HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

 

CELE DOUĂ VIORI - Proză scurtă

Georghe Stroia

 

Pe malul unei ape întinse, undeva dincolo de timpul uitării, creştea - cu rădăcinile înfipte în apa curată - un copac imens, ale cărui ramuri atingeau cerul dimineţii. Ramurile lui era făcute din triluri de păsări, melodii izvorâte dintr-o muzică eterică, împreunând bucuria cu jalea, într-un amalgam atemporal. Copacul era veselia însăşi, când era vizitat de păsările, care-şi împrumutau notele din muzica sa, ca dintr-un inepuizabil portativ. Ele duceau muzica bătrânului copac peste tot: din adâncimea pădurii, până în profunzimea sufletelor oamenilor. Până şi vântul stătea în loc să asculte…copacul care cânta. Vibra melodios prin fiecare frunză, iar crengile sale mari …erau vioara timpului, cântându-şi simfoniile – bijuterii modelate în filigranul simţurilor. Când nu cânta, copacul jelea. Îşi strunea crengile să se atingă într-un bocet tulburător, luciul apei liniştite, oglindindu-i sufletul plin de sintonii. Se oglindea prin miile de frunze, ca ochii înlăcrimaţi ai unui satir plângător. Era minunat acest copac, era minunată această…vie simfonie! Vestea despre copacul cântător ajunsese până departe, trecând peste munţi înverziţi, ţărmuri, valuri înspumate, peste cascadele timpului. În ţara oamenilor, aceştia doreau să afle de unde veneau acele armonii. Ar fi vrut să împrumute din ele, pentru ale face cunoscute lumii lor. Oamenii ar fi vrut să aducă copacul în mijlocul lor, dar aceasta le era peste puteri. Înduioşat de dorinţa curată a oamenilor, copacul le dărui o ramură de-a sa. Încercară să facă ceva care să cânte lumii întregi, să le dăruiască armonii peste armonii. Ar numi-o, cum oare? Şi dacă ar fi făcut-o după  chipul şi asemănarea armoniilor aproape perfecte ale siluetei unei femei. Ar fi putut împleti în ea: vibraţiile muzicii bătrânului copac, cu delicateţea şi frumuseţea Evei. Ar fi făcut din ea un lucru unic. Cu toată priceperea lor, meşterii împrumutară din inima bătrânului arbore lemnul sacru, iar mâinile lor dibace o zămisliră. Iată: se născuse o nouă lume, într-un nou obiect. Un obiect fermecat. Îi dăduseră numele: VIOARĂ. Peste timp, ea se dovedi a fi minunată. Îşi recunoştea de fiecare dată originile sacre: inima copacului cântător, care jelea sau cânta de bucurie. Vioara devenea din ce în ce mai virtuoasă, mai iscusită. Cu cât cânta mai mult, cu atât notele sale erau mai aproape de perfecţiune. Timpul îi şlefuise notele, îi ascuţise simţurile, o transformaseră într-o pasăre măiastră.

 

Când vioara cânta…totul în jur devenea armonie. Se cutremurau creştetele ninse ale uriaşilor de piatră. Îşi jeleau neputinţa frunzele codrului şi se visau notele viorii fermecate. Se desprindeau cu emoţie frunzele toamnei, anesteziate de minunatele cântece. Copacii îşi începeau dansul suav în bătaia vântului, fermecaţi de melodioasele ritmuri ale viorii miraculoase. Lumea întreagă devenise scena ei. Cerul şi Pământul erau împreună: portativul perfect al viorii, pe care notele valsau reminiscent, în ritmul copacului cântător. Îţi intra adânc în suflet cântecul ei virtuos, desprins din coralele heruvimilor-cântăreţii înaripaţi ai cerului. Era cântecul ei o fărâmă de Rai, menită să aducă liniştea şi bucuria oricărui suflet. Era vioara făcută din lemnul dulce, desprins din inima copacului bătrân - el însuşi o vie vioară. Copacul era foarte mândru să simtă faima copilului său, faima cântecului său măiestru. Era copilul său, nu o vioară…ci o fiinţă vie, cu sufletul în formă de corzi, alintate de arcuşul melodiilor ei desăvârşite. Timpul trecea, secundele lustruiau cearcăne adânci peste trupul de lemn al viorii. Dar, cu cât timpul trecea, cu atât sunetul ei era mai clar, căpătând o vibraţie arhaică, de un farmec aparte. Era minunată vioara! Era iubită şi admirată. Peste timp, liniştea profundă a teatrului lumii fu inundată de alte sunete…de vioară. Oare visa, sau era aievea. Cine cânta? Doar era unica vioară de pe Pământ! Şi de ce se auzeau sunetele aşa de clare, aşa de tehnice? Păreau îmbrăcate în hainele unei întregi ştiinţe. Era sunetul clar, ca un cristal, notele erau perfecte. Dar de ce oare, nu se mai auzea printre ele clipocitul apei peste pietrele râului? Unde era foşnetul curgerii norilor, vâjâitul vântului obosit sau geamătul căii însângerate a cerului, la trecerea Lunii? Unde dispăruseră bătăile inimii pământului, scurgerea sângelui, ce umplea arterele muzicii cu focul viu, până la epuizare? Toate acestea vioara de lemn nu le găsea în acele sunete. Ce se auzea, era efortul dus până la perfecţiune de acordurile unei viori de plastic. Erau de fapt, imitaţiile sunetelor perfecte ale viorii de lemn. Erau reproducerile unor opere de artă, furate dintr-un muzeul al sentimentelor şi rescrise doar de filtrele raţiunii. 

 

NOTĂ: Finalul este deschis şi are două variante.  Alegerea aparţinând  fiecăruia:

- Vioara de lemn era tristă. Era foarte tristă, mai-mai că-i venea să plângă. Să plângă de durere. De durerea pierderii esenţei sale fireşti, a dragostei ei pentru cântec. Dispărea o vioară de lemn, cu glasul dulce al îngerilor din cer. Apărea o nouă vioară, cu glasul realist al îngerilor de pe Pământ. Începu să plângă…arcuşul aluneca lent şi melodios peste corzile întinse la maxim de emoţia tulburătoare. Liniştea fu spartă. Ecoul plângerii sale se auzea tot mai puternic. Dar…înfuriată, vioara de plastic trânti capacul cutiei viorii de lemn. Se auzea glasul viorii de lemn, tânguindu-şi măiestria. Se auzea din ce în ce mai stins. Se sfârşea o lume…se sfârşea un cântec. Murea o pasăre măiastră. Dar…se năştea o altă lume…o lume…lipsită de vibraţii, o lume…

 

- Brusc, vioara de lemn se simţi invadată de o putere demiurgică: puterea înţelepciunii. Îşi simţea corzile arzând cu patimă. Arcuşul ei fremăta de emoţie.Ca într-o supremă armonie, începu să cânte din nou. Sunetul ei perfect, se împletea acum cu cel al viorii de plastic, păstrându-şi trilurile, născute din inima copacului cântător. Muzica sa era mai puternică, reuşind să îmbrace sunetul viorii de plastic în armoniile sale naturale, sporind intensitatea simţurilor, redeşteptate la viaţă. Credea din nou - cu putere - că oriunde: pe scena lumii, în liniştea Raiului sau în forfota vieţii, oricine îşi are un loc al său. Că oricine poate deveni o parte din armoniile unei muzici universale, unealta perfectibilă a perfecţiunii. Că oricine poate deveni lumină, dacă simte că sufletul său este o scânteie din însăşi Lumina. Lumina…Armoniei.

 

Depinde de noi dacă dorim să devenim o parte a armoniilor universale, contribuind cu toate puterile la renaşterea umanităţii sau alegem să deplângem starea profundă de dezumanizare a lumii de astăzi!

 

George Stroia

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com