Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Copăcel

 Fragment din volumul  „Dora-Do- Drumul dintre două porţi

Antonia Iliescu - Belgia

Impresii si pareri personale in FORUM

 

              Trecuse anul de când Dora îşi alungase îngerul de pe umăr. Între timp îşi ceruse iertare şi încerca să se poarte cât mai bine, în speranţa că el se va întoarce într-o zi. Avea cinci ani, dar ştia deja să calce rufe, să şteargă praful de pe mobile şi să facă maioneză. Redevenise fetiţa model de altădată. De ziua ei, mama îi făcuse cadou o pasăre, un mic mărăcinar cu gât roşu. Trecuse într-o zi prin târg şi păsărarul reuşise să-i capteze atenţia cu strigătele lui care treziseră toată piaţa: “Ia coniţă, măcăleandrul, că-i blând ca mielul! Stă şi-n palmă, dacă-l pui şi-ţi mâncă de-acolo” – îi spusese vânzătorul. “Îi o cântătoare de n-are păreche!” 

Fetiţa a fost nespus de fericită când a primit pasărea mică şi gureşă.

            - Am să-i spun Gât-Rosu.

- Să ai grijă de ea, să-i dai în fiecare zi apă proaspătă şi mei şi să-i schimbi nisipul din colivie – i-a spus mama – Gât-Roşu nu-i o păpuşă, e o fiinţă vie.

            - Nu-i aşa că păsărica asta e sufletul păpuşii Lailai?

            - Chiar aşa,  – i-a răspuns mama – dar să ai grijă de ea. Nu care cumva s-o spinteci, aşa cum ai făcut anul trecut cu Lailai.

Dora rămase pe gânduri, preţ de câteva clipe. Cu ochii pironiţi în ochii mamei, revăzu toată drama: ea, îmbrăcată în halatul alb de baie al mamei, cu stetoscopul de plastic la urechi, dirijând o ceată de copii – asistenţii ei - pe care îi invitase să participe la “lecţia de anatomie”. “Am primit o păpuşă mare de ziua mea. Dar nu-i în apele ei. Face mofturi la mâncare şi nu zice “mama”; nici să umble nu poate. Haideţi să vedem ce are.” Aşa au spintecat-o pe Lailai.

            - Am vrut doar să aflu dacă avea inimă! – se apără Dora. – Şi n-avea! De-aia nu se mişca şi nu vorbea. N-avea suflet în piept, uite-aşa!

            - Ba avea, – îi răspunse mama – dar sufletul e ca pasărea. Când ai tăiat-o pe Lailai, sufletul ei şi-a luat zborul spre cer. De atunci cutreieră lumea-n lung şi-n lat. Sufletul oricărui lucru e nemuritor şi liber ca păsările cerului. Tu ştii doar că orice lucru are un suflet, chiar dacă nu se vede. “Şi pomii au suflet?” Da, şi pomii. “Dar pietrele?” Da, şi ele, dar “carnea” lor durează milioane de ani. Aşa că sufletul pietrei pare că nici n-ar fi, fiindcă durează veşnic. Omul nu ştie decât că pietrele sunt acolo dintotdeauna, dar el n-a fost martor nici la naşterea lor şi nici nu va vedea moartea lor. Fiinţele vii însă, muritoarele, se trec mai repede. Toate păsările de pe cer – dar toate, fără nici o excepţie -  duc în ele sufletele oamenilor, animalelor, dar şi ale unor jucării. Păsările culeg ultimul strop de viată care însufleţise aceste “lucruri”, ca albinele nectarul din flori. Aşa se face că oamenii trec în lebede albe sau negre, elefanţii zboară în cormorani, leii şi tigrii ai să-i găsesti chirciţi în bufniţe şi tot aşa ...

           

            Dora era foarte atentă cu darul preţios şi viu pe care îl primise la aniversare. Îi schimba zilnic pătuţul de nisip, îi dădea apă şi mei şi stăteau de vorbă ore întregi. “Nu-i aşa că tu eşti Lailai? O, iatrtă-mă, Lailai! Niciodată n-am să te mai tai pe burtă. Ştiu că tu ai inimă, altfel cum ai mai ciripi?”

O ţinea pe Gât-Roşu  într-o colivie, chiar în cămăruţa ei, pe marginea ferestrei. O scotea zilnic, pe timp de vară să admire munţii Făgărasului, asa cum se vedeau ei falnici, de la poalele Copăcelului, satul în care locuiau. O singură dată scăpase pasărea în curte, când tatăl ei sădea nişte flori în grădină. Era o zi frumoasă de mai, când se strecurase pe uşiţa deschisă a coliviei, în timp ce Dora tocmai îi dădea mei. Gât-Roşu era o pasăre singuratică dar şi îndrăzneaţă. Se oprise chiar lângă tatăl Dorei şi ţopăia prin jurul lui, sperănd să mai capete nişte viermişori de făină sau nişte unt, aşa cum se întâmpla peste iarnă. Omului îi fu uşor s-o pună la loc în colivie.

*

            Într-o dimineaţă de vară, un vânt puternic aducător de furtună a deschis brusc fereastra de la camera Dorei. Trecuse mai bine de o jumătate de an de când Gât-Roşu  venise în casa lor. Era foarte devreme, probabil ora 4, fiindcă mama se sculase deja ca să dea de mâncare la găini şi să pornească cele două bivoliţe spre uliţa mare, pe unde trebuia să treacă ciurda. Mama s-a oprit în faţa odăii fetiţei şi a deschis încet uşa să vadă dacă era învelită. Vântul sălbatec, ieşit din minţi, a smuls uşa din mâna femeii şi a trântit-o de perete. În aceeaşi clipă, fereastra s-a deschis larg, ca o poartă. Sub ochii ei neputincioşi, colivia a căzut cu un zgomot scurt pe covor şi pasarea a zburat fără nici o ezitare peste pervaz.  Femeia, cu palma peste gură, a urmărit-o cu ochii speriaţi, până când Gât-Roşu a dispărut în copăcelul din faţa ferestrei. În clipa următoare, o pisică neagră a sărit de pe magazia vecinului drept în cais, dispărând în frunziş.

            Copila nu se trezise încă. Mama a dat fuga în curte şi s-a oprit sub copăcel, scrutând coama lui verde şi bogată. Dar nici mişcare nu zări şi nici măcar vreun foşnet nu auzi. Era linişte. O linişte rău prevestitoare ca şi norii grei de deasupra casei, care stăteau gata să cadă cu jale peste acoperişul de şindrilă.

            Când Dora s-a trezit în acea dimineaţă, s-a dus ca de obicei la dulapul din bucătărie să ia punga cu mei. Apoi, pe jumătate adormită, umplu cu gesturi de somnambul un pahar cu apă şi se întoarse în cămăruţa ei, cu apa într-o mână şi cu meiul în cealaltă. Cu ochii mari, pironiţi în fereastra larg deschisă, strigă:

-Mamă, mamă! Colivia e pe jos şi Gât-Roşu nu-i nicăieri! Şi geamul e deschis!

Mama, care era deja în spatele ei, şi-a strers ochii pe ascuns şi a spus:

- Ştiu, ştiu... Eu i-am dat drumul. Ciripea cu dor de ducă dis de dimineaţă. N-am mai putut de mila ei. În fond are şi ea dreptul la libertate, ca orice fiinţă de pe lumea asta. Ce, ţie ţi-ar place să stai închisă toată viaţa într-o colivie?

- Uf! Dar era a mea! Doar tu mi-ai dat-o de ziua mea! Cum ai putut să faci aşa ceva, mamă!?

Dora era neconsolată şi plângea prin colţuri. Se obişnuise cu cântecul ei zglobiu, care nu înceta nici iarna. Erau nişte sunete armonioase şi delicate, care transmiteau nostalgia ţărilor calde. Mama încerca să o împace:

- Ştii bine că a mai fugit odată şi că tatăl tău a adus-o îndărăt. S-o fi dus şi ea prin vecini, că se săturase de atâta singurătate. Eu sunt sigură că se va întoarce pe seară.

- Dar e atât de mică ! Ce-o să facă ea singurică pe lumea asta ? Nu ştie cum să se hrănească, nici de unde să bea apă - se lamenta Dora.

             Au pândit toată ziua caisul şi cerul, dar în van. Mama a agăţat colivia de o creangă, apoi a deschis larg uşiţa şi a umplut vasul cu mei. Spera vag că Gât-Roşu, dacă ar fi scăpat ca prin miracol de pisica neagră, va veni într-un târziu, când i se va face foame ori sete. Dar  seara coborâse demult peste case şi păsărica nu se întorsese încă.

- O să vină mâine, îţi spun eu. Îşi gustă şi ea porţia de libertate. E dreptul ei... – căuta să o convingă mama.

Trecuseră astfel doi ani de aşteptare. Dora se mai ruga încă, întrerupându-se din joacă, ca să le amintească sfinţilor să vegheze la întoarcerea păsării ei dragi. Copiii din stradă, cu care se juca, erau miraţi de dispariţiile ei bruşte: « - Pleci aşa, netam-nesam ! ». “ - Vin înapoi imediat. Jucaţi-vă fără mine” – le spunea ea. Fugea în casă, unde cădea în genunchi în faţa icoanei, rugându-se fierbinte ca Gât-Roşu să trăiască.

Dora era acum în clasa întâi şi învăţase câte ceva despre păsări. Reaşezase colivia goală pe pervazul ferestrei, în camera ei, ca atunci... Umplea zilnic micul rezervor cu apă proaspătă, ca atunci. Şi aşa cum nu pierduse nădejdea că îngerul ei va reveni, ea încă mai spera că Gât-Roşu se va întoarce într-o bună zi.

 

            Într-una din casele sărăcăcioase ale unui cartier din suburbiile Luxemburgului, locuia o familie de emigranţi cu un băieţel melancolic pe nume Rony. Prinsă cu o clemă de perdea, o mică pasăre de mucava, dar cu pene adevărate, privea cu nostalgie cerul şi viaţa de afară. Avea şi o minusculă maşinărie care o făcea să cânte zilnic, fix la 4 dimineaţa.

Casa era situată lângă o pădure. Mama lui Rony cumpărase acea mică pasăre cu pene colorate ca să i-o dea în dar de ziua lui. Băiatul împlinea 5 ani când pasărea se instală în faţa ferestrei de la mica lui încăpere.

În fiecare dimineaţă în zori, zeci de păsări de tot felul se îngrămădeau zgomotoase, ademenite lângă fereastra lui Rony de pasărea cu glas de metal. Unele mai îndrăzneţe, veneu chiar să bată cu ciocul în geam, ca şi cum ar fi vrut să comunice cu mica pasăre de mucava sau pur şi simplu să se intereseze de soarta ei. Într-o zi o ciocârlie s-a izbit de freastră, încercând probabil să intre în încăpere. Când s-a întors de la lucru, spre seară, mama a găsit-o zăcând fără viaţă pe mica terasă. Avea ochişorii deschişi şi ei priveau încă spre mica fereastră de unde auzise chemarea, o chemare mincinoasă, de robot.

Trecuse deja anul de când Rony o prinsese pe Rouge-Gorge cu o clemă în perdea. Aproape că o uitase, asa cum făcea cu toate jucăriile lui: se juca mult cu ele in prima zi, apoi din ce înce mai rar, pe măsură ce alte minunăţii veneau să populeze mica lui încăpere ticsită de peluşi, de camioane colorate şi limuzine sofisticate. Dacă Rouge-Gorge n-ar mai fi cântat zilnic în zori, Rony ar fi îngropat-o cu siguranţă în căpşorul lui bucălat, ocupat cu soldaţii de plumb, care se tot certau între ei, nevoind niciunul să intre în prima linie de front.

Intr-o dimineaţă ca toate celelalte, mama băiatului porni de cu zori curăţenia prin casă. Era începutul toamnei dar păsările din pădure erau tot atât de guralive şi zburdalnice ca în miez de vară. Din ziua în care găsise sub fereastră ciocârlia moartă, mama ticluise un gând ucigaş, pe care însă îl tot amânase. Pândise momentul când Rony avea multă bătaie de cap cu şcoala, aşa ca el să nu observe. Venise clipa. Când ajunse cu aspiratorul în dreptul geamului, slăbi clema şi ridică în aer tija. Intr-o clipă, gura lacomă a monstrului o înghiţi pe Rouge-Gorge, amestecând-o în măruntaiele lui pline cu praf, peri şi folfoştoace. Gata, bine că s-a sfârşit. Mama a trecut mai departe cu nepăsare gura aspiratorului peste draperie, apoi peste galerii, s-a mai foit de câteva ori prin faţa biroului şi ieşi din cameră.

Când Rony se întoarse dintr-o excursie de două zile cu şcoala şi-a aruncat ghiozdanul pe pat, a luat mingea şi a ieşit în curte. “Poate că nu va observa...” se gândea mama.

A doua zi, dis de dimineaţă băieţelul a dat buzna în camera ei :

- Mami, mami, Rouge-Gorge a fugit de la locul ei! Ştii tu ceva?...

Mama se frecă la ochi, buimacă - era ora 4 dimineaţa.

- Da, ştiu.Vino să-ţi povestesc...

Se ridică în capul oaselor şi îl cuprinse pe după umeri pe micuţul ei.

 - Uite... O să-ţi spun ce s-a petrecut ieri în zori. E o poveste lungă... Nici nu stiu cu ce să încep... Ţii minte ce gălăgie făceau păsările din pădure după ce auzeau cântecul lui Rouge-Gorge. Ei bine, văzând cât de nefericită era sora lor închisă în cetate, ciocârlia şi ciocănitoarea au adunat toate păsările pădurii şi le-a zis:

“- Dragele mele, haideţi s-o salvăm pe micuţa din fereastră. Aţi fost şi voi martore la semnele ei de disperare pe care le-a dat în ultimul timp. Cântatul ei din zori îmi sfâşie inima - spuse ciocârlia.

- Şi mie la fel – adăugă ciocănitoarea. – Mă scol în fiecare zi în ţipetele ei metalice şi ascuţite ca nişte lame de cuţit. Îmi dau pur şi simplu fiori. Cred că e ameninţată acolo de cei trei uriaşi... de fapt doar doi, fiindcă omuleţul pare bun la suflet şi nu cred că îi vrea răul sorei noastre.”

            Aşa că ieri dis de dimineată, un stol de păsări de pădure au spart fereastra cu ciocurile lor puternice, imediat după cel de-al doilea ţipăt al lui Rouge-Gorge. Apoi, au aşteptat ca sora lor să li se alăture şi să fugă împreună – adăugă mama. Dar pasărea continua să privească afară cu nepăsare, fără să aibe nici cea mai vagă intenţie de a fugi de la locul ei. (Trăgând cu coada ochiului la Rony care ţinea capul în piept - “oare mă crede?”- mama continuă să povestească). Păsările se întrebau:

« - Ce e cu ea? De ce nu profită de libertate ? Doar asta ne-a spus prin mesaj, că vrea aer şi soare! Orice pasăre din colivie, de îndată ce i se deschide portiţa, se repede cu disperare spre libertate. Dar ea nu se mişcă. Priviţi-o! O fi moartă? – întrebă ciocănitoarea.

            - Nu, nu e moartă. Ochii îi sunt vii. Şi apoi, cum ar putea sta atârnată de crenguţă, dacă nu şi-ar fi înfipt gheruţele vii în ea? – spuseră celelalte păsări.

            - Aveţi dreptate. O fi doar descurajată. Uitaţi ce propun eu – spuse ciocârlia. – Vom intra pe rând în cetate şi o vom lua cu noi. Poate că n-a învăţat încă să zboare. “Pasărea din colivie nu ştie că nu ştie să zboare”. O s-o învăţăm noi.

            Şi aşa cum au plănuit, ciocârlia şi ciocănitoarea au intrat prin mica spărtură. Au smuls-o pe Rouge-Gorge de pe crenguţă (ştii tu, şnurul de la perdea), au prins-o în cioc, fiecare de câte o aripă şi s-au înălţat cu ea la ceruri.

Dar Rouge-Gorge le privea pe surorile ei cu aceeaşi detaşare ca mai înainte. Suratele nu mai aveau însă timp de întrebări. Ele trebuiau s-o înalţe cât mai sus, până la soare. Şi mai trebuiau s-o înveţe tainele zborului. În timp ce o purtau prin aer, îi vorbeau:

- Ai să vezi, micuţo, ce minunat este să poţi zbura. Totul este să te înalţi cât mai sus şi să te laşi apoi să cazi pe plăpumioara de aer. Să ai grijă să-ţi întinzi bine aripioarele şi să le mai agiţi când şi când. Dar mai ales nu trebuie să-ţi fie frică. Ea strică totul, fiindcă atunci când ţi-e frică, elanul din aripi moare, şi aripile nu ascultă decât de el, de elan. Nu uita că noi toate suntem făcute ca să zburăm. Orice fiinţă cu aripi trebuie să zboare. Ori tu ai aripi, aripi adevărate! Dar ţi-a lipsit cerul. Şi nici profesor cred că n-ai avut. Tu îţi mai aminteşti cine ţi-au fost părinţii? Rouge-Gorge tăcea. Ciocănitoarea spuse:

- Aha, deci nu-ţi aminteşti. Bănuiam eu că te-a vânat omul din pădurile amazoniene şi că te-a vândut apoi într-o colivie, la târg. Aşa ai ajuns probabil în cetate. Multe dintre noi au soarta asta crudă... Dar acum ai o şansă unică ca să cunoşti ce este zborul. El este de fapt necesitate, libertate şi joacă totodată. Este raţiunea noastră de a exista. « Zbor, deci exist » - este deviza noastră.

Pasărea nu zicea nimic. Continua să se supună voinţei ciocârliei şi ciocănitoarei, lăsându-se purtată pe perniţele moi de nori, albe ca găluştile de albuş. Când suratele au găsit de cuvinţă că ajunseseră suficient de sus, i-au spus :

- Gata. De aici nu te mai purtăm. Te vom ghida însă în timpul zborului. Vom fi mereu pe lângă tine şi îţi vom da la nevoie sfatul necesar.

            Spunând acestea, îşi desprinseră ciocurile de pe aripioarele micuţei păsări de mucava cu aripi adevărate. Ea nu ciripi de bucurie şi nici nu strigă de spaimă, atunci când suratele au lăsat-o să cadă. Supusă, a început să coboare la început lin, purtată de vânt, apoi împinsă cu putere spre pământ. Păsările se uitau la ea şi vorbiră:

- Uite! A prins-o şi pe ea beţia de înălţime. Aşa e prima oară, nu-ţi mai dai seama ce faci, atât e de bine. Îţi mai aduci aminte? – vorbi ciocârlia. - Da, dar acum n-avem timp de amintiri, răspunse cealaltă, apoi srigă din toate puterile:

- Desfă-ţi aripile! Larg, cât mai larg! Nu uita, este viaţa ta în joc!

Dar pasărea continua să cadă, fără să le audă. Ciocârlia a încercat într-un târziu să o mai prindă odată în cioc, dar totul a eşuat. Rouge-Gorge continua să plonjeze făcând chiar şi piruete prin aer. Se lăsa în voia vântului care venea să o ridice din când în când, ca pe o frunză moartă, toamna. Apoi o împingea cu forţă spre sol. Prinsese viteză şi înainte ca suratele să fi apucat să-şi ia rămas-bun, căzu cu zgomot scurt într-o băltoacă.”

-         Vai, mamă! – strigă Rony îngozit. Cum de ştii tu toate astea?

-         Ştiu, fiindcă am văzut cu ochii minţii – spuse mama.

-         Cum adică, mintea are ochi ??- se miră Rony.

-         Sigur ca da ! Aceia sunt adevăraţii ochi ai omului. Dar stai să vezi ce-a urmat.

« Suratele au coborât în picaj lângă locul accidentului şi o cercetară.

- Uite că e întreagă ! Ochii îi sunt tot deschişi. Micuţo, nu-i aşa că n-ai murit? Hai, te rugăm, ciripeşte un pic! – se tânguia ciocârlia.

Rouge-Gorge tăcea mereu. “Poate că vrea să mai facem o încercare” îşi vorbeau suratele. “Poate că între timp i-o fi venit curajul. Niciodată prima lecţie de zbor nu e reuşită. În definitiv important este să nu te mănânce pisica. În rest poţi încerca de câte ori doreşti, până înveţi.”

Aşa că au luat din nou în cioc câte o aripioară şi s-au înălţat la cer. După numai câteva fâlfâiri, un vânt puternic din nord, aducător de zăpadă şi vijelii, se porni să bată cu o violenţă sălbatecă, parcă ar fi fost la facerea lumii. Răsucite de vântul cel rău, cele două surate scăpară din cioc pe micuţă. Speriate, şi luptând din răs-puteri împotriva vântului, au mai făcut o ultimă încercare. Dar el le ţinea pe loc, în timp ce o înălţa pe Rouge-Gorge spre orizonturi depărtate. Ea nu părea să se opună, urcând lin spre norii ameninţători şi negri.

- Ai văzut? – zise ciocănitoarea - a învăţat să zboare! Uite cum planează. Nu cade, ba din contră, se înalţă la cer. Lecţia noastră de zbor i-a servit la ceva. Cred că Micuţa noastră a preferat să plece cu vântul, în cele din urmă.

- Ai dreptate – răspunse ciocârlia - El este cel mai puternic pe lumea asta. Îi va arăta mările şi oceanele şi munţii înalţi. O va purta mult mai sus decât o putem face noi şi mult mai repede. Poate că este mai bine că s-a dus cu el. Vântul ştie întotdeauna ce face şi cum să dirijeze păsările.

Vântul, după ce a purtat-o pe Rouge-Gorge peste păduri şi oraşe, peste dune, dealuri şi munţi, s-a liniştit. Obosit de atâta alergat, a dat drumul frunzelor, firelor de nisip, petecuţelor de hârtie şi cutiilor goale de coca-cola, îngrămădite în vârtej. Toate au căzut într-o baltă de noroi, într-o curte dintr-un sat de munte de la poalele Făgăraşului, numit Copăcel. Intr-o zi, o fetiţă a găsit pasărea şi a luat-o în casa ei. Vezi? Totul s-a încheiat cu bine. Rouge-Gorge e fericită acum, chiar mai fericită poate decât la noi, aşa cum o ţineai tu, înţepenită cu o clemă în perdea.”

 

Mama se lăsă pierdută în gânduri vechi, pe care le credea demult moarte. Revăzu şura din casa bunicii, unde dormise ea singură cu viţelşua, într-o minunată noapte de vară, de Sfântă Mărie. Avea şapte ani pe atunci, când bunica Maria o luase cu ea la ţară, la Copăcel, pentru prima oară. Işi făcuse prieteni încă din primele ore, de îndată ce ieşi pe Uliţa Mare şi începu să cânte pentru copiii satului, care curgeau de prin toate casele să vadă “minunea de la Bucureşti”. In acea primă seară, după spectacolul dat în praful de pe uliţă, - scena ei, luminată doar de lună şi de stele - a căzut rău bolnavă. “Da ştii să cânţi Castel Amore?”. “Cum să nu ştiu?” “Da pe-ăsta-l ştii?” Da, şi pe-acela îl ştia şi aşa a cântat ea toata seara, până noaptea târziu, când şi-au amintit de ea şi-au chemat-o la culcare. “Da’ ce eşti aşa de roşie?” se mira biunica Maria, văzându-i obrajii ca para focului. “Ptiu! A fost deocheată copchila!” – zisese mama a bătrână, Joiţa, sora bunicii, punându-i mâna pe frunte. “No, pune termometrul!” zisese bunica. Făcuse 40°. “A  deocheat-o Geta Lupu, călca-o-ar nevoia s-o calce!” – zisese Joiţa – “c-o sorbea din ochi, nu alta!” A aprins câţiva cărbuni şi le-a dat drumul într-un pahar cu apă sfintită. Cărbunii au căzut toţi la fund, semn că Joiţa avusese dreptate. A spus apoi  “Tatăl nostru” de câteva ori şi cu mâna muiată în apa cu cărbuni stinşi îi facu semnul crucii pe frunte, pe piept şi pe pântec. Apoi a învelit-o goală, în cearşafuri ude, pe care le tot schimba pe măsura ce se uscau. A doua zi era vindecată.

Când a fost să doarmă în şură, atunci de Sfântă Mărie, la început n-au vrut s-o lase: “nopţile sunt reci la munte; ai să te bolnăveşti; şi mai umblă câte-odat’ şi strigoii noaptea, p-aci”– spusese tuşa Joiţa. Dar ea a insistat: “doar o dată, tuşă Joiţă, doar o dată!” Mătuşa s-a uitat atunci la ea cu multă admiraţie “faină copchilă ! curajoasă !» şi i-a făcut pe voie. “Gheorge, adă scara şi pune-o-n gura şurii, să urce copchila”. Din numai câteva salturi a fost sus, în paie. După ce a urcat, au luat scara de-acolo “să nu vie strigoii după tine”- zisese Joiţa.

Atunci a cunoscut prima oară stelele în tęte-ŕ-tęte, când, culcată în fân, privea direct afară la bolta încărcată de diamante şi pietre scumpe. Şura se făcuse, în acea noapte de vară, poartă deschisă spre Univers. Sub privirea ei fixă şi stăruitoare, cerul s-a despicat de-odată în două şi întunericul a făcut loc unei lumini nepământene. Ochii ei negri-tăciune au învins în cele din urmă întunericul nopţii. A adormit aşa, cu gândurile rătăcind aiurea, prin acea lumină nepământeană, în chemări ciudate, venite din lumi străvechi şi s-a trezit, când abia se crăpa de ziuă, în respiraţia călduţă şi umedă a viţeluşei care-o lingea pe faţă. Fusese cea mai frumoasă noapte din viaţa ei, singură ea, cu puiul de animal şi cu cerul care adusese Raiul chiar acolo, în fân ... Fusese şi ea pentru o noapte un mic prunc Isus într-o creşă, dar ...

 

- De ce taci, mămico? – întrebă băietelul. Işi puse mânuţa moale pe obrazul ei...– Tu plângi ?

            - Nu, nici vorbă ! Mi-a intrat ceva în ochi... Gata cu lenevitul!

Sări jos din pat, îşi sorbi cafeaua de dimineaţă şi porni la treburi. Ieşi pe balcon. Un vânt puternic îi izbi obrajii încă umezi. Coborî cele câteva trepte de pe terasă, intră în garaj şi scoase sacul din aspirator. După ce îl scutură în pădurea din spatele casei, se întoarse să-l pornească pe Rony la lecţii.

 

Într-o duminică, pe la amiază, Dora ieşi în curte să se joace cu vaporşele de hârtie făcute la scoală, în ajun. A ales cea mai mare băltoacă din curte – asta e groapa Marianelor – a zis ea şi a pornit alergând spre fundul grădinii. A scos din buzunar două vaporaşe şi s-a aplecat spre “mare” ca să le dea viaţă. Atunci a zărit, sub o frunză moartă o pasăre micuţă. Era plină de noroi, dar avea aripi, aripi adevărate! A luat-o cu grijă în mâini, apoi a curăţat-o cu grijă. I s-a părut că era caldă încă, aşa că a pus-o sub jacheta de lână şi a fugit cu ea în casă.

- Mămico, mămico! Uite ce-am găsit în grădină ! Uite ce pene frumoase are ! Parcă ar fi Gât-Roşu a noastră…

            Mama a luat pasărea în mână  şi a examinat-o cu atenţie câteva clipe:

            - Dar e chiar ea! Nu-i recunoşti penele roşii de pe piept? Şi ochii mici şi zglobii? E o adevărată minune! Şi e încă vie! Priveşte-i aripile în bătaia vântului! Vezi cum freamătă de viaţă? Ai văzut? Gât-Roşu s-a întors la tine, aşa cum ţi-am spus.

            Vântul puternic din nord se porni în rafale scurte. Ochii Dorei, plini de bucurie, se uitau neâncrezători când la pasărea din palma mamei, când la mama ei, pierdută în contemplarea minunii. De-odată însă, o pală violentă de vânt a smuls mica pasăre de mucava cu pene adevărate şi a săltat-o peste gard. Apoi a ridicat-o spre cer, din ce în ce mai sus.

- S-a dus... Ţi-am spus eu că era vie. A zburat la treburile ei. Poate că are pui de-acuma... – zise mama.

            - Mamă, tu chiar crezi că a fost Gât-Roşu?

            - Bineînţeles, că ea a fost. Cine alta?...  

            - Atunci de ce-a plecat iarăşi ?

            - Păsărilor le şade bine cu cerul. Zbor, deci exist  – i-a răspuns mama.

 

 

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)