Pagina de front | Istorie | Proza şi teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Nicolae IstocCLASA POLITICĂ

Nicolae Iştoc

 

 

            Eram în ultimele trei zile ale anului – eu şi Darlingtonia – dar nu numai că eram în ultimele trei zile ale anului, dar ne aflam şi în concediu. După ce plecase zeul, o perioadă de timp, nu ne-am mai luat concediu, adică şapte ani de zile, apoi am începul să-l luăm fragmentar, o parte în jumătatea a doua a lunii August, iar cealaltă parte în jumătatea a doua a lunii Decembrie. Dar nu numai că eram în ultimele trei zile ale anului, şi nu numai că ne aflam în concediu (şi dacă ne aflam în concediu stăteam toată ziua acasă) dar parcurgeam şi cea mai geroasă iarnă din ultimii zece ani de zile.

            În bucătărie era gheţărie, dar gheţărie adevărată, degeaba dădeai drumul la aragaz, degeaba îţi ridicai picioarele în tavan ca să ţi le poţi ţine deasupra flăcării aragazului, gheţăria era gheţărie şi ajungeai să-ţi vezi vorbele cum îţi ies din gură ca în plină stradă.

            În apartament, sub 15 grade, întorceam termometrul pe toate feţele, atât eu cât şi Darlingtonia, dar nu voia să urce sub nici un chip peste 15 grade, din contră, cobora sub această limită. La televizor, nu se mai contenea cu colindele, cu sorcovele pe la politicieni, pe la clasa politică, parcă aşa, în bătaie de joc, într-un fel de ironie de tip balcanic, adică o ironie groasă ca o plăcintă umplută cu brânză...

            Aveam trei perechi de şosete în picioare, rufărie intimă, hainele de corp, cămaşa, pantalonii de pufoaică, un pulover gros, de lână şi în spate un cojoc şi, totuşi, strănutam din cinci în cinci minute, udasem deja şapte batiste... Cum aproape toată ziua scriam, mi-am căutat nişte mănuşi vechi, de lână, cu degete, ca să pot ţine pixul, altfel îmi amorţea mâna de frig şi-mi cădea unealta de scris dintre degetele înţepenite...

            În apartament era frig, dar frig cum nu mai fusese niciodată (şi doar eram obişnuiţi cu frigul), iar la televizor se dădeau flux continuu, non stop, urări “calde”, colinde şi sorcove pentru politicieni, pentru clasa politică, şi erau care mai de care, cu plecăciuni şi temenele mai ceva ca şi cele ce le făceau la Înalta Poartă boierii trădători ai Ţărilor Române, sau domnitorii ce se găseau în pragul mazilirii... Iar feţele crainicilor şi a crainicelor, de pe toate posturile, radiau de-o ironie de tip balcanic, adică de-o ironie groasă cât o plăcintă umplută cu brânză...

            Aşa nu se mai poate, izbucnii eu (Darlingtonia fusese întotdeauna mai călduroasă ca mine), aruncând pixul din mână, mănuşile, şosetele, cojocul, aşa nu se mai poate, nu pot scrie nimic, inspiraţia îngheaţă până să ajungă la mine şi dacă totuşi, până la urmă, cu chiu, cu vai, ajunge, e aşa de rece, aşa de solidă, nu-i deloc fluidă ca să curgă prin mână, prin pix şi, în cele din urmă, să ajungă pe hârtie...

            Darlingtonia m-a înţeles, m-a îmbrăţişat, transmiţându-mi căldura trupului ei de fată tânără şi mi-a şoptit la ureche cuvântul acela magic: LA MOŞATA. Acolo o să ne petrecem revelionul, dar ce să ne petrecem revelionul, acolo o să ne ascundem de frig – la verişoara verişoarei Darlingtoniei.

            Am lăsat becul din hol aprins, ca să creadă lumea că suntem acasă şi astfel să nu ne calce hoţii (aşa ne învăţase un vecin), televizorul să meargă (aşa ne învăţase un alt vecin, tot din aceeaşi pricină), am lăsat televizorul să meargă şi-am zis în sinea mea, privind cu ce plecăciuni erau sorcoviţi politicienii, cu plecăciuni, linguşeli şi temenele, mai ceva ca şi cele ce le făceau la Înalta Poartă boierii trădători ai Ţărilor Române sau domnitorii ajunşi în pragul mazilirii, cum erau sorcoviţi politicienii; adică Preşedintele, Prim-Ministrul, Miniştrii, Parlamentarii, Prefecţii, Primarii şi Consilierii – clasa politică – mi-am zis în sinea mea – închizându-i în apartamentul rece, bateţi-vă acuma joc unii de alţii, şi-am închis uşa pe ei cu două yale şi un zăvor, ca să îngheţe acolo de frig, până ne vom întoarce noi – eu şi Darlingtonia...

            La Moşata... La Moşata... La Moşata ne aştepta în poartă (parcă ştia c-o să venim), verişoara verişoarei Darlingtoniei. “Aveam o presimţire c-o să veniţi”, zise ea, şi în mână avea (întâmplător?) ul ulcior cu apă de izvor, cu apă de la Ciorgău. “Beţi, ne îmbie ea, ştiu că sunteţi sătui de apa cu nisip de la robinet”...

            La Moşata... Am crăpat lemne cu Culaia lui Andriş (venise s-o ajute pe verişoara verişoarei darlingtoniei de sărbători, la tăiatul porcului, la tăiatul lemnelor şi la alte munci gospodăreşti), nişte butuci groşi de stejar, ne-au trebuit pene de lemn şi de fier ca să-i putem crăpa, secure, baros, afară, în curte, prin zăpadă, era o minunăţie...

            La Moşata... Mă hârjoneam cu Darlingtonia prin zăpadă pe valea Mierăjelului, ne culcam pe podul de gheaţă ca să asultăm gâlgâitul apei... Nu doarme, Nu doarme Mierăjelul, striga entuziastă Darlingtonia, era ca un copil, se bucura ca un copil, nu doarme Mierăjelul, curge pe sub gheaţă, pe sub gheaţa asta care-i tot el, pe sub gheaţa asta care-i tot apă, nu doarme Mierăjelul... Era în treningul albastru, în treningul ei albastru care-i venea aşa de bine, cu părul ei blond în soarele alb al zăpezii, cu faţa îmbujorată, cu ochii ei verzi, cu mişcările ei de ciută sălbatică... Alergam după ea, alergam după ea şi când o prindeam, când o prindeam şi o ţineam aşa în braţe parcă între cer şi pământ, stăteam acolo în picioare, îmbrăţişaţi, simţindu-ne căldura trupurilor, bătăile inimilor şi pulsaţia sângelui prin vene, stăteam acolo îmbrăţişaţi, încremeniţi în albul zăpezii, în mângâierile razelor de soare, în susurul Mierăjelului ce curgea pe sub podul de gheaţă, stăteam acolo încremeniţi ca să oprim clipa, să oprim timpul şi să prindem veşnicia... La Moşata...

            La Moşata... În casa verişoarei verişoarei Darlingtoniei stăteam pe o blană de urs în faţa focului – eu şi Darlingtonia – îmbrăţişaţi, privind limbile de foc ce ieşeau din butucii pe care-i crăpasem cu pene de lemn şi de fier, cu securea şi barosul, afară în curte, în zăpadă cu Culaia lui Andriş... Priveam focul şi ascultam trosniturile lemnelor ce ard, Darlingtonia era aproape goală şi se cuibărise toată în mine încălzindu-mă mai tare ca focul din vatră... Am îmbrăţişat-o şi am prins-o mai strâns, ea şi-a întors încet faţa înspre mine şi-n ochii ei am zărit jăratecul dorinţei... Eşti ca o limbă de foc, i-am zis, eşti ca o pară de foc, eşti mai văpaie decât văpaia, şi m-am cufundat în flacăra ei, să mă ardă, să mă distrugă, să mă facă una cu ea... Mai văpaie decât văpaia... La Moşata...

            La Moşata, în faţa focului din vatră i-am citit Darlingtoniei, în una din serile iernii aceleia povestirea ce urmează, povestire ce-am găsit-o în unul din cele şapte carneţele din cufărul din podul casei verişoarei verişoarei Darlingtoniei:

            După ce scăpaseră de dictatura porcului mistreţ, în preajma unui Crăciun, prin jertfa de sânge a unor iepuraşi cu blana albă ca zăpada, după ce zăpada se înroşise de sângele lor, animalele din pădurea Moşata au putut, în sfârşit, să organizeze alegeri libere.

            Dar şi în aceste alegeri libere, animalele pădurii Moşata parcă mai auzeau încă şi simţeau grohăitul porcului mistreţ şi mai erau încă înfiorate de caninii lui uriaşi, de pielea lui cea groasă. Ce fel de porc mistreţ o fi fost? se întrebau ele, căci şi porcii domestici pe care-i taie de Crăciun animalele acelea de oameni, provin din două specii sălbatice: porcul mistreţ european şi porcul mistreţ asiatic. Dar ăsta al nostru, ziceau ele – porcul nostru mistreţ, parcă nu era nici european, căci avea “obrazul” mult prea gros, dar nici asiatic, căci n-avea culoarea aceea a Asiei... Ce rasă să fi fost, totuşi, ce specie? se întrebau urşii, lupii, vulpile şi iepurii pădurii Moşata. Grea întrebare, la care, după îndelungi cercetări, după date comparate, după scotocirea unui întreg sac de arhive, o vulpe-politolog, un lup-istoric şi un urs-politic, au ajuns la o concluzie, concluzie ce s-a impus, că animalele pădurii moşata suferiseră ierni la rând, primăveri în salbă, toamne şi veri nesfârşite, nu dictatura porcului mistreţ european, nu dictatura porcului mistreţ asiatic, ci pur şi simplu dictatura porcului mistreţ balcanic, care era un alt soi de porc şi care, bineînţeles, născuse un alt soi de dictatură.

            În sfârşit, după ce toate preparativele au fost terminate, după ce s-au asfaltat cărări pe care nu circula nimeni, după ce s-au tăiat cei mai falnici brazi şi cei mai mândri ulmi pentru a se improviza tribune care vor dura doar câteva ceasuri, sosi şi clipa ultimei confruntări electorale, ziua ultimului discurs electoral.

            - “Pentru porci, totul devine porc”, zise Ursul, citându-l pe Nietzsche şi acuzându-i în acest fel indirect pe porcul mistreţ şi nostalgicii lui. E adevărat că sunt un animal – continuă Ursul – dar nu sunt o fiară ca Lupul. Şi apoi, nu uitaţi că eu sunt singurul omnivor dintre voi, deci mă apropiu cel mai mult de om a cărui democraţie se ştie că vrem s-o copiem. Votaţi-mă pe mine şi e ca şi cum v-aţi fi votat pe voi!

            - Sunt o fiară – e adevărat – zise Lupul, dar nu sunt o ligioană cum e, de pildă, Vulpea. Sunt, desigur, un carnivor, dar sunt un “candid” şi am gâtul gros şi coada stufoasă – nu ca Ursul – care nici măcar n-are coadă, dar are în schimb un trup atât de greoi că de-abia se poate mişca. Votaţi-mă pe mine! şi o să aveţi de aici încolo tot timpul democraţie în stomac, aţi auzit doar de “foamea de lup”...

            - Sunt şi eu un animal ca Ursul – zise diplomatic Vulpea – dar nu sunt o fiară ca Lupul, sau o lighioană, cum a zis el despre mine, dar a omis ceva: sunt singura care am ceva şi din iuţeala iepurelui. Şi apoi – nu uitaţi: “Forţa însoţită de prostie dă adesea naştere la pagubă”, încheie ea foarte abil şi calculat, citându-l pe Euripides.

            - Sunt un iepure – îşi începu iepuraşul discursul – sunt un iepure, sunt un... iepure, sunt un iepu... iepu... iepu... Şi iepurele vru să spună: “sunt un iepuraş”, dar amintindu-şi de iepuraşii albi care-şi vărsaseră sângele ca să înlăture dictatura porcului mistreţ, începu să plângă şi nu mai putu rosti nimic altceva, decât printre sughiţuri de plâns, rostea aceleaşi frânturi de cuvinte: sunt un iepu... sunt un iepu... sunt un iepu...

            Urşii l-au votat pe Urs, Lupii l-au votat pe Lup, Vulpile au votat-o pe Vulpe, numai iepurele, în naivitatea lui (să fi fost oare naivitate?), numai iepurele l-a votat şi pe Urs, şi pe Lup, şi pe Vulpe. Auzise el de la vărul său primar, iepurele de casă, că la oameni există o aşa numită clasă politică, clasă care-i apără pe cei sărmani, pe iepuri, adică, clasă care are grijă de ţară, de pădure, adică, şi, gândindu-se la forţa Ursului, îl votă, la agilitatea Lupului, îl votă şi, amintindu-şi de diplomaţia Vulpii, o votă şi pe ea, ca toţi împreună să formeze clasa politică, clasă care să-i apere pe cei sărmani, pe iepuri, adică...

            Urşii l-au votat pe Urs, Lupii l-au votat pe Lup, Vulpile au votat-o pe Vulpe, numai iepuraşul, în naivitatea lui... Aşa că Ursul a ajuns un fel de preşedinte-Monarh, iar ursimea consilierii sări, consilieri ce coborau cam până la funcţia de Prefect. Lupul a ajuns prim-ministru iar lupimea membrii ai guvernului şi parlamentari iar Vulpea, cu recunoscuta-i abilitate, se strecura la toate nivelele; consilieri prezidenţiali, ba chiar şi comunali, miniştrii şi secretari de stat, parlamentari – dar şi primari, viceprimari, directori, directoraţi, şefi de cabinete, de comisii parlamentare sau neparlamentare...

            Iepurele rămăsese pe dinafară, era bucătar, şofer, electrician, câte un funcţionar mărunt pe la primărie, ba chiar la prefectură, câte un doctor, câte un profesor, câte un actor, dar niciodată animal politic, acest domeniu fiind rezervat Ursului, Lupului şi Vulpii. Dar credeţi că iepurele era necăjit, credeţi că iepurele se simţea frustrat? Da de unde! din contră, iepurele era mulţumit şi aplauda, în sfârşit, o clasă politică, clasă care să aibă grijă de el.

            După un timp, după ce a trecut euforia alegerilor, după ce s-a sfârşit şi timpul îndeplinirii promisiunilor electorale, duă ce Lupul şi-a făcut o ceafă de taur, după ce Ursul s-a îngrăşat cu două quintale iar Vulpea şi-a schimbat întreaga garderobă şi şi-a mai făcut şi una de rezervă, după ce şi-a modificat coafura şi coloratura, devenind, din roşcată, argintie, iepurele s-a simţit în sfârşit înşelat, lezat, frustrat. Ce clasă politică mai este şi asta – zicea el – de are grijă numai de ea? Oare nu i-am dat prea multă putere? Ei, se vede că am uitat avertismentul lui Seneca: “Nimeni nu se poate apropia în siguranţă de cei puternici”. Şi uite chiar aşa e: până mai ieri, Lupul nici nu ne băga în seamă şi acum nici nu te mai poţi apropia de el că te şi înghite, până mai ieri, pentru Urs nici nu existam şi acum nu te poţi apropia de el nici la trei metri căci pe dată te sfâşie. Cât despre Vulpe... cât despre Vulpe, ce să mai vorbim?!... “Când cineva poate face ce vrea, este o mare primejdie ca nu cumva să voiască ce nu trebuie”, zise un iepure mai bătrân, citându-l pe Plutarchus.

            Într-un cuvânt, iepurimea era nemulţumită şi ameninţa cu ample mişcări sociale, cu greve, cu sindicate, cu ieşirea în stradă, fierbea toată pădurea ca o oală ce sta să dea în clocot.

            Rumoarea asta a străzii, adică a pădurii, ajunse în cele din urmă şi la urechile clasei politice; adică la urechea Ursului, a Lupului şi a Vulpii. Ce mai vor nenorociţii ăştia, ziseră ei, puturoşii ăştia, că doar un cotor de varză le-a mai rămas şi lor pe câmp după ce am mâncat noi sarmalele, un morcov, acolo, după ce ne-am preparat noi supele, salatele – ce mai vor rozătoarele astea nenorocite?

            - Vor clasă politică! zise Vulpea-secretar de stat la Ministerul de Externe, îmbrăcată într-o blană de vulpe argintie, răsturnând cu coada-i stufoasă un pahar de şampanie franţuzească peste un platou cu icre de Manciuria, vor clasă politică!...

            - Clasă politică!  urlă un lup-parlamentar, scăpând cupa de şampanie din care se spăla pe dinţi. Văzuse el într-un film italian cum şeful unor mafioţi se spăla pe dinţi cu şampanie ca să-i aibă cât mai albi şi mai strălucitori, şi de atunci se spăla pe dinţi numai cu cu şampanie (bineînţeles, cu şampanie din import). Ce clasă politică, dar noi ce suntem?

            - S-ar putea să aibă dreptate rozătoarele astea, zise Ursul-Preşedinte-Monarh, s-ar putea să aibă dreptate, o clasă politică nu-i de ici, de colo, nu oricine poate forma o clasă politică, nu oricine...

            - Ce vrei să spui? ţipă nervos un lup-deputat.

            - Da! Ce vrei să spui? i se alătură un vulpoi-senator.

            - Exact! Ce vrei să spui? urlară lupii şi vulpile în cor, ce vrei să spui?

            Şi astfel începu ciorovăiala parlamentară, guvernamentală, prezidenţială, ca la oameni adică, întrucât modelul lor îl copiau animalele din pădurea Moşata. Urşii susţineau sus şi tare că numai ei pot forma clasa politică, căci numai ei au “clasă”; lupii nu se lăsau nici ei mai prejos şi susţineau, la rândul lor, că numai ei sunt chemaţi să conducă, iar vulpimea susţiea cu tărie că, de fapt, în pădurea Moşata nici nu exista clasă politică. Ceea ce numeau ei clasă politică era o simplă alianţă politică...

            În timpul acestei ciorovăieli politice, mişcările de stradă se înteţeau, grevele se ţineau lanţ, iepurimea se mişca, se sălta, nevoie mare, pe picioarele dinapoi şi începuse să aibă un mers aproape biped, într-un cuvânt, poporul începuse să aibă conştiinţa de sine şi se puse să facă sesizări scrise, vorba aia: “Verba volant, scripta manet”. Aşa că iepurele se apucă de scris, se apucă de sesizat. Şi o luă metodic şi ierarhic, aşa-l sfătuise vărul său primar, iepurele de casă. Trebuie să începi de jos în sus, îi spuse acesta, de la primărie, prefectură şi apoi la guvern şi să ai toate ştampilele pe hârtie, căci altfel, cei de sus, trimit hârtia spre cercetare chiar la cel care te-a bătut... Iepurele a luat drumul primăriilor şi al prefecturilor, şi mai cu-n sac de morcovi, mai cu o căruţă de varză de Bruxelles, obţinu toate semnăturile, toate ştampilele, toate negaţiile, cum că problema lui – adică problema clasei politice – nu-i de competenţă locală, ci de ditamai una guvernamentală, aşa că o apucă întins spre sediul guvernului... Aici, cu chiu cu vai, după aşteptări îndelungi, fu în sfârşit primit de un şef de cabinet de-al Primului-Ministru, şef de cabinet care, cine credeţi că era? o vulpoaică... Aceasta, când văzu toate parafele, toate negaţiile obţinute de iepure de la primării şi prefecturi, cu toate că era o vulpe roşcată, se făcu toată argintie... Prima ei reacţie fu să cheme un psihiatru şi să-l declare pe iepure nebun, ca apoi să-l poată băga în cămaşa de forţă, dar se răzgândi pe dată. Ar fi fost o greşeală fatală, să bage poporul în cămaşa de forţă... Nu, nu mergea, ce-ar zice forurile internaţionale?... Trebuia găsit altceva, ceva mult mai simplu şi mai eficace... Ceva mult mai simplu şi mai eficace... O comisie, o comisie guvernamentală care să rezolve pe dată problema, o comisie guvernamentală care drese, ca la comadă, un proces-verbal, făcu rost de-o fiolă gata înverzită în care iepurele urma să sufle din răsputeri, ca să fie o probă indubitabilă la dosarul cauzei. Dar cum iepurele trecuse prin atâtea primării şi prefecturi, mai învăţase şi el câte ceva, aşa că se prinse repede de mişcare, se ridică demn de pe scaun (îi oferiseră, totuşi, un scaun) şi-i spuse vulpii-şef de cabinet:

            - Beţi suntem toţi, doamnă, însă, spre cinstea mea, eu, până acum, m-am îmbătat numai cu alcool. Şi ieşi tacticos, în două picioare, din clădirea guvernului.

            În drum spre casă, iepurele se apucă într-adevăr de băut – ca omul sărac şi necăjit – mi-am pierdut de două ori tinereţea, suspină el, gândindu-se la iepuraşii cu blană albă ce se jertfiseră în Crăciunul acela însângerat, mi-am pierdut de două ori tinereţea... Apoi îşi aminti că era ziua lui şi goli toată sticla.

            - E ziua mea, îi spuse el iepuroaicei când ajunse acasă, e ziua mea, ziua câinelui bătut, şi începu să plângă la pieptul opulent al iepuroaicei, ca omul sărac şi necăjit...

            Gestul iepurelui făcu vâlvă în lumea politică, cele două camere ale parlamentului se reuniră în şedinţă comună, guvernul itră urgent într-o şedinţă extraordinară de lungă durată, iar la preşedinţie au fost convocaţi toţi liderii politici, atât cei ai partidelor de la putere, cât şi cei ai partidelor din opoziţie, toată mass media vuia... Iepurele era aproape un erou, numele lui era pe buzele tuturor, devenise mărul discordiei dintre lup, urs şi vulpe. Chestiunea clasei politice fu repusă pe tapet cu o şi mai mare încrâncenare, atât de Lup cât şi de Vulpe şi Urs. Coaliţia politică se clătina din toate încheieturile iar opoziţia vântura ideea alegerilor anticipate... Vulpea nu-l recunoştea pe Lup ca făcând parte din clasa politică, Lupul n-o accepta pe Vulpe în clasa politică iar Ursul nu putea admite nici în ruptul capului că Lupul şi Vulpea ar putea intra în elite – adică în clasa politică – numai El, adică numai Ursul putea face parte din clasa politică, lucru pe care îl contestau cu vehemenţă aât Lupul cât şi Vulpea. Era o situaţie fără ieşire când, dintr-o dată, o vulpe-parlamentar, plimbându-şi cu nonşalanţă blana argintie pe culoarele parlamentului îi scăpă aşa ca-ntr-o doară vorba lui Napoleon: că-n politică, marea artă-i să ştii când să fii Vulpe şi când Leu. Din zbor o prinse un Vulpoi şi o trimise la senat, un Lup făcu caz de ea în camera deputaţilor iar un Urs-consilier i-o transmise Ursului- Preşedinte-Monarh. Se făcu haz, se râse, se făcu o întreagă tevatură din spusele Vulpii, adică de-ale lui Napoleon; se bău şampanie, dar Ursul-Preşedinte-Monarh deveni dintr-o dată serios şi zise, citându-i pe antici: “Puterea celor slabi este regele, puterea copiilor este plânsul, puterea prostului e tăcerea, puterea hoţului – minciuna”.

            Nimeni nu mai înţelegea nimic, dar mai ales nu înţelegea dacă există vreo legătură între spusele Vulpii şi spusele Ursului-Preşedinte-Monarh şi, în consecinţă, nu ştiau ce poziţie să adopte: să râdă, să plângă, să aplaude, să fluiere, să înjure sau... Când, deodată, o vulpe ce umbla pe două cărări (poate aceeaşi care grăise cuvintele lui Napoleon) pe culoarele parlamentului ca să găsească uşa guvernului, ţipă ca-ntr-o fericire isterică:

            - Să ne corcim, domnilor, să ne încrucişăm, să ne amestecăm, să ne copulă, să spargem barierele copulaţiei, să terminăm odată cu incompatibilităţile copulaţiei şi vom naşte în durerile facerii clasa politică.

            Dezbateri peste dezbateri, propuneri de lege ferenda şi, în sfârşit, Lupul, Vulpea şi Ursul hotărâră să se împerecheze cu orice risc., să se înrudească adică şi să nască clasa politică. Aşa se făcu şi, după împerecheri simple, după împerecheri încrucişate, începură să se nască odraslele, vlăstarele, progeniturile ce urmau să formeze clasa politică. Şi ce frumoase erau, ce splendide, ce amestecuri de culori, de aptitudini, de blănuri! Vedeai bunăoară o lighioană ce avea cap de Urs, trup de Lup şi picioruşe de Vulpe...

            Toată lumea era încântată, dar cel mai încântat, n-o să credeţi, era chiar iepurele – avea în sfârşit o clasă politică – clasă politică având puterea şi infatuarea Ursului, agilitatea şi lăcomia Lupului, viclenia şi neruşinarea Vulpii.

 

Nicolae Iştoc

 

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)