritul, nu mă lăsam, două – trei ceasuri moşmoneam, până când mă bărbieream, într-un fund de conservă, cu capacul, că nu aveam voie să avem obecte tăiaose. Asta era rezistenţa, că altfel te omorau cu disperarea şi foamea. Odată ne adună comandantul, unul mic, da când umbla, parcă era de doi metri. Şi aşa apăsa pe clanţă, de parcă dădea mâna cu toată baraca, într-o clipă eram drepţi la interval, nu ştiai cui îi vine rândul. Ticălos om. Ne întreabă cine ştie să zugrăvească? Nimeni, nimic. Atunci mă dau eu în faţă doi paşi. Bine, haide. Mă duce în sat, ca să zugrăvesc ceva sediu. Că la ei, până atunci nu se văruia, aveau casele din bârne. Cer scule, bidineaua, ei îmi dau mătura. Nu merge, zic. Văd că-mi creşte prestigiul. Cer var, vopsele. Nu aveau vopsele. Fac eu ceva combinaţie, zugrăvesc, chiar cu modele. Dar cu inima împietrită, ieşea cu dungi, se vedeau. Îmi era teamă să nu se prindă că i-am minţit. Spun că am terminat, vine un şef de acolo, se tot uită, după un timp:

 

-Aşaaa!, zice, tî ne maliar, tî hudojnik. Adică spunea că nu sunt zugrav, că sunt artist. Şi dă-i, nenicule, toată iarna am zugrăvit satul acela, nu mi-a mers rău, veneau şi mă cereau de la comandant, probabil dădeau ceva pentru asta. Nici nu mai dormeam în lagăr, ci pe unde mă prindea seara, la lucru. O duceam bine, mă şi luase o moleşeală şi mă şi speriam că se apropie primăvara, ştiam că voi pleca. Însă mă trăgea la pământ meseria şi dulcele ursoaicelor. Până în postul Paştilor, când au început să facă mare curăţenie în casă. Ca la noi, spălau, frecau, eu văruiam. Parcă văruiam cu lacrimi, căci o vedeam pe mama cum văruieşte acasă, la Botoşani. Şi într-o noapte m-am dus.

 

-Ai dezertat?, întrebă admirativ fiu-său.

-Ce să dezertez, prizonierul nu dezertează!

-Atunci ai evadat!

-Nu!, se răsti cuscrul, aproape nemulţumit. Noi nu eram evadaţi. Noi nu evadam. Asta fac hoţii. Noi fugeam, eram fugari.

-Da, asta da!, îşi aminti fiul. Hoţii!

-Trei ani am tot venit, am trecut prin cinci lagăre. Veneam numai noaptea. Toamna, mă prezentam la câte un lagăr, spuneam cum mă cheamă, o poveste. Mă băgau la carceră câte zece zile şi după aia scăpam în baracă, la sforăit.

-Le spuneai cum te cheamă!?

-Tot alt nume. N-aveau ordine. Căutam nume d-astea, mai potrivite, Dobjanschi, Dobrău, Pîrvu. Aha, ziceau, eto naşii. Nu, şto tî bâl v tvoiei armii? Ia bâl saldatom. –Da. Foi mati, jap-jap. Scolko naşih ubil? –Ne znaiu, ne poscital! –Da? Umflă-l!

 

Mă duceau în lagăr, ieşeam după zece zile, lucram, aşteptam să treacă iarna, numai vara puteam umbla. Mă uitam, mă documentam, ieşeam la lucru. Îmi plăcea să le fac toate bine şi ei au observat, că erau mari leneşi. Şi leneşul le observă pe toate, este cel mai bun critic!… Ce să fac, asta-i firea mea, dacă mă apuc de un lucru, nu-l las din mână, să trebuiască altul chemat ca să-l facă. Într-o zi ne aliniază în faţa unui ofiţer, mai mulţi din ăştia noi. Şi iar începe poveste:

 

-Tî şto bâl? Unul era ordonanţă, altul era plutonier, altul soldat, care cum.

-Scolko naşih ubil?, cu asta tot aveau de lucru. Şi dă-i, până-l scăpa jos. Mă gândesc, eu ce să le spun, acuma trebuie cumpănit:

-Pulemiotcic!, zic. Adică mitralior. Cum e mai bine! Ia-l, dă-i 40 de oameni. Mă face brigadircic.

 

Cu ăştia am lucrat până primăvara, când am fugit. Mergeam numai noaptea, după stele. Mă uitam după găinuşă şi după drumul robilor. Şi ţine-o tot către ţară. Ca pe vremea tătarilor, ba încă mai rău. De foame, mâncam orice, câteodată mă apuca disperarea şi mă abăteam la o casă. Dacă era numai femeie, se rezolva mai uşor. Ajunsesem ca sălbăticiunile, mi se dezvoltase aşa simţul auzului şi al văzului, noaptea, şi al mirosului, că simţeam rusul de la trei sute de metri, după mahorcă. Odată mă strigă un călăreţ:

-Stooi!  Stau. Ce şi cum?

 

Îi spun, şi cum mă şurulesc cu mâna pe la spate, că mă mânca ceva, odată îl văd că întoarce calul şi o ia la fugă către sat. O fi crezut că am pistol şi vreau să-l împuşc, mai bine să meargă după alţii, să mă aştepte la capătul satului. Eu nu am purtat armă la mine, ca să scap mai uşor, decât m-am scărpinat. Da n-am mai trecut prin satul acela, am luat-o la dreapta şi cred c-am fugit vreo zece kilometri, m-am tot dus în sus vreo două săptămâni, să mi se piardă urma. Aşa am venit, pe ocolite. În linie dreaptă, am măsurat acasă pe hartă, erau trei mii de kilometri. Însă am venit încet, şi cu mare băgare de seamă. Mă ajunge iară toamna, au început ploile, care acolo apoi sunt! Mă dau pe lângă un colhoz şi, deodată stooi, mă şi vede unul, care era ceva acolo. Mă duce la sediu, când intru în curte, văd un panou mare şi cu doi nemţi spânzuraţi. M-a înjunghiat spaima. Îl aud că strigă la un copil, ce era la grajd:

 

-Davai veriovku!, gata zic, până aici am ajuns, asta mi-a fost viaţa, aici o gat. Îi strigă la altul, după ce i-a adus copilul frânghia:

-Du-te şi leagă viţelul. Mă duce înăuntru, acolo şef era unul Moldovan, de prin Basarabia... Ei, de câte ori am trecut din viaţă în moarte şi înapoi, într-un minut!, exclamă cuscrul.

-Atunci, să trăim încă o dată şi Cristos a înviat!, zise unchiul Traian, cu voce sugrumată de sete, ridicând paharul.

-Adevărat c-o-nviat!, adăugară ceilalţi, fără rând. Da bun vin ai, Trăiene, e de la tine?

-Nu! Da!... Se încurca în răspuns, fără a fi băut. Căci îşi revenise din compasiune.

-Da-i din „parohia” lui!, salvă careva situaţia.

-Asta da! Şi toţi se înveseliră deodată.

-Aici am dus-o mai bine, dar era s-o păţesc din cauza muierilor. Era un fel de fabrică de conserve, unde lucrau numai muieri. Nu aveau bărbaţi în sat. Am dus-o eu bine, cam o jumătate de an, până una a vrut să mă logodesc cu ea. Dacă o luam, nu mai era acum băiatul ăsta al meu, nici noi cuscri, nici la locul ăsta. Da n-am vrut. Atunci japiţa şi şerpoaica a făcut o scrisoare, că sub mine s-ar ascunde altul. M-a văzut odată că am scris ceva şi a reclamat că nu-i adevărat că am numai patru clase, de parcă după patru clase n-ai putea scrie. Şi că mă ascund, că-s spion. Până seara mă şi cheamă la rekaveu.

-Spune, cum te cheamă?

-Dobran Mihai, le spun.

-Ce eşti, de unde eşti, cum ai ajuns aici, dă-i, jap...

 

După două ceasuri din astea vine Moldovan şi mă cere „să-l trimiteţi cu pază la fabrică, că s-a defectat cutare şi stau femeile.” Mă trimit ăştia, cu însoţitori, să mă aducă înapoi. Mă bag eu în fabrică, femeile earu adunate ca gâştele, că nu puteau lucra. Rusul se bagă între ele, să le chiţăie, eu mă trag în stânga, mă trag în dreapta, odată ies pe uşă şi ţine-te, bădie, toată noaptea într-o fugă. Nu mai conta încotro, tot înainte. M-am oprit numai după ce am trecut de o apă mare, am intrat într-o pădure, eram ud, am găsit un bordei părăsit, în care am adormit. Şi iar du-te după stele, noapte de noapte, iar ziua ascuns.

 

-Căci cuvântul din poveste, înainte mult mai este!, încercă unul o glumă ca să mai scurteze drumul.

-Acum mă apropiam, înţelese cuscrul, eram în al treilea an, da câte nu v-am spus, că un roman n-ar ajunge pentru toate.

 

Dar eram convins că voi reuşi, pentru că am văzut cum îi pot duce pe degete... Veneam prin Basarabia şi cum treceam pădurea Orheiului, prima dată când am întâlnit un român. Era tot un fugar, ca şi mine, un ardelean de prin Bihor. Dar era tare încăpăţânat, nu voia nicicum să asculte de mine, care aveam experienţă, credea că şi el are. Avea, da nu putea să aibă ca mine. Spunea că a fugit, pentru că au vrut să-l înveţe şi să-l pună conducător la Bucureşti. Au adunat din lagărul lui vreo douăzeci, i-au speriat, i-au tuns, i-au îmbrăcat şi i-au dus la Moscova. Acolo s-a tot învârtit în jurul lor unul, civil, lângă care stăteau generalii drepţi. Şi le-a spus că, dacă ei îşi iubesc patria, atunci să se pregătească să plece în ţară şi să ocupe diferite funcţii, le dă grade mari, îi face miniştri. El s-a speriat, a zis că nu-i de capul lui, nu se crede în stare, n-are ţinere de minte şi n-are nevastă să fie doamnă. Câţiva au zis da, au rămas acolo, pe ăştialalţi i-au adus înapoi în lagăr, i-a izolat şi le-a dat termen de gândire o săptămână. I-a fost frică, bănuia că o să-i împuşte. Cunoştea împrejurimile şi a fugit. Era om cu carte mai multă, dar n-avea destulă minte, pentru câtă carte ştia. Însă nu-l puteam părăsi. Acuma, ne apropiam de Prut. Şi deodată m-a cuprins, aşa, o spaimă că nu o să reuşim să trecem Prutul. Ne-am apropiat. Era un mal înalt, de vreo douăzeci de metri şi jos apa. Era o noapte cu lună.

 

-Stai culcat, îi zic, nu te ridica, de jos ţi se vede capul. Dar el nu mă ascultă, se ridică şi se uită.

 

Deodată aude jos o şoaptă. „poloji paleţ”, adică să pună degetul pe trăgaci. Atunci îl trag jos, ne târâm înapoi, şi la fugă, fiecare cât poate, n-aveai ce aştepta. Când trăgeau ruşii o rachetă, mă aruncam la pământ, când se stingea, iară la fugă. Toată noaptea, am luat-o cam în jos, da departe de Prut. Şi iară am umblat două săptămâni, numai pe jos, căci în maşini şi pe tren era controlul foarte mare. Într-o noapte cam ploioasă m-am apropiat iară de Prut. Îmi era frică. Câte ape am trecut până aici, Uralul, Donul, Volga, Bugul, Niprul, Nistrul, de nici una nu mi-a fost frică. Eram prin pădure, deodată încetează ploaia şi iese luna. Iaca, zic, norocul! Eram obosit, mă trag într-un loc ferit, mă acoper pe cap cu pufoaica şi mă las în somn.  Nu ştiu cât am dormit, da mă trezesc ca într-un vis, aud în jur urlete şi văd o haită de lupi, care aruncă pe mine pământ cu picioarele şi urlau. Stau buimăcit şi dintr-o dată mă ridic, dau cu ceaunul în stânga, dau în dreapta, din trei paşi sunt în pom. Abia acolo m-a cuprins groaza. Nici acum nu-nţeleg de ce nu m-au mâncat. Probabil, obosit fiind sforăiam prea tare, aveam şi capul acoperit şi ei nu ştiau ce-i dihania. Apoi, mă gândesc, decât să mă mănînce lupii în pădurea asta, mai bine trec Prutul. Am stat în pom până spre ziuă, când lupii s-au dus. Atunci m-am tras spre apă.

 

Ruşii păzeau cărările, dacă era un pom, se aşezau dinapoi, să vadă cine coboară pe cărare. N-am mers pe cărare şi aşa am simţit mirosul unui bordei. Da nu mirosea a om. Am intrat în bordei şi am stat acolo, până în noaptea cealaltă. Atunci am trecut Prutul. Apa era foarte rece şi simţeam că îngheţ. Am ajuns pe la mijloc şi dintr-o dată am simţit că trec din apă rece în apă caldă. Mai târziu am ştiut eu că acolo se vărsa Jijia în Prut şi apa ei venea caldă. Atunci, însă, nu ştiam. Am stat cufundat în apa aceea, până m-am încălzit şi eu, am ieşit şi am luat-o repede spre nord. Mare lucru şi punctele astea cardinale, că spun ce trebuie, şi-l ajută pe prizonier. Am mers, am dat de pădure, unde m-am ascuns. Însă, cum e omul, un gând nu-mi dădea linişte. Dacă apa care am trecut-o, nu e Prutul. Prea uşor am trecut-o. Învăţat, cum am fost, să trec ape mari, asta îmi părea aşa de mică, faţă de cum îmi închipuiam eu că se cere să fie Prutul, încât nu credeam. Dimineaţa caut, să văd cum scrie pe tabla pădurii, cu litere ruseşti, sau româneşti, da nu aflu nici o tablă. Pe la amiază văd un ţăran:

 

-Auzi, moşule, ce judeţ e ăsta?

-Ce judeţ să fie, Iaşii!

 

Când am auzit asta, am căzut la pământ, căci mi s-au muiat picioarele, ca niciodată în aceşti trei ani şi am prins a săruta pământul şi iarba, spre marea mirare a bătrânului.

 

Peste două zile m-am prezentat la Centrul militar, unde m-au scris în evidenţe, a treia zi am ajuns acasă. Dar nu m-au recunoscut şi mai că nu voiau să mă creadă că sunt eu. Că aveam barbă. Asta a fost vremea, plecasem tânăr şi veneam cu barbă. Era chiar de ziua mea. Mama pregătise pentru al treilea an la rând să-mi facă pomană sufletului, căci fusesem dat mort.

 

-Lasă, mamă, i-am zis. Doar sunt cavaler, am pregătire, am un viitor. Şi aşa am ajuns să mănânc din pomana mea, încheie cuscrul.

-Da luaţi şi serviţi!, strigă mătuşa, emoţionată. Iar unchiul începu să toarne suflet în paharele ce se goliseră pe neobservate.

 

Din volumul „Procesele verbale ale vieţii şi morţii”

de Constantin Nicolae MĂLINAŞ

 

Comentarii de la cititori

 

-------------------------------------------
-- Formular: 'Parerea'
-------------------------------------------

1. Ce doriti sa ne transmiteti?:'OPINIE DESPRE NUVELA CAVALERUL, DE CONSTANTIN MALINAS'
2. Tema / articolul / autorul::'CAVALERUL - PROZA, de Constantin Malinas'
3. Numele si prenumele Dvs.:'MOCANU MARIANA, subinginer'
4. Adresa Dvs. E-mail:'marioti@simleu.ro'
5. Numarul Dvs. de telefon (fix):''
6. Numarul Dvs de telefon (mobil):''
7. Textul mesajului Dvs.:
' Am citit cu placere povestirea si mi s-a parut foarte nimerita, caci mi-a amintit despre povestirile batranilor de la noi din sat, din Salaj< Maladia>, care au trait nenorocirile acelui prizonierat la rusi. Oare cand se va pute sti adevarul despre acei prizonieri si tragedia lor? Nuvela Cavalerul este un bun inceput, felicitari pentru scrierea ei, este bine desenata si foarte emotionala, mai vrem asa proze. Mariana.'

 


-------------------------------------------
-- Formular: 'Parerea'
-------------------------------------------

1. Ce doriti sa ne transmiteti?:'Parere'
2. Tema / articolul / autorul::'Cavalerul, Proza de Constantin Malinas'
3. Numele si prenumele Dvs.:'Gabita Mocanu'
4. Adresa Dvs. E-mail:'marioti@simleu.ro'
5. Numarul Dvs. de telefon (fix):''
6. Numarul Dvs de telefon (mobil):''
7. Textul mesajului Dvs.:
' Mi-a placut povestirea Cavalerul, pentru ca este simpla si repede, asa cum imi povestea bunicul, ca a umblat si el prin padurile rusesti, cand a fugit de acolo si a venit pe furis acasa. Oare, cati prizonieri romani au patit la fel? Noi tinerii nu stim nimic despre chinurile lor. DE ACEEA MULTUMIM DOMNULUI AUTOR MALINAS CONSTANTIN PENTRU PROZA , IL FELICITAM CA A SCAPAT DE ACOLO SI ASTEPTAM UN ROMAN CU ACELASI SUBIECT, CARE ESTE FOARTE BUN. Gabita.'

 


   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)