Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

 

 

 

 

COPII - DUȘMANI AI POPORULUI

Lacrămioara Stoenescu

 

ARESTAREA

 

Stau şi privesc înmărmurită, într-o zi de iulie, 2006, un vraf de dosare. Mi s-a spus că, de fapt, este un dosar colectiv cu nouă volume. Trebuie să caut cu răbdare pentru a găsi documentele tatei. Mă aflu la CNSAS. Cât am visat să văd acest dosar? E adevărat, fără spe­ranţă. Nu mi-aş fi închipuit că am să ajung să-l răsfoiesc şi să aflu ceea ce nici măcar tatăl meu nu ştia...Am făcut cerere pentru a-l studia, acum doi ani. Puteam să mă grăbesc, dar, la început, mi s-a părut ­inutil. De ce să cercetez trecutul? La ce m-ar mai fi aju­tat? Lucrurile au decurs, aşa cum era normal pe atunci: Ce-aş putea afla? Poate mi-ar face rău. M-am decis, într-un târziu şi astfel, după doi ani, şi acesta este un caz fericit, am reuşit să văd, două interogatorii şi acelea denaturate.

Printre miile de pagini, găsesc fişa personală a tatei unde se consemna: internat la 15.04.1952. Pedeapsa a expirat la 15.04.1954. În dreapta, poza tatei, răsucită, partea din dreapta acoperă tâmpla şi urechea. Privirea pătrunzătoare, inte­li­gentă, ca întotdeauna. Ochii luminoşi privesc înainte, scrutează viitorul, dar ce viitor... Îşi dădea seama bine de situaţie, ştia că nu are scăpare...Stoenescu P. Corneliu, de profesie referent tehnic, şeful secţiei administrative (fost avocat şi magistrat), născut la 14 martie 1907 în Giurgiu, judeţul Vlaşca. Zăresc în dreapta — origine socială muncitorească. Motivele internării: „element dubios“. Atât — „ele­ment dubios“. De ce? Nu se specifică. La rubrica IX — apare data eliberării — 25.04.1954. Neconcordanţă deci cu prima rubrică.

Gându-mi zboară în copilărie. Fac un salt peste timp şi rememorez anii aceia. Închid ochii şi văd camera întu­necoasă şi pe mine într-un pătuţ. Aveam numai zece ani, când am auzit nişte bubuituri în uşa de la intrare, apoi, prin deschizătura ei, am văzut nişte umbre negre. Era târziu în noapte, sau spre dimi­neaţă? Nu-mi dădeam seama ce se întâmpla. Stăteam încre­menită în pătuţul meu din camera alăturată. Îmi era teamă. Simţeam că îngheţ. Un frig năpraznic m-a cu­prins. Am tras păturica până la gât. Mi-am înăbuşit lacrimile. Vedeam, prin uşa întredeschisă, umbra unor oameni îmbrăcaţi în haine negre de piele. Păreau neprie­tenoşi, vorbeau tare şi repede şi gesticulau. Am văzut chipul îngrozit al mamei şi faţa ca de var a tatei.

Mă gândeam că se întâmplase ceva rău. S-a auzit ­deschizându-se uşa. Probabil pleacă şi ne lasă în pace, gândeam eu. Dar n-a fost aşa. Au plecat cu tata, iar mama plângea înfundat. Se auzeau zgomote de lucruri trântite pe podea. Nu prea am văzut mare lucru din pătuţ, dar am auzit bufnituri. Îmi puneam tot felul de întrebări: „Ce e cu tata? Unde îl duc? Când se va întoarce?“ Plângeam înăbuşit şi, numai într-un târziu, am putut adormi, după atâta plâns.

Dimineaţa, casa noastră era de nerecunoscut. Lucru­rile se aflau în mare dezordine, aruncate peste tot. Mama stătea pe pat, dezorientată şi plângea. Altădată, ar fi strâns totul şi ar fi făcut ordine. Altădată, da, dar, acum, parcă nu era ea. Avea faţa suptă şi ochii roşii de atâta plâns. Am strâns cărţile, una câte una, în linişte şi, văzând că este supărată, n-am întrebat nimic. Mama privea absent, de parcă nici nu mă vedea. Într-un târ­ziu, dându-şi seama, probabil, că aş vrea să-mi explice ce s-a întâmplat şi să nu mă sperie, deşi eu eram destul de speriată, mi-a spus că nu e nimic grav, că tata a plecat pentru nişte cercetări, ceva „de rutină“ şi că, probabil, securiştii n-au minţit-o dacă nu i-au dat voie să-i facă valiza.

 Ea credea că nu va sta decât o zi. Mama parcă se trezise dintr-un vis urât. Deodată, îşi dădu seama că eu am început să strâng şi a încercat şi ea să adune, mecanic, lucrurile de îmbrăcat şi să le aşeze prin sertare, dar parcă le punea cu furca şi nu avea spor deloc. Vedeam cât de absentă era. Şifonierul fusese golit. Era greu să le mai putem pune în ordine. De cărţi, ce să mai spun? Eram singure. Mama mare plecase de o săptămână la unchiul Anghel, fiul ei, la Bucureşti. Mă gândeam că ne-ar fi fost de ajutor, pentru că am fi strâns lucrurile mai repede.

Am întrebat-o pe mama când va veni şi am aflat că ar fi trebuit să vină, dar că poate e pe drum. Într-ade­văr, a sosit înainte de prânz. Când ne-a văzut, a încremenit. Prima vorbă a fost: „Da’ ce, mama mare, au dat turcii?“, o zicală familiară giurgiuvenilor, hăituiţi secole de turcii invadatori. Mama i-a spus că am avut „musafiri“ de la Securitate care ne-au făcut percheziţie şi că tata e reţinut la ei, pentru cercetări. Mama mare s-a mirat şi a zis: „Da’ Biju nu era în curte?“ Biju, câinele nostru de încredere croia pantalonii oamenilor răi, iar securiştii şi-ar fi meritat pedeapsa. Cred că la asta se referea ea. Atunci, de-abia am realizat şi noi că Biju, parcă a fost hipnotizat, de nu au păţit securiştii nimic. Mă întrebam oare ce metodă să fi întrebuinţat ei, de l-au hipnotizat pe Biju.

Mama mare m-a mângâiat şi mi-a amintit că tre­buie să merg la şcoală, dar eu nu aveam chef. Cine ar fi avut? Nu mai auzisem ca tatăl vreunei fetiţe să fie ares­tat. Încercam un sentiment de teamă şi de nelinişte. Mama m-a sfătuit să nu spun la şcoală cele întâmplate. Un timp am ascuns, dar tot s-a aflat. Învăţătoarea mă urmărea cu privirea, compătimindu-mă, parcă. Fetiţele vorbeau în şoaptă despre mine.

Acasă, nu mai era ca altă dată. Căminul nostru, cald şi primitor, era acum rece şi neadecvat pentru un copil în creştere. Fusesem crescută într-o familie de intelectuali, care se interesau de educaţia mea, eu fiind centrul atenţiei. Acum, eram lăsată de izbelişte, mama aproape că nu îşi mai aducea aminte de mine. Era preocupată de ce ni se întâmpla. Nu afla nimic de tata. Nu aveam nici o ştire despre el. Auzisem că Volga neagră a Securităţii se oprise şi la alte porţi, şi că au mai fost ridicaţi avocaţi, sau negustori, sau cei care au făcut politică. Dar tata ce politică făcuse?

El fusese pretor, e adevărat, în perioada 1942–1948, dar politică nu făcuse. Acum pot vedea. Pot verifica şi afla adevărul, doar am declaraţia din 21 aprilie 1952 în copie, bineînţeles, doar e un act, nu? La întrebarea „Ce politică aţi făcut înainte şi după 23 august 1942“, tata răspundea clar:

„Înainte de 23 august 1942, nu am făcut politică, nefiind înscris în nici un partid şi neavând nici un fel de activitate politică.“

El menţiona că, după 23 august, a activat în Partidul Naţional Popular, ca preşedinte şi apoi secretar în plasa Comana, unde era pretor, şi în „Frontul Plugarilor“ din comuna Drăgăneşti Vlaşca.

Ţăranii îl numeau „pretorul nostru cel bun“ şi, îmi amintesc, că, atunci când tata a fost mutat la Drăgăneşti Vlaşca, chiar au plâns. Singura lui avere a fost inteligenţa sa. Părinţii mei n-au mers în străinătate, în staţiuni, sau nu şi-au petrecut timpul jucând cărţi şi cheltuind aiurea banii. Familia noastră compusă din tata, mama şi mama mamei, era unită şi cunoscută pentru armonia ei.

Poate mulţi ne invidiau pentru aceasta. Mama mare credea că poate cineva ne-a „turnat“ la Securitate, pen­tru că aşa se obişnuia în acea perioadă. El a ocupat postul de pretor, în urma unui concurs, datorită bunei sale pregătiri. Un­chiul, fratele tatei, avea în schimb pieptul plin de deco­raţii, şi nu a făcut nici o zi de detenţie. E adevărat că a fost deportat, dar asta e altă poveste. La eliberare, tata ştia doar că a fost reţinut fără să i se spună de ce şi a semnat un angajament la ieşirea din detenţie, să nu divulge nimic din ce i s-a întâmplat sau a văzut.

A murit fără să ştie de ce se face vinovat. Bănuiesc că, nici cât a stat în detenţie, nu a ştiut. Probabil a fost o mare surpriză pentru el când a fost eliberat, nici n-a bănuit ziua.

Tatăl meu a stat în închisoarea de la Rahova, apoi la Tg. Ocna–Oneşti–Borzeşti şi la Spanţov (Olteniţa), neştiind prea multe despre noi, şi nici noi despre el.

 

COPILĂRIE DEPORTATĂ

 

După plecarea tatei, devenisem tot mai închisă în mine, încât, din copilul vesel şi pus pe şotii, ajunsesem o fetiţă introvertită şi melancolică. Învăţătoarea mă simpatiza şi-mi cunoştea aplecarea spre literatură (avusesem şi o poezie publicată în revista Pionierul, cu ocazia centenarului naşterii lui Caragiale) şi de aceea, credea că starea mea se datorează faptului că sunt un copil mai deosebit decât ceilalţi.

A încercat să mă abordeze, dar n-a prea reuşit să scoată ceva de la mine, pentru că mama îmi spusese să nu vorbesc cu nimeni despre ce se întâmpla în familie.

Vremea trecea monoton fără tata şi mie mi se părea că s-a scurs un veac de când a plecat şi, nu mai spun, până la sosirea unei cărţi poştale care nu spunea mai nimic în plus. Mama mare, cu care discutam mai ade­sea, îmi spunea că tata nu are voie să ne scrie decât ce i se permite şi să nu-mi fac griji, că totul va fi bine. Spu­nea că tata nu era vinovat şi va veni în curând acasă. Acestea erau însă cuvinte de îmbărbătare pentru că rea­litatea era mult mai tristă. Nici nu am avut timp să ne obişnuim cu situaţia, că pe 3 iunie 1952, o altă neno­ro­cire s-a abătut asupra noastră. Trecuseră aproape două luni. Îmi luasem gândul că tata va veni curând. Nici nu mai speram să-l revăd în acel an, când, întorcându-mă de la şcoală, am văzut mai multă lume ca de obicei la noi acasă.

Pentru început, am crezut că s-a întâmplat ceva cu mama mare sau că îi e rău mamei, care mai fusese inter­nată cu un an în urmă, de febră tifoidă la spital.

Erau la noi prietenele mamei care discutau cu aprin­dere şi chiar împachetau lucrurile. Am aflat, cu sur­prin­dere, că mama primise o înştiinţare prin care eram anunţate că trebuie să plecăm, în trei zile spre o desti­naţie necunoscută. Nu aveam voie să luăm cu noi decât 50 de kilograme, dar prietenele mamei au împachetat lucrurile şi le-au distribuit, care încotro, până la venirea noastră.

A doua zi, învăţătoarea, care a aflat că trebuie să plec în deportare, m-a luat într-o clasă şi, împreună cu pro­fesorul de rusă, mi-a dat examen scris la română, arit­metică şi limba rusă. Acum cred că a fost o mare în­drăz­neală din partea ei, că mi-a dat examen înaintea celorlalte fete. Atunci m-am bucurat, că doar eram pre­gătită bine şi ce mai contau câteva zile până la data oficială a examenului.

Ei mi-au corectat lucrările şi mi-au trecut mediile în foaia matricolă. Fiind în clasa a IV-a, am putut să ter­min repede lucrările. Era vorba doar de trei materii. Alta ar fi fost situaţia dacă eram în ciclul al doilea. Colegii mei mai mari, ceilalţi deportaţi, nu şi-au putut susţine examenele şi nu s-au înscris la şcoală toamna. Eu am mulţumit lui Dumnezeu că am reuşit să promo­vez, prin bunăvoinţa doamnei Maria Răsuceanu, învăţătoarea mea de atunci.

A doua zi, spre seară, ne-au condus la gară rudele şi prietenele mamei. Luasem cu noi o ladă, în care aveam strictul necesar pentru trei persoane.

La gară, erau mulţi oameni. În bou vagon am stat claie peste grămadă, cu bagaje cu tot. Noi am fost repar­tizate cu unchiul George, fratele tatei şi cu tanti Kety, mătuşa mea, dar şi cu alţi oameni necunoscuţi. Mama mare a venit cu noi, deşi nu făcea parte din fami­lie, având alt nume şi nu era trecută pe listele depor­taţilor. Nevrând să ne părăsească şi să ne lase singure şi neajutorate, a mers cu noi, fără să ştie ce ne aşteaptă.

Unchiul George credea că s-ar putea să ne ducă în Bărăgan, sau chiar în Siberia. Mă gândeam că trebuie să fie tare frig acolo, că nu mi-ar plăcea, şi că tot mai bine ar fi fost în Bărăgan. Acum, mulţumesc lui Dumnezeu că nu am avut neşansa să fim strămutate acolo. Am mers cu trenul şapte zile şi şapte nopţi, fără să ştim nimic, deoarece miliţianul nu ne dădea voie să comuni­căm cu nimeni. Mama mare se căznea să fiarbă o supă de pasăre pe gazieră, dar, cum trenul a frânat, s-a vărsat supa pe mâinile şi picioarele mamei mari, care s-a opă­rit cu fiertura. Am mâncat puţină carne din supă, mai mult crudă decât fiartă, dar tot a fost ceva. Trenul măr­far mergea foarte greu, pentru că trebuia să lase cele­lalte trenuri de persoane să circule. Circulam numai noaptea şi se târa ca un melc. Îmi amintesc că, într-un târziu, am zărit nişte dealuri. Poate că nu ne trimit în Siberia, mă gândeam eu, sau poate suntem măcar în ţară.

Aşa vorbeau şi ceilalţi, sperând să fim măcar între ai noştri. Copil fiind, mă plictiseam de moarte. Să fii de zece ani şi să te afli numai printre adulţi, fără să te poţi juca, este foarte plictisitor.

Eu încercam să-mi reamintesc de călătoriile noastre cu trenul, când mergeam la Bucureşti cu părinţii, sau de întâmplări hazlii şi astfel mai trecea vremea. Într-un târziu, am ajuns la Dolhasca, un nod de cale ferată, de unde am mers spre Fălticeni. Asta am aflat-o mai târ­ziu, pentru că atunci nu prea ştiam ce se întâmplă cu noi. Când am ajuns la Fălticeni, ne-am închinat şi am mulţumit lui Dumnezeu că suntem printre ai noştri, adică printre români şi că nu eram în Siberia. Aici, de bine de rău, ne aflam în ţara noas­tră şi într-un sat de oameni, pentru că ne-au dus la Rădăşeni, o comună la vreo patru kilometri de Fălticeni. Ploua mocăneşte, de ziceai că e noiembrie, nu iunie. Altfel peisajul era fru­mos. Două dealuri şi două văi ne despărţeau de Fălticeni. Satul era bogat, cu livezi de meri şi pruni, dar pământul era galben şi lipicios şi, pretutindeni, noroi pe uliţe.

După aceea, a început repartizarea deportaţilor. Mili­ţianul, care răspundea de noi ne-a spus unde tre­buie să mergem fiecare la câte o familie. Familia mea, impropriu spus familie, pentru că, de fapt, eram numai o parte din ea, a fost repartizată la Irina Ieremia, o văduvă înstărită, dar zgârcită, care stătea tocmai în vârful dealului. Ea ne-a dat o cameră din faţă, numită „casa cea mare“, mare şi friguroasă. Eu mă întrebam cum va fi la iarnă, dacă în iunie era aşa de frig. Între timp, mama şi mama mare au dat jos din căruţă lada în care se aflau cele câteva lucruri, luate în grabă.

Prima zi de deportare mi s-a părut tot atât de urâtă ca şi viaţa noastră. Prima duminică la Rădăşeni a fost infernală. Aici eram prizoniere, pentru că nu puteam pleca din sat, decât până la Fălticeni. Aveam domiciliu obligatoriu. Mama primise o ştampilă DO (domiciliu obligatoriu) pe buletin. Eu nu aveam încă buletin, dar eram trecută pe buletinul mamei, iar mama mare, nefi­ind pe lista deportaţilor, nu avea domiciliu obligatoriu.

Toţi deportaţii aveau această ştampilă pe buletin pentru ca să fie prinşi, în caz că pleacă în afara celor 25 de kilometri din jurul comunei noastre. Mama nu a avut curajul să plece nicăieri, nici măcar la tata, pentru că se temea să nu fie prinsă şi să i se mărească pe­deapsa.

Deşi n-a părăsit niciodată satul, miliţianul venea mereu să vadă dacă nu este plecată la tata sau în altă parte fiindcă o confunda cu o altă deportată, mai îndrăz­neaţă. Singura dată când a părăsit satul a fost când a mers să-şi schimbe buletinul, la Suceava.

În sat, erau mai mulţi deportaţi, vreo 30. Unii au fost negustori cunoscuţi în Giurgiu, ca domnul Mincu Popescu sau domnul Cristescu (proprietarul băii pu­blice), domnul Dumitrescu (avea magazin de fie­rării), doamna Marinescu (avea restaurant), domnul Radoslav sau domnul Meltiade (comerciant). Unii erau basara­beni, ca Mura Predescu, al cărei soţ arestat deţinuse un restaurant sau domnul Hâncu şi domnul Berbec. Era şi un evreu cu soţia, domnul Brandman. Mulţi erau acum bătrâni şi pensionari ca fratele tatei, George Stoenescu, fostul diriginte al poştei şi soţia sa, Kety, domnul Meltiade şi soţia sa, domnul Mincu Popescu şi soţia, dom­nul Cristescu şi soţia, cât şi domnul Hâncu.

Cei mai tineri au fost nevoiţi să se încadreze ca mun­citori necalificaţi, la Combinatul Forestier din Fălticeni, pentru un salariu de mizerie, cca. 160 lei pe lună. Mama a trebuit şi ea să muncească, pentru că avea trei guri de hrănit şi de trimis pachet tatei.

Mama mergea în fiecare dimineaţă pe jos peste patru kilo­metri, pentru că străbătea oraşul până la Combinatul Forestier. Aici mama era ajutor de sortator. La început, fiind prea slabă şi neputincioasă, pentru că suferise de febră tifoidă, nu voia nici un muncitor să lucreze cu ea. Munca lor consta în a aşeza scândurile groase (dulapi) în stive. Aceasta solicita destulă forţă fizică, iar mama era slăbită şi inspira mai mult milă decât încredere.

În colonie eram şi câţiva copii: Corina Marinescu, fata doamnei Rada Marinescu, Lidia Craiciu, fata dom­nului Lazăr Craiciu şi fratele ei, Simona şi Marius Dumitrescu, copiii domnului Dumitrescu şi cu mine. Ceilalţi aveau între 12 şi 17 ani, numai eu aveam doar zece ani. Copiii domnului Mincu Popescu, Mircea şi Lidia, erau studenţi în timp ce noi eram în şcoala gene­rală sau liceu.

Miliţianului nu-i plăcea să ne vizităm între noi. Noi copiii nu ne jucam unii cu alţii. Mama spunea că aici suntem în lagăr. Eu nu ştiam exact ce înseamnă asta, dar bănuiam că nu era ceva de bine. Credeam că e un fel de familie mai mare. Trebuia însă să stăm fiecare la casa noastră şi să nu luăm legătura cu ceilalţi. Nici la unchiul meu nu ne duceam, decât când primeam o carte poştală de la tata, să i-o citim.

Domnul Meltiade era destul de bătrân şi bolnav, sufe­rea de inimă şi soţia lui spunea că nu crede că va rezista până la primăvară. Îmi părea rău pentru el, pentru că luasem deja contact cu moartea, când a murit bunica Iana, mama tatei şi ştiam ce impact avea aceasta asupra celorlalţi. De fapt, chiar a murit după un an.

Pe uliţa noastră nu prea erau copii, dar chiar de-ar fi fost, părinţii nu i-ar fi lăsat să se joace cu mine, un copil proscris, mic-burgheză şi deportată, deci „duşman al poporului“.

Viaţa noastră de zi cu zi era aceeaşi, deci monotonă. În fiecare zi, mama se ducea la combinat şi se întorcea târziu. Noroc că mergea împreună cu ceilalţi şi mai uita de supărare, fiind mai mulţi. Pentru că nu primea sala­riu decât după 15 zile, ne-am rugat de gazdă să ne dea pe datorie zarzavaturi şi fructe proaspete. Ea a acceptat cu greu, fiind femeie zgârcită. Unchiul meu însă a ni­me­rit la o femeie foarte cumsecade. Fiecare cu norocul lui. Maricica, aşa o chema pe gazda lor, le dădea smân­tână, brânză, ouă şi mere pe gratis, pentru că îi era milă de ei, fiind bătrâni. Noi însă nu am avut acest noroc.

Pentru că era încă sărăcie, după al Doilea Război Mon­dial şi seceta din 1946, oamenii care munceau la oraş primeau cartelă pe care îşi puteau cumpăra zahăr, făină, ulei, carne, îmbrăcăminte şi chiar lemne. De cu­rând, avusese loc reforma monetară din 1952.

 

EXMATRICULAREA.
 

Tocmai când îmi făceam planuri de vacanţă, care se apropia, am primit „un cadou neaşteptat“, „o mare surpriză“. Aveam ora de matematică şi ne pregăteam să arătăm tema profesoarei, când uşa s-a deschis şi a intrat directorul şcolii. Ne întrebam ce s-a întâmplat că a intrat în clasă, pentru că el nu prea ne vizita decât la careu sau la şedinţele cu părinţii.

Cu un aer solemn, el s-a îndreptat spre catedră, a vorbit puţin cu profesoara şi apoi, venind spre clasă, a întrebat cine este Stoenescu Lăcrămioara. Eu m-am ridi­cat în picioare, tremurând, deşi nu mă ştiam vino­vată cu nimic.

Vocea lui gravă a căzut ca un trăznet asupra capului meu. Directorul a rostit o frază din care am reţinut numai „duşman al poporului“. Celelalte cuvinte parcă nu le înţelegeam sau nu voiam să le înţeleg. Ele îmi pecetluiau soarta, îmi opreau zborul meu de copil iubi­tor de carte şi-mi tăiau aripile. Eu eram „duşman al poporului“. Auzisem această expresie de multe ori, dar pentru oameni mari, nu pentru copii. Cum era să fie un copil duşman al unor oameni mari? Ce rău ar fi putut face el celor mari? Eu, un copil eram „duşman“ al unui popor de oameni mari. Era incredibil. Incredibil dar adevărat. M-am abţinut să nu plâng, să nu mă fac de râs.

 Directorul cred că s-a mirat de aceasta şi apoi a plecat. În pauză, mi s-a spus să părăsesc clasa. A fost cea mai cumplită zi din viaţa mea. Umilinţa aceasta m-a marcat întreaga viaţă. Eu, un copil bun, premiant în toţi anii să fiu obligată să părăsesc clasa în faţa copi­ilor şi a profesoarei? Oare ce au crezut acei copii? Au crezut ce li s-a spus. Că sunt „duşman al poporului“. Pentru ei aşa eram. O fetiţă deportată care avea un tată deţinut, pentru că făcuse politică împotriva statului. Eram nişte reacţionari care voiau să împiedice „înflo­ri­rea scumpei noastre patrii, Republica Populară Română“. Asta eram.

Întâmplarea nefastă mi se părea o catastrofă şi chiar aşa era pentru mine. Atunci, în preajma vacanţei, îna­inte de Crăciun, îmi părea un dar oribil făcut de Moş Gerilă, pe care nu puteam să-l sufăr din cauza numelui său de îngheţ. Mai târziu, când ne-am întors acasă şi am discutat cu o altă fetiţă deportată, am aflat că pe ea au dat-o afară din şcoală doar provizoriu şi apoi, după ce a trecut „valul“, au reprimit-o. Nu ştiu dacă şi-au asu­mat această responsabilitate sau a fost ceva pe plan local.

 

Lacrămioara Stoenescu

 

..........................................................

     

 Lăcrămioara Stoenescu, Copii - duşmani ai poporului , Bucureşti, Curtea Veche, 2007. 

 


Amintirile din copilărie întotdeauna au fost privite ca un „paradis pierdut”. Această perioadă, în care lipsa grijilor şi afecţiunea părinţilor sunt momentele cele mai frumoase, a fost umbrită, însă, pentru unii de tragicele evenimente de după cel de-al doilea război. Perioada comunistă rămâne pentru mulţi o epocă întunecată, care le-a afectat viaţa tocmai când erau copii, deci vulnerabili în faţa unor evenimente pe care nu le puteau înţelege. Volumul de faţă prezintă un asemenea fragment de viaţă bulversată de comunismul venit brusc peste noi, prin aducerea în faţa cititorului a amintirilor fetiţei de atunci, profesoară acum, Lăcrămioara Stoenescu.

La 5 ani, Lăcrămioara Stoenescu a fost deportată în judeţul Suceava ca fiică de „duşman al poporului”, tatăl ei, Cornel Stoenescu, fost pretor în comuna Vlaşca în anii 1941-1948 fiind arestat şi trimis la Canal. În carte este reconstituită perioada când a fost deportată, foametea, sărăcia, bolile, lipsa de solidaritate a oamenilor faţă de familiile deportate, condiţiile imposibile de muncă pe care trebuiau să le îndure cei cu „D.O.” (domiciliu obligatoriu) în buletin.
Pe lângă propriile amintiri, autoarea foloseşte la realizarea cărţii şi dosarul de urmărire al tatălui, care s-a aflat în atenţia Securităţii până în 1974, când a decedat. O mare parte a volumului o reprezintă amintirile legate de ostracizarea la care a fost expusă: „Directorul a rostit o frază din care am reţinut numai duşman al poporului. Celelalte cuvinte parcă nu le înţelegeam sau nu voiam să le înţeleg. Ele îmi pecetluiau soarta, îmi opreau zborul meu de copil iubitor de carte şi-mi tăiau aripile. Eu eram duşman al poporului. Auzisem această expresie de multe ori, dar pentru oamenii mari, nu pentru copii. Cum era sa fie un copil duşman al unor oameni mari? Ce rău ar fi putut face el celor mari? Eu, un copil, eram „duşman” al unui popor de oameni mari. Incredibil, dar adevărat. M-am abţinut să nu plâng, să nu mă fac de râs. Directorul cred că s-a mirat de aceasta şi apoi a plecat. A fost cea mai cumplită zi din viaţa mea. Umilinţa aceasta m-a marcat întreaga viaţă. Eu, un copil bun, premiant în toţi anii, să fiu obligată să părăsesc clasa în faţa copiilor şi a profesoarei? Oare ce au crezut copiii? Au crezut ce li s-a spus. Că suntduşman al poporului. Pentru ei aşa eram. O fetiţă deportată care avea un tată deţinut, pentru că făcuse poliţie politică împotriva statului. Eram nişte reacţionari care voiau să împiedice <înflorirea scumpei noastre patrii, Republica Populară Română>. Asta eram.”
În încheierea volumului sunt liste cu arestaţii din închisoarea Oneşti, din perioada 1952-1954, şi o altă listă cu deportaţii din judeţul Giurgiu. 
Autoarea redă prin tonalitatea scrisului o imagine a copilăriei pierdute, o lume a celor excluşi într-o societate care se dorea „perfectă”. „Am scris această carte, nedorind să iau cu mine în eternitate amintirile din deportare pe care am vrut să le afle şi cei care nu le-au trăit şi nu le vor cunoaşte, din fericire, decât din cărţi.”
 

Alexandru Matei
Expert, Serviciul Muzee-Memorie 

 

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)