Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | Īn limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Claudiu Popescu -

 

Cum să scapi basma curată

sau povestea unui ţap ispăşitor

 

 

             Să vă spun drept, domnule, eu īntotdeauna am ştiut ce se īntīmplă cu angajaţii mei. Şi nu pentru că-i monitorizez cu mijloacele acestea moderne, cu vreo mini-camera sau cu vreo tehnică de control psihologic. Doamne fereşte! Nu, domnule, eu ştiu ce fac aceşti oameni pentru că ştiu cum gīndesc. Pricepi dumneata? Acest cum e foarte important pentru că mă poate duce la ce. Bineīnţeles că oricīnd pot greşi, dar cu siguranţă īn cazul despre care m-aţi rugat să vorbesc am avut dreptate aproape pīnă la capăt. Īn mod normal nu divulg astfel de informaţii, dar dumneata eşti un receptor de īncredere.

 Toată lumea mă īntreabă de ce numai eu folosesc aşa dure şi laborioase interviuri de angajare. Mă acuză că fac discriminări, că īncalc drepturile omului etc., dar dumneata ştii bine că nu e aşa. Am dreptul să aleg ce e mai bun pentru afacerea mea. A, că nu le spun că datele obţinute la interviu le folosesc pentru a mă conecta la modul gīndurilor lor, da, ar putea fi o infracţiune. La aceasta răspund: niciodată nu am folosit datele acelea spre răul lor; ei nu au nevoie să afle, pentru că le-ar scădea randamentul de muncă; confidenţialitatea e strictă. Bine, bine, dar ce treabă am să aflu cum gīndesc oamenii, īn speţă angajaţii mei? Ce treabă are un antropolog, un fizician sau un filosof cu obiectul lui de studiu, aceeaşi treabă am şi eu. Studiez cum-ul gīndirii umane şi numele meu nu este psiholog. Dacă angajaţii ar şti ce urmăresc, atunci rezultatele ar fi aceleaşi din istoria cunoscută, adică o amplă ridicare din umeri. Mai bine să creadă că ei, prin scrisul lor, sīnt cei care influenţează pe alţii. Singura acuză pertinentă ar fi că nu prea īi tratez īntru-totul ca oameni şi că tind să-i cam număr ca pe oi. Ce să fac, aşa e moda astăzi, un fel de tehnicism, un fel de matematicitate, un soi de comunism machiat, pricepi dumneata! Eu, tu, el nu mai există, azi e decīt ăştia, ăilalţi, muncitori, africani, arabi, cetăţeni şi indivizi ai speciei.

            Īn esenţă, eu nu sīnt un director de ziar, ci un afacerist. Nu vīnd concepte, nu vīnd mīncare, nu vīnd pămīnt pe Lună. Vīnd palavre, sporovăieli şi accese de limbariţă. Şi caut să angajez oamenii perfect făcuţi să trăncănească nimicuri tipărite.

            Să trec īnsă la obiectul cererii dumitale. Actorii principali sunt doi ziarişti. Nimic interesant: şi-au plătit unele examene, au terminat facultatea şi au venit cu intervenţii să-i angajez la ceea ce ei cred a fi cel mai bun ziar din ţară. Ca să nu le īncalc dreptul la păstrarea anonimatului, am să folosesc un nume de cod. Pe Ionescu, cel mai mic, un puşti de 25 de ani, rocker, cu impresia că e rebel şi că se luptă pentru iluminarea maselor printr-un cuvīnt sau printr-o zdrăngăneală electrică plină de mesaj, dispreţuitor al ignoranţei, l-am făcut cronicar cultural. Pe Popescu, un tip morocănos, microbist şi misogin, care scrie pentru bani şi pentru nume, l-am făcut cronicar politic. Ceea ce mi-a ajutat experimentul a fost că cei doi se cunoşteau din facultate, īşi vorbeau amabil, dar fiecare credea despre celălalt că e un bou bogat şi ţicnit.

            Aflīnd că un mare istoric lansează īn oraş o carte inedită despre gīndirea militară romānească de la daci la N.A.T.O., şi că vor fi invitate mari figuri politice, l-am chemat pe Ionescu şi i-am zis:

- Mergi şi fă-mi o cronică amănunţită!

            Nu a trecut mult şi văzīnd că ar putea pierde onoarea să scrie şi să linguşească preşedinţi de partid, Popescu s-a īnfiinţat la mine īn birou, īncercīnd să mă convingă de necesitatea sublinierii tentei politice, cu atīt mai mult cu cīt ştia el de undeva că ziarul are o culoare democrată. De unde?, am culoare politică aşa cum are culoare un tablou de doi bani. M-am arătat foarte mirat de această dilemă: cum oare să se consemneze evenimentul, centrat pe carte sau pe politică?, şi l-am chemat şi pe Ionescu, explicīndu-i bunăvoinţa īn a rezolva cumplita şi neaşteptata contradicţie.

            - Domnule, este o carte de succes a unui autor de succes, sīnt puţine de felul ei şi trebuie făcută cunoscută, mai ales că are un subiect arzător, care se extinde īn multe laturi ale existenţei poporului nostru! se apără Ionescu.

            - Dar se poate să nu ne facem bine şi să nu profităm de aşa mare ocazie, să detaliem ceva bun despre preşedintele democrat, patronul nostru spiritual şi bineīnţeles despre doctrina pe care o reprezintă şi o aplică aşa bine?! Ar fi neglijent. Mai mult, ar fi nepăsare faţă de alegători şi faţă de conducere!, sare Popescu.

            - Mă băieţi, lăsaţi textele! zic eu. Facem aşa: fie colaboraţi şi scrieţi un singur articol, fie scrieţi două articole mai mici. Alegeţi acum!

            - Eu votez pentru două articole, zice Popescu.

            - Eu, nu! Ar fi interesant să ne unim forţele.

            - Atunci, dragi colegi, aleg eu pentru voi. Scrieţi două articole, dar astfel: Ionescule, tu accentuezi latura politică şi semnezi cu numele lui, iar tu Popescule, scrii mai cu aplecare despre carte şi semnezi cu numele lui. Ne-am īnţeles? Hai, pe cai şi pe tastatură! Uite două invitaţii pentru lansare !

            S-au privit circumspect, apoi īngroziţi că trebuie să facă altceva decīt ceea ce le-a intrat īn sīnge şi au plecat ca doi fraţi certaţi de tată. Aşa după cum aveau să-mi povestească, s-au īnţeles să meargă īmpreună la manifestare, că tot erau de la acelaşi ziar, şi l-au acceptat şi pe fotograf, un artist afemeiat, mai mult ca să evite discuţiile īntre ei.

            - Cele mai frumoase momente la o lansare sīnt īnceputul, cīnd apare toată lumea bună, şi sfīrşitul, cīnd ne īngrămădim la mīncare! zice Popescu arogant.

            - Eu prefer mijlocul, că pot să moţăi, zice dezinteresat Ionescu.

            - Eu prefer să apăs butonul aparatului aşa cum un japonez trage cu arcul!, zice fotograful. Cei doi rivali zīmbesc şi se aşează la distanţă unul de celălalt. Īşi iau notiţe, cerşesc cīte o carte şi plecă grăbiţi la redacţie să scrie pentru următoarea zi.

            De cum a ajuns, Popescu s-a īnfipt īn calculator şi a scris bunătate de articol, fără să facă măcar o schiţă pe hīrtie. Stīrnit de hotărīrea lui, i l-am citit imediat după ce a plecat. La prima citire nu am sesizat nimic, pentru că mă aşteptam să găsesc altceva, dar la a doua, ipoteza mi-a fost confirmată. Amintindu-mi discursul autorului, am remarcat că īi modificase cuvīntul cu multă abilitate, astfel īncīt autorul spunea acum c㠄la o disecţie cīt se poate de obiectivă a deciziilor militare geniale, de īnalt grad, au contribuit: disperarea umană, inteligenţa nativă, proverbialul gram de nebunie şi lanţul misterios al unor umbre din afara graniţelor, care ar fi manipulat forţa brută a Romānului”. A fost cea mai şireată şi isteaţă mişcare pe care am văzut-o la acest copil: a ales anumite pasaje potrivite şi apropiate şi a omis un rīnd tipografic, īn aşa fel īncīt să apară conjuncţia celor două bucăţi prin „şi”.

            Īnainte să plec, m-am asigurat că Ionescu m-a văzut aşezīndu-mă şi citind. De aici a īnceput cascada. Intrigat că şeful ziarului nu şi-a putut abţine curiozitatea, Ionescu s-a pus şi el să citească articolul pe care l-am lăsat la īndemīnă. Probabil că a sesizat imediat inadvertenţa, dar nu a venit să o raporteze, pentru că nu putea să justifice cum a ajuns să o constate. A gīndit că, fie Popescu vrea să-l īngroape, fie că m-am plictisit de el şi mă folosesc de naivul microbist să-l surp. I-a trecut prin cap să-l şteargă, dar nu a avut curaj. S-a asigurat apoi că, dacă i se va imputa ceva, va da toată afacerea īn vileag şi, tăcut ca un peşte, s-a aşezat să scrie şi el un articol. Mergīnd pe filosofia „īmi zici ciob, īţi zic hīrb”, a operat o mică modificare: a luat prenumele liderului opoziţiei, un conservator, şi l-a ataşat numelui liderului democrat. Iată afront cum nu s-a mai văzut.

            Cum se īntīmplă de obicei, hazardul īşi bagă coada: am dat drumul articolelor, dar au apărut cu pozele inversate. Fotograful, pe care l-am īnsărcinat cu aşezarea īn pagină a imaginilor, a pus poza cu cartea pe articolul semnat Popescu şi poza cu politicianul pe articolul semnat Ionescu, cel mai probabil pentru că a rămas cu o idee greşit īnţeleasă de la eveniment, cīnd Ionescu a pomenit īntr-o doară că şi-au inversat semnăturile.

            Īn dimineaţa următoare primesc două telefoane: de la un democrat cu greutate şi de la autorul cărţii.

            - Fane, īmi zice democratul, ai citit mă ziarul?

            - L-am citit.

            - Tu ştii că maculatura asta o citeşte juma’ de ţară?

            - Păi de ce o citiţi, domnule?

            - Mă, nu fă pe deşteptu’! Tu ştii ce legături am eu cu domnul preşedinte. Nu i-a plăcut.

            - Ce, ziarul?

            - Mă, mă enervezi! Ştii tu bine ce! Ţi-a intrat īn cap bolboroseala asta cu libertatea presei, faci pe americanul cu noi aci īn fundul Europei. Ştii bine cum stau lucrurile: scrii ce ne place, cīnd ne place şi despre cei care ne plac şi īi plăcem. Vezi că şi eu-s poet!

            - Dar nu īnţeleg...

            - Īncetează cu joaca. Zi, mă, cum ţi-ai permis să ne consideri o apă şi-un pămīnt, să ne uneşti numele?

            - Pe cine?

            - Crezi că i-a plăcut că l-ai numit ca pe dobitocul acela din opoziţia conservatoare?

            - Asta era!.. Greşeală de tipar, domnule !

            - Te ştiu eu pe tine, faci pe cinstitul şi pe ziaristul. Te joci cu focul, Fane şi eşti plin de motorină. Asta a umplut paharul.

            - Dar n-am scris eu articolul...

            - Mai şi minţi! Crezi ca mucoşii ăia de la ziar ştiu să greşească aşa de bine? Şi oricum sunteţi aceeaşi mocirlă!

            - Acuma noi sīntem o apă şi-un pămīnt?

            - Mă, tu să nu mă īntorci pe mine, că ştiu eu ce zic! Ziarul a intrat pe lista neagră a domnului preşedinte. Ce-ai vrut să zici cu poza cărţii, că domnul preşedinte e istorie, nu? Mă, hoţule!

            - Greşeală de tipar, domnule!

            - Mă, tiparul nu e al ziarului? E sau nu e? Atīt īţi mai zic: dacă vrei să trăieşti ca omul trebuie să fi cuminte ca un cīine. Ai auzit? Aşteptăm ziarul de mīine.

            Puţin după, telefonul sună iar.

            - Domnule Ştefănescu, v-am sunat să-mi exprim profundul dispreţ şi īnalta desconsiderare faţă de ziarul dumneavoastră! Nu se poate domnule aşa ceva! Unde trăim? Nu vorbim aceeaşi limbă?

            - Dar ce s-a īntīmplat domnule?

            - Ei, iată cum mai pledaţi şi pe nevinovatul! Vă cunosc, domnule Ştefănescu, nu degeaba fac istorie!

            - Mă rog şi ce e cu asta?

            - De aceea pomeniţi de lanţuri externe care ne secătuiesc şi ne conduc.

            - Domnule, dar sīnt cuvintele dumitale!

            - Iată că doriţi neapărat să-mi pierd cumpătul. Dumneavoastră aţi fost de faţă. Eu n-am spus niciodată aşa ceva. Era alt context. L-aţi măsluit ca un parşiv ce sīnteţi, ca să mascaţi adevăratul geniului militar Romānesc, să-mi defăimaţi munca!

            - Dar n-am scris eu articolul...

            - Īn ziarul dumitale scrie aceasta abominaţie! Īn acest ziar, nu īn cartea mea, nu altundeva. Chiar nu mai aveţi pic de ruşine, chiar aşa vădit purtaţi acest război? Vă spun, domnule că mi-am dedicat īntreaga putere intelectuală să combat acest ziar infect, aceste fenomene parazitare şi nu sīnt singur! O să mă faceţi nebun să nu creadă lumea ce scriu, poate o să mă ucideţi, dar adevărul nu tace, domnule, adevărul ţīşneşte ca sīngele din artere!

            - Ne iertaţi, dar a fost o nefericită greşeală de tipar.

            - Tiparul e o maşină, domnule Ştefănescu, la fel ca mintea celor care o controlează. Două fiare care se ciocnesc şi se mīngīie. La revedere! Mi-ar fi ruşine cu astfel de comportament. Ce-aţi vrut să sugeraţi cu poza politicianului līngă vorbele mele, că istoria e politică? Nu, domnule, istoria īnseamnă oameni şi nu aflare īn treabă! La revedere!

            Următoarea zi, īntr-un ziar concurent, a apărut o cronică virulentă la adresa publicaţiei mele, cum că este de o incompetenţă crasă.

            Să vă spun drept, domnule, nu cred că v-ar folosi să aflaţi de ce actorii principali au scăpat basma curată şi de ce am căzut eu ţap ispăşitor. Pentru dumneata, cred că ar fi mai interesant să afli unde am greşit. Pe de-o parte, m-am aşteptat să se plece īntre ei şi să se mănīnce precum canibalii, iar pe de alta parte, habar nu am cum gīndesc eu īnsumi.

 

Claudiu POPESCU

2007

 

Redactia Agero nu īşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, īn concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face īn virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid īn mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (Romānia), Cezarina Adamescu (Romānia)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com