HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Coffee break

Elena Hanganu, Italia

 

Stătea sprijinită de același geam revopsit ori de câte ori firma își schimbase boss-ul, cu privirea agăţată în vidul ascuns de ferestrele de peste stradă și sorbind alene din ceașca gigant singura băutură pentru care și-ar fi pierdut capul. Afară ploua. Cădeau stropi din aceia mari și grei care îţi înghit respiraţia aburindă. Deasupra orașului cortina gri ameninţa atmosfera zilei și așa ruinată de telefonul urgent al șefului care, dintre trei asistenţi câţi avea, tocmai pe ea o știa singură și oropsită de soartă și deci…care-va-să-zică (pomenindu-l pe Caragiale) capabilă și fericită să lucreze în weekend. Își ura stilul de viaţă practic mecanic,  hainele de pe ea , absenţa curajului de a face diferenţa; detesta inclusiv fizicul său (deși fetele de la 14 ar fi ucis pentru așa picioare lungi și piele fără pestriţuri). Pentru look-ul ei proaspăt natural multe fashioniste en vogue și-ar fi uitat cartea de credit.

Cu fiecare gură de cafea proastă (portarul iar făcuse provizii de la chioșcul ăla mizer de la semafor) înghiţea cuvintele nespuse care-i măcinau intimitatea. Vroia să lase biroul acela imens în care se hrănise doar cu gogoși, dosare și cafea, să uite de hainele la patru ace, de fitness-ul de marţi și de a-toate-știutorul (instructorul de yoga) de vineri  seară. Ar fi vrut să îngroape cei 36 de ani și să fugă în jungla realităţii unde să simtă mușcăturile ocheadelor expediate de bărbaţi frumoși, unde să-și răsfeţe mintea rostogolindu-se prin iarba verde și moale, să-și scrie gândurile lângă fagul orgolios de neamul său, să salute Sfinxul, să se plimbe cu telescaunul, adică să facă lucruri simple…dar să le facă acasă, și numai acasă. Avea 4 anișori când ai săi au decis să divorţeze de regimul ceaușist și să îmbrăţișeze “the american dream”. Nu prea avea multe amintiri despre România dar păstra încă mirosul acela de iarbă verde și fân uscat de la ţară unde văzuse lumina primului răsărit. Părinţii –tatăl medic chirurg iar mama educatoare- i-au povestit mereu despre ţara lor , au învăţat-o limba română, i-au programat întâlniri timpurii cu Ion Creangă, Aurel Vlaicu, Alexandru Lăpușneanu și mulţi alţii. O singură dată a mai văzut ţara, la moartea bunicii, imediat după lansarea la apă a comunismului. Au stat în ţară 2 săptămâni. Avea în jur de 10 ani și se îndrăgostise de pârâul curat care scălda (uneori prea mult) satul bunicii. Fugea desculţ dimineaţa să se bălăcească în oceanul încropit ad-hoc cu mușterii prichindei de-ai locului. Atunci descoperise un fag pe care scrisese “one day I’ll come back” adică “într-o zi mă voi întoarce”. Era falnic cu frunzele lui ca niște lopeţi de spiriduș îi adăpostea ochii de răutatea și ignoranţa celor mari. Acolo își petrecuse majoritatea timpului-la umbra fagului- ţesând covor de frunze, construind case pentru furnici- acolo simţise bucuria vivace a copilăriei. Vacanţa forţată se încheiase înainte să-și poată scrie biletul de adio  adresat acelui moment de copil.

A regretat mereu. Deși cunoștea situaţia ţării robite de corupţie, sărăcie indusă prin orice mijloc legitim sau nelegitim, sisteme ruinate (medical, social, politic), calvarul inundaţiilor și moda second hand, ar fi renunţat în grabă la stilul ei de viaţă pentru o pauză de România (ce straniu!).  Nimic de zis: “chacun ŕ son goůt”, așa cum se autoîncuraja tânăra deseori. Melany știa totul (altfel la ce-ar folosi internetul și mai ales newslatter-ul!). În Big Apple-ul american nu-i lipsise nimic. De când se cunoștea ca și persoană individuală se întâlnise cu toate dorinţele unui copil, ale unei adolescente și apoi ale unei tinere. Lucruri la care alţi copii nici nu visau: in anii 90’ avea calculator, urma lecţii de pian, cursuri de înnot și dans; studia la cele mai bune școli/ grădiniţe. Mai târziu a frecventat unul dintre cele mai bune colegi și tam-nesam, la un târg de job-uri se trezi angajată. “Mda! Angajată într-o prestigiosa firmă de avocatură, asistenta unui bărbos fără scrupule care scoate bani și din piatră  seacă și care-mi furnizează un stil de viaţă mai mult decât decent. Ce mi-aș putea dori mai mult!” își spuse în sinea ei îngropând buza de jos în ceașca cu cafea. Dintr-o idee în alta nici nu remarcă schimbarea temporală. Afară ieșise soarele. Cortina deveni mai vaporoasă și se împrăștia cu rapiditate. “Apartamentul, mașina, cariera, prietenii de faţadă, respectul aparent, contul pentru colegiu (asta dacă reușesc să redau lumii o progenitura măcar care să-i cheltuiască). Pentru asta au muncit ai mei, nu?!” Se regăsi întrebându-se retoric și cu voce tare. Asta o înspăimântă.

“Sper să nu ajung să vorbesc singură ca tata!” râse ironic. La 36 de ani privea prin fereastra goală rotindu-și după degete cârlionţii vopsiţi după moda newyorkeză imaginându-și o viaţă simplă. Fără dosare, fără presiuni, fără zgomotul străzilor prea îngrămădite de umbre necunoscute, fără telefoane la 4 dimineaţa…fără inutilitatea unei vieţi tendenţioase. Vacarmul orașului se trăgea la umbră. Ceasul de colecţie bătea către orele 15,oo. Melany avea ochii roșii. Își ascunse câteva lacrimi (deși în birou nu mai era nimeni decât portarul de jos) și-și îndreptă ochii peste stradă. Ar vrea să-și lăcrimeze speranţele aruncându-se în golul existenţial. Pe trotuarul de vis ŕ vis doi tineri își savurau porţia de romantism, o bătrânică își plimba cocker-ul sub umbreluţa gălbejită iar un tătic ascunde sub șapca de baseball privirea șmecherașă a unui băieţel. În fine, toţi păreau a avea o ocupaţie mai interesantă și mai plăcută decât a ei. Mâinile îi tremurau pe ceașcă. “Blestemată singurătate cu tot cu neamurile tale!”  înjură Melany scurt printre dinţi. Gândurile îi rămaseră suspendate pentru un moment într-un vid, un gol atemporal… Apoi ochii îi căzură pe un tânăr îmbrăcat în alb. “Pe vremea asta în costum alb cu pălărie! Ce straniu!” se miră Melany și totuși nu-și luă privirea de pe el. Tânărul se opri și privi către etajul doi al clădirii, taman la fereastra unde se găsea Melany. Sub pălărie întâlnind ochii lui tânăra avu impresia unui dejŕ-vu. Rămaseră așa petrecuţi unul în privirea celuilalt pentru câteva secunde devenite minute sau ore…Era ceva teribil de nenatural în privirea lui clară și misterioasă totodată. Aliura lui părea trasă dintr-un alt tip de film. Cât de imature i se păreau gândurile debordate de creierașul sugrumat de legi și coduri. Atât de naive, subscrise deziluziei sau fatalităţii realiste dar atât de dorite- dorite cu acerbă îndârjire. Teama de schimbare era terifiantă. Ochii străinului în alb promiteau căldură, protecţie, o viaţă liniștită cu o familie alături, preţuire și multă iubire.

“Ce romantism adolescenţial! Ce-mi coace mintea…parcă eram o fire pragmatică până azi?!” așa încercă Melany să-și trezească simţurile. Inima se precipită pe loc. Nu avea timp să reacţioneze. Privirea lui captiva simţurile ei înfierbântate. Ar fi vrut să se piardă totul. Să nu rămână nimic din viaţa ei anterioară, nimic decât clipa aceea- clipa veșnică. La un moment dat străinul flutură mâna stângă. Melany era pironită. Străinul pe care părea că-l cunoaște dintotdeuna îi făcea semn cu mâna. Tânăra slăbi ceașca din mână fără să o scape însă. Ridică mâna și îi răspunse străinului cu simplicitatea unui gest aproape primitv. Străinul în alb acceptă răspunsul și cu acceași mână stângă o chemă la el. Melany simţi sângele pulsând. Emoţia îi mușcă din inimă. Toată fiinţa ei crea un alt desen. Spiritul ei decise. Lăsă ceașca să alunece în aer pentru a face ţăndări viaţa ei. Se precipită pe scări către stradă. Pulsul îi robise personalitatea. Se grăbea să întâlnească frumosul străin îmbrăcat în alb.

Un alt destin își aștepta protagonista.

My name is Melany…

 

ELENA HANGANU, ITALIA

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com