Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

CIUFULICI

Florin Marinescu

Grafica de Roca

 

 

Raza de soare

 

O rază ghiduşă de soare de martie îi mângâia obrăjorul de ceva timp. Ar fi vrut să deschidă ochii dar nu vroia s-o sperie. Se făcea că doarme în continuare, deşi raza aceea i se strecura parcă într-adins şi în suflet. Ştia bine că raza aceea, vine doar la el, ştia că e raza lui, şi chiar o botezase „raza mea de soare”. O aştepta în fiecare dimineaţă, încercând să fie deja treaz când apare ea. O aştepta ca pe ceva foarte drag. În dimineaţa asta, parca îi mângâiase faţa chiar un pic mai devreme decât de obicei. Şi, parcă era chiar mai insistentă. Parcă îl trăgea de mânecă... îl dădea jos din pat aproape cu forţa. Ciufulici se dădu jos din pat, şi-atunci raza de senin se cuibări în ochii lui albaştri de cer şi de mare.

 

Toţi copiii, îi spuneau Ciufulici. Asta, pentru că părul lui, ca un fuior de cânepă, era mereu ciufulit... dar mai ales după ce el, le povestise o întâmplare... Avea părul lung-lung şi buclat... şi, aflase el, că la Bucureşti, este o frizerie specială pentru copii, că frizeria aia se numeşte „Ciufulici’’ şi când te tunde, în loc de scaun, te aşează călare pe un cal... Aşa de mult şi-a dorit să se urce şi el pe un cal, măcar pe un căluţ de lemn, că a hotărât să-şi tundă frumosul şi lungul păr buclat (mai ales că în toamnă, trebuia să înceapa şcoala – clasa întâia), dar nu oriunde, ci musai la frizeria pentru copii „Ciufulici’’ din Bucureşti.

 

Atât de mult s-a rugat de-ai lui, că n-au avut încotro şi i-au făcut hatârul asta. A fost cu mama la Bucureşti, şi într-adevăr, a fost urcat pe un căluţ în timp ce era tuns, dar el nici măcar n-a observat asta, de dragul căluţului. Mai apoi, povestindu-le copiilor cu care se juca aventura lui, prima şi cea mai de neuitat ieşire a lui în lume, ei nici mai mult - nici mai puţin, din ziua aia, Ciufulici i-au zis...  Aproape că-i părea rău că le spusese şi lor, dar n-a putut să ţină doar pentru el secretul ăsta... Şi din momentul ăla, a încercat ca secretele lui, să fie doar ale lui, şi-a razei lui dragi de soare!

 

Se strecură afară fără zgomot şi merse ca atras de un magnet... spre poartă. La-nceput, a crezut că viseaza. La poartă, la poarta lui, apăruseră ca din senin, printre straturile de crini, lalele şi zinnia, apăruseră... cinci tei. Cinci tei, care-i zâmbeau, cinci minunaţi copăcei tineri, aliniaţi în dreptul casei lui.

 

Strada cu tei

 

Abia după câteva momente de zăpăceală, i-a văzut şi pe ceilalţi. Strada, strada lui, era plină de tei! De uimire şi încântare, uitase şi de „raza lui de soare”. A dat fuga, şi i-a trezit pe toţi ai casei. În scurt timp, toţi erau la poarta, la fel de miraţi şi încântaţi - deşi încă somnoroşi - ca şi el. Peste noapte, Primaria Oraşului, transformase strada lui, într-o stradă a teilor. Erau mii de tei tineri, plantaţi pe ambele părţi ale străzii. Seara când mersese la culcare, nu bănuia că peste noapte, ca 'ntr-o poveste, strada lui va fi atinsă  de bagheta fermecată a unei Zâne Bune şi transformată, prefacută în „strada teilor”.

 

Ciufulici, nu ştia ce să mai facă de bucurie, de dragul lor, al teilor, sărea într-un picior în jurul lor, şi-i mângâia şi-i săruta pe fiecare în parte. Ba chiar a povestit toată ziua colegilor de clasă despre teii lui, şi chiar învăţătoarei - că era în clasa întâia Ciufulici. Spunea, oricui avea un pic de timp să-l asculte, că teii lui, sunt cei mai frumoşi de pe toată strada. Îi uda zilic, îi mângâia atunci când credea că nu-l vede nimeni, ba uneori le şi vorbea... Le povestea ce mai era nou pe la şcoală, le spunea chiar şi poezii, unele învăţate, altele încropite de el. Până nu avusese teii, se ascundea în fundul curţii între nişte mături care erau mult mai înalte ca el, şi de-acolo îi spunea poezii vecinului, nea Costică Popescu, învăţător ieşit la pensie.

 

Dar acum, avea teii lui. Şi era o primăvară minunată. Pe lângă raza lui dragă de soare, avea acum şi alţi prieteni dragi, teii lui, cei cinci tei pe care-i putea atinge şi cu mâna, nu doar cu gândul. Câteodată, în nopţile cu lună plină, se strecura tiptil din casă şi mergea până la poartă să se asigure că teii lui dragi, dorm în pace. Şi apoi... dormea şi el în pace.

 

Se apropia de-acum vacanţa de vară şi abia aştepta ca măcar unul din cei cinci tei ai lui să înflorească. Doar că, uneori, lucrurile nu decurg aşa cum ar trebui şi cum ne-am dori, şi Ciufulici, avea să înţeleagă şi să simtă pentru prima oara că de cele mai multe ori, lucrurile cele mai dragi ne sunt luate, smulse uneori cu brutalitate, smulse vai, cu o parte din sufletul nostru cu tot. Cred că doar avea să simtă asta, pentru că de înţeles, nu cred că a reuşit să înţeleagă niciodată.

 

Într-o dimineaţă, a auzit, a fost trezit de fapt de un vacarm ce venea dinspre stradă. Era o zarvă de voci amestecate, ceva nedesluşit şi încă nu se luminase bine de ziuă. Raza lui dragă de soare înca nici nu apăruse. A alergat desculţ la poartă să vadă ce-i cu gălagia respectivă. Toată strada fierbea... Toţi vecinii erau în picioare. Prima grija a lui Ciufulici, a fost să vadă dacă nu cumva s-a întâmplat ceva cu teii lui! Dar ceea ce i-a fost dat să vadă... era cel mai groaznic şi de neânchipuit coşmar. Teii lui dragi, erau rupţi... Pur şi simplu, rupţi de la jumatate. Adica frânţi. Atingeau cu vârfurile pământul!  Şi, parcă plângeau... Până atunci, când le privea vârfurile, vedea cerul albastru, ca şi ochii lui albaştri, de cer şi de mare. 

 

Şi nu doar teii lui... Toţi teii, erau franţi! Din ochii albaştrii, de culoarea cerului şi-a mării, au început să curgă suvoaie de lacrimi, vacarmul se pierdea undeva nelămurit, ca într-o vată, capul începuse să-i vâjîie şi imaginea teilor frânţi să se-nvârtă ca într-un carusel, din ce în ce mai tare şi... cu un ţipăt, s-a frânt, s-a prăbuşit şi el. Nu ştie cât a stat aşa...  Când s-a trezit, era în braţele mamei, care plângea şi ea şi murmura încet: „O să punem alţii, puiul mamei, o sa punem alţii...”. Şi raza lui draga de soare îi mângâia fruntea, încercând şi ea parcă să-l liniştească.

 

Cine poate să înţeleagă ce se petrecea în mintea unui copil atunci...? O mână criminală, mi-e greu să zic de om, într-o noapte, rupsese toţi teii... de pe toată strada. Niciodată nu s-a aflat cine... Unii, au mai putut fi salvaţi. Din cei cinci tei ai lui Ciufulici, unul singur, după îndelungi îngrijiri şi oblojiri a supravieţuit. Copilul, a stat trei zile şi trei nopţi lăngă el, rugându-l să nu-l părăsească. Plângea încet, abia auzit, uneori cu suspine şi mângâia teiul rănit cu mânuţele lui mici cât frunzele tânărului tei. Mama i-a adus trei zile mâncare la poartă, lângă teiul lui drag, nereuşind să-i dezlipească unul de altul. A fost o vară destul de tristă, făra flori de tei, pe strada teilor.

 

Premiant cu coroniţă

                                                      

A venit şi vacanţa de vară, prima lui vacanţă de elev. Învăţa bine Ciufulici, şi a luat premiul întâi. A primit câteva cărţi, căteva flori, o diplomă pe care era scris numele lui şi o coroniţă de flori. Coroniţa i-o făcuse mama, şi el a rugat-o mult să împletească în ea şi căteva crenguţe de tei, din teii lui care nu supravieţuiseră... Câteva crenguţe pe care el le păstrase în apă, tot sperând că vor prinde rădăcini. La serbare, a spus o poezie despre soare, flori şi copaci, dar n-a putut s-o spună pe toată, că şi-a adus aminte de tei şi a început să plângă... Învăţătoarea s-a dus lângă el, l-a luat de mână şi l-a coborat de pe scenă, mângâindu-i lacrimile fierbinţi. Când a ajuns acasă, după ce mama îl dusese la fotograf să-l fotografieze cu cununiţa pe cap, s-a dus drept la teiul lui, şi  i-a spus: „eu sunt premiant, dar tu eşti erou, aşa că tu trebuie să porţi coroniţa asta’’ şi a aşezat-o între crenguţele teiului. Şi, poate doar aşa, ca să-i facă lui o bucurie, în anul acela, teiul lui chiar a înflorit. Câteva flori, nu multe, şi destul de firave, pe care Ciufulici le păstreză şi astăzi, într-un mic săculeţ de pânză, cusut chiar de mâna lui.

 

La bunica

                                                    

Vacanţa de vară şi-a petrecut-o la bunica lui, Anica-Viorica, bunica din partea mamei, care locuia în partea de sud a oraşului, într-o casă ţărănească; acolo se simtea el cel mai bine. Avea bunica multe animale şi păsări şi flori. Curtea plină. Casa mare, curtea mare şi plină şi de acareturi – bucătărie de vară, cu vatră şi ţest de făcut pâine, cu masă  joasă, rotundă, cu trei picioare, grajduri, saia, coteţe pentru păsări şi purcei, pătul de cereale, fântână cu cumpănă, şira de paie, şi câte şi mai câte. Bunica, locuia împreună cu fiul ei Aurică, unul din fraţii mamei lui Ciufulici. Aurică avea şi el doi copii, verişorii lui Ciufulici, Mihai, cu un an mai mare ca el şi Mariana, cu vreo trei mai mica. Aurică, fratele mamei, era brigadier la un C.A.P. şi avea caruţă cu cal pusă la dispoziţie de „ceapeu’’. Era lucru mare!

 

Masa de seară, era întotdeauna ca un ritual. Bunica, pregătea masa în timp ce toţi ceilalţi fie se mai odihneau, fie îşi mai vedeau fiecare de treburile lor. Ciufulici, nu se dezlipea de bunica. Mai întâi, o ajuta să facă focul în vatră, apoi îi aducea apă de la fântână. Ochişorii lui, nu pierdeau nici un amănunt, nici o mişcare, şi din când în când, se întâlneau cu cei ai bunicii... Două perechi de ochi albaştrii, de cer şi mare, se pierdeau una într-alta. Şi-atunci, bunica, lăsa pentru câteva clipe treaba, îl lua în braţe şi-i netezea un pic părul ciufulit, îi mângâia obrăjorii şi-l săruta pe la tâmplişoare. El, o săruta pe obraz, apoi îi săruta mâinile-amândouă, care miroseau a pâine şi-a busuioc. Dura câteva ceasuri bune pregătitul mesei şi mirosea a tot felul de bunătăţi în bucătăria de vară a bunicii. Iar când totul era pregătit, şi se adunau toţi ai casei la masă, era totul ca-ntr-o poveste. Toţi, în jurul mesei rotunde, la lumina lămpii mâncau liniştiţi, iar bunica îi privea cu încântare, învăluindu-i pe toţi cu-o privire caldă, ocrotitoare. Se ridicau târziu de la masă, pentru că după ce terminau de mâncat, începeau poveştile. Fiecare avea câte ceva de spus, de povestit, iar focul din vatra care înca mai pâlpâia, arunca umbre şi lumini pe pereţi dând chiar o atmosferă de poveste, mister şi taină. Treptat, se stingeau, se mâtuiau şi zgomotele serii, rar mai auzindu-se un nechezat de cal, vreun lătrat de câine, sau scârţâit de cumpână a fântânii.

 

Venea vremea de culcare, şi se culcau fiind vară, afară în curte, având ca aşternut o cergă mare, peste care se aşezau rogojini, plăpumi şi şube – ca să nu tragă pământul. Se auzeau greierii ţârâind şi Ciufulici era fericit că înainte de-a adormi îşi umplea ochii albaştri cu toate stelele cerului. Şi se visa şi el poate una din nesfârşit de multe(le)  stele minunate, între alte stele minunate...

 

 

Tudor

 

Când a mers pentru prima oară la bunica, Ciufulici a mers împreună cu mama care-l ţinea de mână şi care din când în când îi spunea: „Uită-te bine, puiul mamei pe unde mergem, ca să poţi ajunge şi singur la bunica!”. Şi Ciufulici, era numai ochi, se orienta după copaci, şi deşi oraşul nu era aşa de mare, trebuia parcurs un drum în formă de litera „Z” şi traversate vreo zece intersecţii.

 

Şi, mama, nu l-a dus decât odată. Pentru că a doua oară, Ciufulici, a zis: „Ştiu şi singur  să ajung la bunica”. Pe la jumătatea drumului, era un stejar mare de tot, mai târziu avea el să afle că stejarul ăla era declarat monument local, ocrotit de lege, plantat cu vreo trei sute de ani în urmă, de Alexandru Ghica, fondatorul oraşului în care trăia... Şi când ajungea acolo, sub copacul ăla, privea cerul, printre ramurile bătrânului stejar  şi îi venea lui să creadă că cerul când oboseşte, se sprijină un pic în ramurile copacului bătrân.

 

În drum spre bunica, Ciufulici se oprea câteva momente sub stejar şi căuta pe jos ghinde... Ajungea acasă la bunica, cu buzunarele pline. Alteori, culegea castane pe drum, cu care, deasemenea îşi umplea buzunarele. Făcea din ghinde şi castane două tabere, jucându-se de-a soldaţii... Alte jucării, la bunica, nu avea. Dar nici nu-i trebuiau.  Nu le ducea dorul în nici un fel. Se tot gândea, cum să-i povestească bunicii de păţania teilor lui dragi, rupţi şi distruşi peste noapte de oameni răi. Doar că îi era un pic teamă   să n-o întristeze şi pe bunica cu povestea aceasta pe care şi el şi-ar fi dorit să o uite. Într-o zi, când era doar el singur cu bunica, şi-a luat inima-n dinţi şi i-a povestit totul. Bunica, l-a ascultat cu mare atenţie, neantrerupându-l deloc. Şi-n ochii ei, sau doar lui i s-o fi părut, apăreau stropi de rouă... diamante sclipind pentru o fracţiune de clipă, ca apoi să se retragă în adâncuri. Şi poate, cu un mic tremur în glas, pe care el, Ciufulici,  nu-l mai auzise până atunci, bunica i-a spus: „Dragul bunicii, Dumnezeu, în marea lui bunăvoinţă, ne dă şi ne ia... Tu, încearcă să fii tare, să poţi duce, şi să poţi primi tot ceea ce-ţi dă, precum şi tot ceea ce-ţi ia”.

 

Apoi, i-a povestit bunica, de ceea ce-i fusese ei dat şi luat de bunul Dumnezeu. Deşi era încă tânără, bunica era femeie văduvă. Pierduse trei bărbăţi. Îi îngropase pe toţi. Primul, Tudor, tatăl mamei lui Ciufulici, fusese un om al pământului. Mai auzise povestea asta de câteva ori, tot de la bunica, şi... de la mama, şi de la fraţii ei... Poate, o mai fi adăugat fiecare câte ceva...

 

Era Tudor un bărbat pe cinste. Nalt, mustăcios, cu părul de culoare castanei foarte coapte, cu părul uneori fluturând în vânt. Chipeş şi aprig bărbat era. Cu vorba de tunet şi privirea soră cu marginea lamei. Privea şi iubea pământul ca pe un frate, ca pe un părinte drag... Avea pământ Tudor.

 

Lutzy

 

Florin MarinescuCând şi-a ales el femeia, a furat-o în miez de noapte fără lună - fără stele, fără cântat de cocoşi şi lătrat de câini. A furat-o zic, în dulce şi în deplină înţelegere prealabilă cu dânsa. O văzuse doar odată, şi când ochii li s-au întâlnit, au ştiut că sunt amândoi osândiţi... că nu mai au scăpare... în lumea asta. Iubea pămâtul şi caii. Şi, de la un cal i s-a tras. De la un armăsar negru, ca fundul iadului, pe nume Lutzy, adus tocmai din Austria, neîmblânzit, aproape sălbatic. Îl luase la un preş bun, pentru că era foarte rău, şi aproape nimeni nu se putea apropia de el... Probabil, fusese şi foarte mult bătut... din acest motiv. Tudor, după ce l-a adus acasă, şi l-a băgat în grajdul său, a observat că avea în ochi o sclipire ciudată... Cred că era sclipirea şi rânjetul morţii. După ce l-a înfometat o săptămână, timp în care armăsarul ajunsese să rupă cu dinţii bucăţi din iesle, l-a eliberat într-un ţarc şi a intrat la el. Lutzy, sforăia şi rupea pământul sub copite. O clipa, s-au privit în ochi... Om şi animal. Doi stăpâni nestăpâniţi!

 

Tudor, a luat un smoc de trifoi pe care l-a băgat în gură şi a îngenuncheat. Atunci, s-a întâmplat ceva neânţeles pentru cei care erau de faţă, cel putin... Lutzy, diavolul neîmblânzit, armăsarul aproape sălbatic, a îngenunchiat şi el... S-a apropiat de Tudor, târându-se în genunchi cei câţiva metri care-i despărţeau. Omul a rămas nemişcat, iar „fiara” a păscut smocul de trifoi din gura omului. Cine câştigase... şi ce? Doar că, din momentul ăla, au fost nedespărţiţi... Lutzy primind şaua şi frâul chiar cu drag. Aşa ceva, nu putea rămâne neştiut... Iar fostul stăpân, chiar a venit din Austria, încercând să-şi cumpere înapoi sălbaticul armăsar. A oferit chiar de zece ori preţul, dar a plecat la fel cum venise. Şi-n toamna care a urmat, avea să se întâmple tragedia...

 

Era, cam pe la culesul porumbului, când câmpurile  gemeau de rod. Tudor, tocmai achiziţionase două batoze, aduse din Germania.  Aduse cu mecanici cu tot. Şi, pentru ca oameni noştri nu prea înţelegeau bine ce spun mecanicii, s-a iscat un pic de  supărare şi nemţii, au oprit maşinile.  A trebuit să ajungă Tudor la câmp, să vadă ce-i şi cum... Şi, cum putea ajunge mai repede, decât călare peLutzy? Ziua aceia avea să îi fie fatală!

 

Nemţii încercau doar să spună oamenilor că maşinile, batozele respective, nu trebuiau să meargă în gol, că oamenii trebuiau să le dea mai mult de lucru ca să-şi justifice eficienţa... Iar când au fost din nou pornite, din cauza câtorva rateuri - adevarate explozii, Lutzy s-a speriat... Tudor tocmai cobora din şa. Armăsarul a pornit ca din puşcă... Tudor, încă avea un picior în scăriţa şeii. N-a mai apucat să-l scoată.  Câmpurile, erau pline cu stepi de porumb. Şi-a urmat un galop nebun. Nimeni n-a putut opri armasarul negru. De fapt, se crede că armasarul negru, era însăşi moartea!

 

Abia după două zile, au fost găsiţi, la zeci de kilometri departare, om şi animal, în acelaşi tandem al morţii, la o margine de apă, de cer şi de pădure, Tudor şi Lutzy, sau...  Lutzy şi Tudor. Tudor, încă mai respira... n-am înţeles cum... era cu faţa spre cer... cred că i se umpluse ochii sufletului de soare şi stele... iar când l-au întors pe-o parte... i-au văzut plămânii... Tot spatele era o rană, de fapt, nu mai era... Îi erau lustruite până şi coastele de frecuşul pământului pe care-l iubise ca pe un frate drag, ca pe un părinte...  Ba, nu ştiu de unde putere a mai avut să şoptească şi câteva cuvinte: „Lutzy este un cal minunat... n-are nici o vină... Să nu fiţi răi cu el!”.

 

Iniţial, când i-au găsit pe cei doi, au vrut să-l împuşte pe animal. Mai apoi, au îndeplinit dorinţa mortului. Asta a fost tot! Lutzy, era linistit. Era mai liniştit decât s-ar fi cuvenit. Şi liniştit a rămas până acasă, până a fost legat în grajdul unde-l legase Tudor prima dată. Doar că, în timpul nopţii, se auzeau muscături din iesle... Mâncarea şi apa, rămâneau neatinse. Lutzy, muşca ieslea noapte de noapte!

 

În ziua înmormântării lui Tudor, Lutzy, a rupt legăturile, lanţurile cu care era legat şi a devenit fiara care fusese înainte de al cunoaşte pe Tudor. Nu a permis nimănui, nimănui... să se apropie la mai puţin de trei metri de carul funerar! Altceva rău, n-a făcut... I-a lăsat pe oameni să-şi îngroape mortul. După ce-au terminat, s-a apropiat de mormântul proaspat închis, cu un smoc de buruieni în gură şi cu ochii scăldaţi în rouă, a îngenuncheat pe mormânt şi a dat drumul smocului de verdeaţă pe mormanul Omului Iubit. Apoi cu un ultim gest de tandreţe şi-a culcat capul pe pământul proaspăt. Peste trei zile a trebuit să fie împuşcat pentru nu permitea nimănui să se mai apropie de el şi de locul acela.

 

Aceasta este povestea tristă a primului om drag pe care Dumnezeu i l-a dat bunicii ca mai apoi să se răzgândească şi să i-l ceară înapoi...

 

Florin MARINESCU

Alexandria

4 aprilie 2002

..........................................................................

 

 

În urmă cu doi ani, pe 16 iunie 2006, prietenul meu, Florin Marinescu din Alexandria, s-a decis sa plece din această lume. Abia împlinise 50 de ani. Un suflet minunat, un om de-o sensibilitate deosebită, poet, scriitor şi filosof mi-a încântat viaţa cu e-mailurile sale literare. Povestirea de mai sus este doar unul din aceste exemple. A demonstrat ani în şir nobleţea sa sufletească, încercând deseori să „sară” în ajutorul celor suferinzi sau traumatizaţi sufleteşte. Era un bun sfătuitor, un prieten adevărat, un om cu care era o placere să comunici. Din cauza unei boli cumplite, Florin, a rămas fără mâini şi picioare.  Aşa a trăit aproape douăzeci de ani! Fără să se plângă sau să ceară mila nimănui. Comunica pe net, bătând in tastatura calculatorului cu un creion pe care în ţinea în gură. Într-o zi s-a săturat de această lume şi a plecat...

De atunci îi duc dorul! Dumnezeu să-l odihnească!

 

George ROCA

Sydney, Australia

16 iunie, 2008

 

 

Alte articole despre Florin Marinescu la adresele:

 

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/JURNALISTICA/Requiem%20Cycas.htm

 

şi

 

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Amintiri%20vesele%20si%20triste%20de%20Florin%20Marinescu.htm

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)