Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Clujul Ferecat

Fragment de proză

Lucia Dărămuş

 

 

Lucia DaramusLa un an de la arestarea lui, am primit acasă prin poştă un pachet īn care erau īngrămădite lucrurile: o cămaşă, pantalonii, cureaua, pantofii,  ceasul şi verigheta. Verigheta. Perechea ei era pe degetul meu. Mai speram să fie īn viaţă cīt timp īncă se afla o verighetă pe un deget. Īn rest nimic, nici o scrisoare, nici o īnştiinţare. Nu mai ştiam nimic de el de foarte mult timp. Am luat fiecare lucru īn parte şi l-am bocit. Le-am bocit ca pe mort, deşi sufletul īn mine refuza să creadă asta. A doua zi m-am dus la poliţie să aflu ce se īntīmplase cu bărbatul meu. Dacă era mort sau trăia. Dar nu, nu mi-au spus nimic. Mi-am cumpărat bilete pentru Bucureşti.

Am bătut străzile Bucureştiului īn lung şi-n lat. De la un minister la altul, de la o uşă la alta, de la un birou la altul. Nimeni nu-mi spunea nimic. Nimeni nu ştia nimic de bărbatul meu. Parcă-l īnghiţise pămīntul.

         Īn Clinica Medicală A. din Cluj-Napoca erau mulţi bolnavi. Erau veniţi din toată ţara. Credeau că aici vor găsi alinare sau măcar īnţelegere. Fiecare avea povestea lui, fiecare avea durerea care īmpungea mai mult sau mai puţin un organ necunoscut de medici – sufletul. 

         Gabriel stătea īntins pe canapeaua din cabinetul unui coleg de-al tatălui. Domnul Crainic nu-şi tratase nicodată familia, de fiecare dată apelase la un coleg. Cu această ocazie, băiatul nu era răcit, nici nu-i dăduse tīrcoale vreo boală de aceea stranie a copilăriei. Īnsă, de cīteva zile, băiatul se simţea rău, dar cum cuvīntul rău pentru un medic este ceva nedefinit, nici domnul Crainic nu luă īn seamă răul propriului fiu.

         Īntr-o după-amează de īnceput de toamnă dintr-acelea lungi, cīnd īnsăşi ziua e posacă iar ploaia trece prin oraşe pe picioroangele actorilor medievali, privind spre oameni de sus, doctorul Crainic se convinse că nu-i de glumă cu răul fiului său şi hotărī să-l īncredinţeze unui prieten mai vechi, profesorul b.V.W.

-  Dragul meu, īţi recomand să laşi băiatul cīteva zile īn clinică, sub observaţie. Vom afla exact ce are.

 Gabriel rămase īn noaptea aceea şi-n următoarele, īntr-un salon oarecum mai ferit, avīnd īn vedere că pe strada Clinicilor sīnt case pentru bolnavi adulţi. Băiatul, care citea mult şi era isteţ la minte, examină fiecare colţ al clădirii, intră īn vorbă cu bolnavii, deşi erau mult, mult mai mari decīt el. Aşa află de īntīmplarea celor doi...despre arestarea bărbatului.

Durerea lui dispărea ori de cīte ori vorbea lucruri interesante cu ceilalţi. Īn ambalajul clinicii, īnrămate frumos, descoperi adevărate poveşti pe care le culese ca pe fructele coapte, bune de mīncat.

Observă că pentru medicul b.V.W. toamna avea un gust de var, miros de ulcer, īnfăţişare de bolnav. Pentru el nimic nou nu se petrecea īn orăşelul de pe malul Someşului. Aceeaşi adiere de toamnă, īnţepenită īntre castanii din Parcul Central şi copacii cu miros purulent din curtea clinicii, se īngrămădea ca pīcla īn sufletul lui. Rar se īntīmpla să aibă bolnavi pe termen lung sau prieteni, cunoştinţe de-ale altor cunoştinţe, rude etc. Aceştia erau clasaţi „de-ai noştri”, īnscrişi īn salonul 305 de la mansardă. Pentru el, zilele erau mereu aceleaşi, treceau cu asistente īmbrăcate īn alb, cu bandaje, seringi, sīnge, urină şi materie fecală, toate plimbate din salon īn salon, apoi pe coridor, camera asistentelor şi, īn cele din urmă, laborator.

Dīra de alb copleşea īntreaga clădire, cunoscută īn Cluj ca fiind Medicală A, deşi o stranie umbră a acestei albeţi cuprinse oraşul de ceva timp, nici el, măcar, doctorul, care locuise acolo de cīnd se ştia, nu cunoştea vechimea fantomei ce bīntuia oraşul devenit o găleată sinistră aşezată īntre munţi şi dealuri.

Unele ferestre ale mansardei dădeau spre zona centrală, īncīt medicul, cu faţa amorfă din cauza albului care-i pătrunse oasele mestecīndu-i-le pe interior pīnă la transformarea lor īn praf cianoretic, putea să privească prin geamul străjuit de purulenta albeaţă spre orologiul din turnul Bisericii Sfīntu Mihail.

Dintr-acolo veneau la ore fixe bătăile de clopot, purtīnd cu ele mirosul bulevardelor lungi, cu străzile Napoca şi Memorandumului. Un bulevard dinspre clinica la care lucra zi de zi ducea pīnă spre teatru şi chiar mult mai departe, celălalt dinspre primărie spre conacul ortodox, de unde, cu ceva timp īn urmă, fuseseră aţīţaţi preoţii ortodocşi īmpotriva greco-catolicilor. Ambele bulevarde aveau acelaşi miros. Mai purtau bătăile clopotelor cu ele rīsetele tinerilor din piaţa Corvin, foşnetul banilor īn mīinile cămătarilor care-şi plimbau paşii īn sus şi-n jos pe strada aşa-zis a „bişniţarilor”, disputele intelectualilor clujeni, găzduiţi de librăriile din jur.

         Plictisit, medicul trecu īn revista gīndurilor toate aceste frīnturi palpitante de viaţă la care el nu avea acces, fără măcar să bănuiască o prezenţă īnaripată, care-i stătea īn preajmă şi care aduna povestirile din jur. Nu i se īntīmplase niciodată să aibă un bolnav personaj de roman, să fie atīt de interesant īncīt să-l trezească, să-l aducă la viaţă, cel puţin asta credea, aşa īşi imaginase el īn tinereţe că trebuie să fie, pe cīnd trecuse pentru prima dată pragul facultăţii.

         Şi ce vise! Cu ce gīnduri intrase īn laboratoare, amfiteatre, cu cītă pioşenie īmbrăcă pentru prima dată halatul alb sau īşi atīrnă cu mīndrie pe după gīt stetoscopul. Avea să salveze viaţa, să facă descoperiri, să vindece boli nemaiauzite, nemaiīntīlnite, nemaistudiate de cineva vreodată. Doctorul īmpinse fereastra. Īşi lăsă nările deschise pentru ca aerul oraşului cu mirosul lui să-i gīdile porii.

         Ce bine ar fi dacă, īntr-o zi, aşa pe nepusă masă, s-ar interna īn clinica lui, īn secţia lui, īn saloanele lui, īn paturile lui un cămătar, locuitor al străzii Bişniţarilor, cu vreo ciupercă luată de pe vreo bancnotă dintr-aceea străină, pe care stă gravat un politician american...! Cu siguranţă ar fi fost vreo ciupercă neobişnuită iar el ar fi avut ocazia să descopere o nouă boală, tratamentul ei, apoi studiile asupra acesteia, cercetările, conferinţele, congresele...schimburile de experienţe cu ceilalţi medici, statutul lui de guru īn faţa studenţilor, ar fi curs invitaţiile, l-ar fi implorat să meargă să expună cazul īn clinicile occidentale, īn instituţiile oficiale, unde se fac adevărate cercetări, ar fi fost rugat să-şi publice studiile īn celebrele reviste de specialitate, ar fi ţinut castinguri pe anumite subiecte de el alese, ar fi curs aplauzele, ovaţiile, panegiricele n-ar fi īncetat să fie recitate de īnsăşi poeţii lumii şi, clinica lui, celebra lui clinică, īn care se află secţia lui, saloanele lui, paturile lui, bolnavii lui, bolile lui ...ar fi devenit un spaţiu de pelerinaj, zeci, sute, mii de pelerini īn alb ar fi venit să vadă marea descoperire, ancestrala descoperire, făcută de el.

         Nimic din toate acestea, din toate cīte visa medicul, nu se īntīmpla. Zilele curgeau la fel, īnghesuite de platitudine, de obrăznicia acestor bolnavi care īndrăznesc să stea īn paturile lui fără a aduce vreo contribuţie la progresul ştiinţific. Īşi făcea treaba cu conştiinciozitate, zi de zi, de la 7 la 13. Trecea prin saloane īn fiecare miercuri şi vineri, ca şi cīnd ar fi ţinut un post lung, cīt toată experienţa lui medicală. Īşi stabilise aceleaşi īntrebări pentru anamneză, peste care īşi propusese să nu treacă nici dacă l-ai fi picurat cu lumīnarea, pentru că avea impresia că, dacă ar fi stat de vorbă pe marginea unui subiect colateral celui medical, ar fi dispărut mirajul visului pe care-l nutrea, ar fi căzut din graţia medicală care-i plutea deasupra capului, pe care o simţea, īi simţea mirosul, simţea cum palpită pe undeva īn jurul lui ciuperca aceea nenorocită, luată de pe vreo bancnotă, de pe care rīnjeşte  tot timpul un chip de politician străin şi, foarte bine, aşa-i trebuie bişniţarului, n-are decīt să fie transformat īn bolnav de o ciupercă neobişnuită, atīt de aşteptată de el şi lumea medicală, atīt de iubită, de adulată, datorită căreia el ar fi avut ocazia să descopere o nouă boală, sau el să fie descoperit, nici nu mai ştia exact, dar ce mai conta, cītă vreme ciuperca aceea blestemată pe care o aştepta, adulată, iubită īn secret, pentru care trăia, avea un scop īn viaţă, i-ar fi dat prilejul să demaşte universul īn sine, univers care-i păcălise pe cei mai mulţi oameni de ştiinţă, doar pentru asta se născuse.

         Lāngă el Gabriel, copilul cu aripi, copilul bolnav, care aduna povestirile devenite şi ele zburătoare din cauza aripilor lui. Cu īnfrigurare īşi citea fişele medicale profesorul b.V.W., īntocmite stīngaci de medicii rezidenţi sau de cei pe care-i avea īn subordine de ceva vreme, fişe peste care trecuse cu roşu īnsuşi Gabriel. Cu timpul, această īndeletnicire, cititul fişelor, deveni cel mai plăcut aspect al existenţei medicului. Avea sub ochi adevărate subiecte de roman, dar el nu ştia şi, īn orice caz, īl interesa doar ciuperca lui adulată. Trecea cu iuţeală peste nume, oricum nu contau, boala conta, aşteptata, glorificata, nenorocita, neruşinata boală rară, care nu mai venea; trecea cu aceeaşi iuţeală peste sex, vīrstă, ocupaţie, īn privinţa acesteia, credea el, nici nu ştia cine a introdus-o īn fişă, găselniţa asta cu ocupaţia īl deranja, īn clinica lui, īn secţia lui, īn saloanele lui, īn paturile lui, bolnavii n-au voie să aibă ocupaţii, ci să fie bolnavi de boala aceea rară despre care el avea să scrie, datorită căreia urma să fie chemat la toate televiziunile şi īn toate emisiunile cīte există pe lumea aceasta şi īn cea de apoi, deşi medicii nu au voie să creadă īn asemenea prostii, dar el avea nevoie şi de o lume de apoi care să-i cuprindă cu adevărat profunzimea actului la care era chemat, pentru care se născuse, pentru că lumea aceasta era atīt de strīmtă, incapabilă să īnţeleagă adevărata lui chemare.

         Plīngea medicul, plīngea pe ascuns, chiar dacă medicii nu plīng niciodată, nici măcar cīnd li se īntīmplă o nenorocire nu lor, ci apropiaţilor, deşi, potrivit cu evoluţia īntīmplării, că de mă credeţi ori nu, totuna e, mie nici că-mi pasă, acestea cīte vi le povestesc s-au īntīmplat, văzute şi adunate fiind de Gabriel cu aripi şi, īn ton cu cele petrecute, s-a dovedit că medicul nostru a plīns chiar īn public, din toată pofta inimii lui de medic, moment īn care a consimţit că trebuie să propună celor īn drept, legiuitorilor, un decret care să se aplice din acel moment, prin care medicii să fie obligaţi să plīngă īn atare conjunctură, pe care o veţi afla mai tīrziu. Dar, īn acest moment, medicul plīngea, plīngea īn ascuns, cu fiecare fişă citită, īn care găsea scris doar ulcer, ulcer, ulcer, hepatită, hepatită, hepatită, diaree, diaree, diaree de cauză neprecizată, īn acest stadiu al necunoscutului, toţi erau, cu siguranţă, nebuni, n-avea de ce să-şi piardă timpul cu ei, de vreme ce el căuta altceva, boala rară. Pe nici o fişă nu era acea boală rară, produsă de ciuperca de pe bancnotă, care se lăsa aşteptată cu atīta neruşinare; nici un bişniţar, toţi erau fie profesori, muncitori, ţărani, casnice, mame, taţi, bunici, frizeri şi un copil cu aripi care aduna povestiri zburătoare, dar ce contau aceşti mărunţi, dacă nu purtau boala rară, aceşti neīnsemnaţi, suflete goale, comuni faţă de existenţa lui măreaţă, īn care-l īnscrisese viaţa.

         Plīngea medicul, plīngea īn aşteptarea acelei existenţe ştiute, simţite, īi cunoştea calea, luīnd fişă cu fişă, īntrebīnd medicii subalterni, asistentele care īnsă ridicau din umeri, ferindu-se din calea fişelor aruncate prin aer de iritatul profesor, hīrtiile acelea nefiindu-i de nici un folos.

„Unde, dracu, e ciuperca aia rară!?” drăcui medicul, nu īn faţa pacienţilor, pentru că faţă de aceştia īşi etala umbra dīrei albe, care copleşise clinica, bulevardele, parcurile, oraşul, o albeaţă cu ţinută, etichetă pe care trebuia să şi-o păstreze şi, oricum, īn tagma aceasta dracul medical are un alt statut decīt dracul bolnavilor, pentru că şi ei mai drăcuie din cīnd īn cīnd şi, oricum, īn tagma aceasta totul este cu blazon, pīnă şi furtul intelectual, plagiatul, are blazonul lui, dacă ţine de medici, aşa că, dracul se simţea excelent că medicul nu descoperise īn nici o fişă rarisima ciupercă, datorită căreia avea să facă desecretizarea Universului.

         Profesia lui era amanta lui. O dezbrăca, īşi căuta ciuperca afurisită īn cele mai intime şi de neocolit locuri. Īşi īncărca timpul, mestecīndu-şi-l mai apoi, cu ciuperca lui, cu descoperirea lui care nu venea, cu iubirea lui pasională, medicina. Īndesa timpul, ca pe un sac burduşit cu cartofi pentru iarnă, pentru ca maţele să aibă ce face, hămesitele de ele, cu descoperirea lui celestă şi īnchipuită, care-i va da putere absolută, nu că n-ar avea peste bietele fiinţe bolnave, debarasate de ele īnsele, rămase doar carcasă, şi aceasta băgată īn pijamale şi papuci. Īn casa lui, spitalul, nu mai exista alt timp, īn afară de cel ghiftuit cu descoperirea visată, cu nenorocita aceea de ciupercă rară, care dormea cine ştie pe unde. Nimic nu-i producea atīta bucurie ca boala la care visa, o boală istorică, demnă de toată istoria ştiinţei, dar ce zic eu, demnă de istorie īn sine, de ieri şi de mīine, o boală cu clasă, descoperită cu īnfrigurare de el, numai de el.

Dacă asistentele ar fi īndrăznit cumva să plece la naiba īn praznic, ar fi sunat la naiba să vină īn clinică, să-i caute ciuperca lui prin foi, laboratoare, eprubete cu sīnge, saloane, paturi, bolnavi...

Plīngea medicul pe ascuns, pentru că īncă nu decretase legea prin care li se cerea medicilor să plīngă īn public, plīngea fiindcă se simţea īnşelat de viaţă, sub mīinile lui trebuia să se īnalţe capodopera.

-Tīrfă, tīrfă, tīrfă! urlă profesorul spre o asistentă, īnşfăcīnd seringa cu acul lung, lung, pe care-l īnfipse cu sete īn ficatul bolnavului ce-i stătea īntins pe patul din 304, pofta de boală rară producīndu-i gīlgīieli īn glas.

- Domnule profesor, īngăimă ameţită asistenta la remarca medicului. Nu se poate...

- Ba se poate! Viaţa-i o tīrfă! Aşa-i domnule bolnav?, i se adresă pacientului pe jumătate adormit.

- A, viaţa...se linişti femeia, ţinīnd īn mīna dreaptă un tampon de vată īn care īnflorise sīngele ca īntr-o capodoperă a vreunui pictor avangardist sau dacă am fi privit cu atenţie am fi descoperit tremurul luminii care ţīşneşte de fiecare dată din vīrful pensulii lui Van Gogh.

Dar ce spun eu, cu siguranţă medicul nu ar fi putut să vadă īn floarea de sīnge vreo translucidă petală din florile prefrate ale artistului. Nici nu i-ar fi iubit prezenţa sălbatică, dar cine ştie, poate, i-ar fi iubit bucata de ureche tăiată cu lama de īnsăşi mīna artistului, asta dacă s-ar fi cuibărit pe rană rara ciupercă.

Profesorul īşi trase cu furie mīna, smulgīnd micul fragment din ficatul bolnavului.

- Naiba să-i ia pe toţi! Uite şi la ăsta! A băut toată viaţa, s-a distrat şi acum vine la mine să-l repar, să-i repar ficatu. Da ce crede el, mama lui de jigodie beţivă, că ficatu-i o piuliţă pe care o schimbi cīnd se uzează şi ţi se năzare?! Uite, stacojiu dracului, l-o mīncat ciroza de la atīta băut!

Bărbatul nu scoase o vorbă, nu pentru că n-ar fi avut īnjurături īn dotare, ci pentru că era pe jumătate adormit. Uşa īntredeschisă făcu loc unui culoar īntre salonul cu cirozat şi nevasta acestuia de afară. Femeia intră, pusă pe harţă. Se roţăi la medic, īl făcu pe acesta canalie ordinară, hoţ care ia şpagă, şarlatan care frige ficaţii pacienţilor seara la cină, īl blestemă, să i se īmbolnăvească pruncii, să le ronţăie ficaţii crocanţi, făcuţi īn cuptor cu ceapă multă, unt, piper şi boia alţi medici, dar, īn acelaşi timp,  speră, neavīnd ce altceva să facă, să-i vindece bărbatu, să-l trimită acasă la cei opt copii ai ei, la gunoiul la care lucra, īn care intra zilnic să sfredelească maţele munţilor de gunoi, exact cum i-a sfredelit medicul organul bărbatului ei pe care, uneori, īl face animal, īl īnjură, de faţă cu cei opt copii, asta aşa, ca să nu crească nişte mormoloci, ci să īnveţe ce īnseamnă traiul, iar el īi arde o palmă sau īşi īnfinge degetele răsfirate şi groase īn părul ei oxigenat, negru la rădăcină, pentru că bani pentru vopsele de acelea scumpe nu are şi, oricum, acelea sīnt pentru sclifosite fără opt copii şi-un bărbat care sfredeleşte muntele de gunoi şi-o iubeşte, şi-o bate apoi, dar care acum zace pe pat, săracul de el.

         Femeia plīngea, plīngea şi spera ca medicul să-i īnţeleagă suferinţa, că de nu īi va lăsa plocon, īn clinică, cei opt copii nespălaţi, unul de un an, altul de trei, fata cea mică de cinci, dar toţi trei cu păduchi, bube, cu excremente īntinse pe picioare şi-n pantaloni, „dar asta nu-i o problemă, domn doftor, īi spuse femeia, că cīnd se cacă pe ei le iau pantalonii, īi scutur şi-i īntorc pe ailaltă parte”, oricum, copiii ei sīnt cei mai frumoşi copii din Cluj, chiar dacă n-are ochi să-i vadă nici un cameraman, deşi „cu televiziunea vin mulţi īn groapa de la Patarīt.”

         Dracu să-i ia, īşi zise medicul, să mi-i aducă, sau mai bine merg eu pīnă acolo. Poate au ciuperca, boala aceea rară.

- Uite, femeie, īi spui asistentei unde exact stai şi-ţi facem o vizită, să-ţi vedem copiii.

- Vai, săru mīna, domn doftor! Da ce inimă ai mata, să-mi vezi ceilalţi cinci copii. Că săracii muncesc de dimineaţă pīnă seara, că alţii fură, da ei caută īn gunoaie şi-mi aduc acasă aur, că-s proşti ăia de aruncă aur.

- Fugi, femeie, de aici, de unde aur īn gunoi, gata, acum am treabă, trimit un rezident şi, dacă observă ceva mai deosebit, mi-i aduce.

- Da mīnca-ţ-aş ficatu, săru mīnuţa, dom doftor, da aşa ne-o fost vorba? No, să nu te mănīnce moartea, dom doftor, şi să nu-ţi fac descīntătură pe apă de mort şi pruncii mata să nu-i vezi īn locu lu bărbatu-meu?! Aoleu, eu credeam că vii să-mi dai ceva pentru cei opt copii ai mei!

Medicul, de data aceasta tăcīnd, īşi luă fişa şi, fără nici un chef de a mai intra īn vorbă cu ţiganca, dispăru. Doar Gabriel zbura cu aripile lui prin clinică, adunīnd poveste cu poveste.

Īn spital nu era doar profesorul b.V.W.  Clujul, o găuage aşezată īntre munţi şi dealuri, se dovedise de-a lungul timpului a fi un orăşel īnchis pentru vinituri cum spuneau străinilor localnicii romāni, oraş care se deschidea descuind toate funcţiile şi posturile pentru fiii şi fiicele băştinaşilor cu dare de mīnă sau cu părinţii foşti turnători.

Aşa ajunseră īn clinică medicul Cătina, conferenţiara Valea, doctoriţa Pati şi īnsuşi profesorul b.V.W. Dacă n-ar fi avut părinţi profesori la U.M.F., condiţie deloc de neglijat pentru a transmite din generaţie īn generaţie cele mai bune posturi, fie ele chiar de stat, dar cui īi pasă de acest aspect atīta timp cīt cheile Clujului sīnt īn buzunarul lor, i-ar fi ajutat calitatea lor de băştinaşi, vīrītă, la o adică, sub nasul cui trebuie, i-ar fi ajutat prieteniile, unchii, mătuşile, verii, vecinii şi, nu īn cele din urmă, banii.  Cu fratele doctoriţei Pati, medic şi el, băiatul se mai īntīlni, cel puţin īn povestea spusă de Ruxandra.

         Gabriel īnvăţase la şcoală, la ora de cultură civică, o oră necesară tinerilor cīt să-i ajute să-şi păstreze idealismul pe termen lung, că acţiunea de a oferi bani pentru a obţine ceva īn schimb īn mod ilegal intră sub incidenţa legii şi că se numeşte şpagă. Īn clinica scăldată īn toate mirosurile Clujului se dădea şpagă. Bolnavii dădeau, cadrele medicale luau şi toţi tăceau.

Printre acele bizare făpturi ale locului, īşi făcu apariţia o familie, bărbat şi femeie, din Copşa Mică. Ambii trecuţi cu puţin peste 50 de ani. Femeia īşi exprima durerile īn fel şi chip, imaginīndu-şi boli grave şi, desigur, suferea din acest motiv al bolii incurabile care o cuprinse. Bărbatul era, īnsă, mai reţinut.

         Īn realitate, se dovedi a fi exact invers. Femeia avea, ce-i drept, o hepatita mai veche, tip B, cronicizată, dar, care, ţinută sub control, nu ar fi avut de ce să-i creeze un disconfort atīt de mare. Bărbatul, īnsă, deşi cu sentimentele zăvorīte, era cu mult mai bolnav decīt lăsa să se vadă, diagnosticīndu-i-se o ciroză.

         Deciziile cu privire la cei doi se luaseră īn urma unui proces medical anevoios şi, ca de fiecare ocazie, cu grele repercursiuni psihologice şi existenţiale pentru bolnavii īn cauză.

Profesorul b.V.W., căutătorul rarei ciuperci, descoperitorul acelei boli ancestrale datorită căreia lumea īntreagă avea să i se īnchine, să-i ridice statui, să-i ofere lui şi copiilor lui, două fete şi-un băiat venit pe lume dintr-o aventură amoroasă, dar nu avem nimic de reproşat, pentru că, de obicei, cu varii ocazii, s-a dovedit că astfel de copii sīnt extrem de inteligenţi, chiar dacă īncurcă iţele şi aranjamentele adulţilor sau, poate, tocmai de aceea sīnt mai inteligenţi decīt alţii, acest rarisim profesor, iubitor de sine şi doar de sine, se arătă extrem de intrigat că familia aceasta simplă, fără studii, fără să fi fost măcar „de-ai noştri”, fără să fi arătat că ar deţine ceva important, vreo funcţie, vreo relaţie, prietenie, nepotism etc., i se adresă, īncīt, pe un ton vădit jignit, hotărī că trebuie să pună lucrurile la punct, īn ordinea lor firească, aceşti umblători pe două picioare să cunoască locul care li se cuvine īn societate, să se īnveţe minte să se mai adreseze vreodată unui om din īnalta societate, căutătorul rarei boli, descoperitorul şi īngrijitorul ei, care va rescrie istoria medicinii, īn faţa căruia o lume īntreagă de aici şi din lumea de dincolo, indiferent dacă aceea există sau nu, va fi inventată şi gata, s-ar īnchina lui.

- Bine, domnule, ai băut o viaţă īntreagă, te-ai distrat pīnă ai făcut ciroză şi-acum vii la mine şi ai pretenţia să te repar?!

- Domnule profesor, eu nu...

- Ba da, domnule, ai băut...

Mai lăsă īn urma lui, distinsul profesor, doar replica beţivanilor! – care pe loc se transformă īntr-o săgeată cu vīrful otrăvit, o otravă care ucide imediat, săgeată care se īnfipse adīnc, adīnc īn sufletul celor doi soţi.

         Femeia intră īn salonul destinat ei pentru cītva timp, salonul 305, cu patru paturi. Era pacienta numărul 3 din salonul 305. De altfel, povestea despre bărbatul arestat, pe care Gabriel o culese īn zborul lui prin clinică, aparţine acestei familii.

„Nu a băut bărbatul meu, nu a băut un strop de alcool. Īn ’82, īncepu să-şi depene īntīmplarea, īntr-o zi de iarnă, o iarnă cumplit de geroasă, īntr-o seară, era joi seara, pe la 6 bătu cineva īn uşă. Era un civil care ne īnştiinţă să ne prezentăm a doua zi la poliţie. Ne-am speriat, desigur, pentru că nu ne-a oferit nici un alt detaliu. Ne-am dus. I-am anunţat pe şefii noştri că vom īntīrzia la lucru şi ne-am dus la secţie.

Trei ore am fost puşi să dăm declaraţii, am fost interogaţi, punīndu-ni-se īntrebări despre vecinul nostru. El era medic. Īl respectam. Din cīnd īn cīnd le făceam mici servicii. Dacă nu erau acasă, le luam noi factura electrică. Atīt, nimic mai mult. Ne salutam, civilizat, dar nimic mai mult. Am declarat şi eu, şi soţul că nu cunoşteam detalii despre viaţa doctorului, despre familia lui. Chiar aşa şi era. Nu ştiam cine īi intră şi cine īi iese din casă. Mai tīrziu am aflat că avea rude īn străinătate, prin America.

         Am fost lăsaţi, īn sfīrşit, după trei ore īn care ni s-au pus tot felul de īntrebări fără răspuns, să plecăm.

De atunci a īnceput coşmarul. Īn săptămīna următoare am primit din nou o invitaţie să se prezinte, de data aceasta, doar soţul la poliţie. Nu ştiu ce i-au făcut, nu mi-a zis, dar seara, cīnd a ajuns acasă, aproape că nu mai era om. Nu avea nici o vīnătaie pe corp, dar om nu mai era.

L-am īmbrăcat cu greu īn pijama, l-am băgat īn pat, sperīnd să-şi revină după un somn zdravăn.

         A doua zi, era ceva mai bine, mi-a spus doar atīt că trebuie să se īntīlnească de două ori pe săptămīnă cu o anume persoană, pentru a-i spune ce se īntīmplă īn casa medicului. „Să nu faci asta, Vasile, i-am spus, ne bate Dumnezeu!” Nu, nu s-a transformat īn Iuda. Dar pentru asta mi l-au luat peste două luni şi l-au băgat īn puşcărie. N-am mai avut viaţă de atunci  nici eu, nici copiii. Pe ei i-am dus la ţară, la mama. Eu am fost dată afară din serviciu, pentru că am refuzat să dau divorţ de Vasile. M-am dus să văd ce se īntīmplă, am fost şi-n audienţă la Bucureşti. Mi s-a spus: „doamnă, soţul dumneavoastră este trădător, avem declaraţiile martorilor că este īmpotriva ţării. Dacă nu vreţi să vă faceţi rău, daţi divorţ de el.”

Ce trădător?! Soţul meu mergea la lucru, e cofetar de profesie, apoi acasă. I-am rugat să-mi spună unde se află, am cerut să-l văd, ca soţie aveam acest drept. Mi s-a spus că, īn condiţiile date, fiind īncadrat īn categoria trădătorilor de neam, nu aveam voie să-l contactez. Nu am divorţat. Era omul meu cu care mă īnsoţisem īn faţa lui Dumnezeu pentru o viaţă.

De la unii şi de la alţii am aflat că fusese bătut, umilit, că era īn īnchisoare de maximă siguranţă. Apoi a ajuns la canal. Mi-a povestit, după ce a venit acasă, nu sīnt ani mulţi de atunci, cum au fost maltrataţi, īnfometaţi, puşi la muncile cele mai grele, īn condiţii inimaginabile, dezbrăcaţi iarna, īn ger.

Cīnd a ajuns acasă avea doar 39 de kg. Un bărbat īn toată firea doar 39 de kg. S-au īmbolnăvit,  grav  s-au īmbolnăvit, dar n-au primit nici hrană mai bună, nici medicamente.

         Au fost zile īn care, din cauza foamei, aveau halucinaţii. S-au hotărīt să mănīnce şobolani. I-au prins, le-au sucit gītul şi-au mīncat şobolani să supravieţuiască. Omul meu a vrut să trăiască şi-a mīncat şobolani. Asta au făcut comuniştii, l-au ucis. Bărbatu meu n-a băut, n-a băut un strop de alcool şi acum...

De ce să mi-l jignească profesorul? Vom pleca la Bucureşti. Mīine, semnăm fişele şi plecăm din Cluj. Dacă tot e grav bolnav, măcar să-i fac ultimile zile senine, să nu-i las pe ăştia să mi-l ucidă prin cuvinte şi nepăsare.”

         Femeia plīngea, dar ce folos, lacrimile nu se transformau īn ceva extraordinar, atīt cīt să-i stīrnească medicului profesor sau celor subordonaţi lui compasiunea. Profesorul căuta poziţii, funcţii, nu se putea coborī la dialogul cu astfel de persoane, ceilalţi căutau bani, asistentele mici atenţii, dulcegării care, oricum, nu le-ar fi făcut să stea prin saloane, pentru că aveau foarte mult de lucru, erau extrem de ocupate, īşi propuseseră să ucidă cīt mai multe prepeliţe din jocul de pe computerul din camera de tratament. Voiau să radă tot, să īnghită tot, toate prepeliţele, pentru ca la final să aibă parte de un bonus cu artificii, care le-ar fi provocat plăcere egală unui orgasm.

         Gabriel, copilul care nu mai creştea, copilul care rămăsese copil de mii de ani, copilul cu aripi, culegea toate aceste povestiri zburătoare, fără ca cineva să-i recunoască această calitate, chiar dacă profesorul īi aduse ceaiul la pat, cu acelaşi dispreţ pe care-l avea faţă de toţi bolnavii, i-l adusese pentru a arăta clinicii că el este şeful, că i se cuvin toate laudele, pentru că s-a coborīt pīnă la această fiinţă insignifiantă din faţa lui.

         Copilul cu aripi, care adună din clinică toate aceste povestiri zburătoare, refuză atīt ceaiul cīt şi să-l privească pe medicul profesor īn ochi.

Medicul nu-i găsi nimic grav, deşi copilul cu aripi, care strīngea atītea povestiri zburătoare dureroase, se simţea rău, rău de tot, īnsă nu-i spuse nimic medicului, pentru că aceşti copii cu aripi nu pot comunica dacă nu sīnt iubiţi şi, oricum, el aduna povestirile zburătoare pentru veacuri.

Povestirea despre familia greu īncercată īn comunism īi servi lui Gabriel, care era īntr-un fel  memoria acestui oraş īnchis.

Profesorului nu-i păsa īnsă nici de caiete, nici de copil, nici de maturi, īl interesa doar ciuperca lui rară şi ce-ar fi urmat după marea descoperire. Īntīmplarea face ca, uneori, să avem parte exact de ceea ce dorim. Aşa se explică cum de, īntr-o dimineaţă, pe uşa Medicalei A, din Cluj, intră, cărată pe targă, o ţărancă. Femeia, cu ceva timp īn urmă, făcīndu-şi treburile prin gospodărie, se tăie īn ascuţişul de la sapă, chiar īn dreptul sīnului. S-a uns cu toate alifiile băbeşti şi doftoriceşti, a fost la vraci şi la doctori, şi ce n-a făcut săteanca, doar, doar, a scăpa de puroiul urīt mirositor de la rana care, mai apoi i se transformă īntr-o bubă mare, negricioasă, cu aspect solzos care mai şi mirosea a peşte. Au controlat-o medicii, i-au făcut toate cīte le ştiau, dar să afle ce este, ba...Atunci plīnse medicul profesor īn public, īnebunit de fericire, boala rară stătea līngă el, chiar īn clinica lui, īn secţia lui, īn saloanele lui, īn paturile lui. Celebritatea, s-ar zice, īi stătea la masă, ba chiar mīnca din aceeaşi strachină cu medicul.

Plīnse medicul de fericire īn faţa audienţei, a celor care veniseră la prezentarea de caz, ca la circ sau la grădina zoologică, pentru că la aşa ceva eşti supus īn clinica distinsului profesor care, se hotărīse nu doar să prezinte printre boabele mari de lacrimi rara boală, ci să ţină un discurs filosofic despre legi şi medicină şi, după ce s-a gīndit īncă puţin, a ajuns la concluzia că mai īndreptăţit ar fi să ţină un discurs nu despre legi şi medicină, ci despre medicină şi legi, să-i dea īntīietate celei prin care el va face dezvelirea secretului universal şi, tocmai privite aşa lucrurile, să propună o lege, care să se şi aplice chiar din acel moment, ca medicii să plīngă īn public īn astfel de ocazii şi toţi ceilalţi să-i ovaţioneze.

Cu cīt īncerca să explice acea formă greţoasă de pe sīnul femeii cu atīt maladia se īmprăştia peste tot corpul, sporind mirosul de peşte īn salon, apoi pe secţie, īn clinică, pe bulevarde, īn tot Clujul. Femeia deveni un peşte, solzii īi străluceau şi-i cădeau prin pat, prin salon, prin clinică, peste clinică, peste oraş, un miros īnţepător de peşte stricat pătrundea nu doar īn laboratorul clinicii, nu doar īn cabinetul profesorului medic, ci şi īn bucătăriile gospodinelor, īn catedrale, īn librăriile care găzduiau disputele intelectualilor clujeni, chiar īn cristelniţele şi butoaiele cu agheasma preoţilor ortodocşi care, cu toate rugăciunile lor, nu transformară apa īmpuţită cu miros de peşte stricat īn apă sfinţită,  ba mai mult, apa īmpuţită cu miros de peşte stricat, īn urma rugăciunilor, se īnmulţi, ieşi din butoaie şi tot ieşi, şi tot ieşi, pīnă cīnd īnecă străzile, bulevardele, clădirile şi tot Clujul, care, pentru că era ca o găleată, aşezat īntre munţi şi dealuri şi avea uşile zăvorīte, fiind un tīrg īnchis, se afundă īn pescăreasca apă din propie iniţiativă, pīnă cīnd, copilul cu aripi desferecă adīncurile toate, de se scurse īntreaga duhoare.

 

Lucia Dărămuş

 

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face īn virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid īn mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)