Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

DARURI DE CRĂCIUN (II)

POVESTE DE CRĂCIUN

Cornelia TURLEA-CHIFU

 

 

 

Trăia odată, într-o vreme nu prea îndepărtată, un om tare sărac, dacă ar fi să-i numărăm galbenii din pungă. El însă se credea a fi cel mai bogat de pe pământ. Şi asta pentru că avea o căsuţă plină de copii sănătoşi, harnici şi cuminţi, că nu-i ieşeau din cuvânt. Ba începuseră să meargă şi pe la şcoli, de unde adunau numai cuvinte de laudă. Îi iubea ca pe ochii din cap, mulţumind în fiecare zi bunului Dumnezeu pentru norocul ce dăduse peste el.

 

Trebuie să vă spun că pe atunci erau destui care preţuiau o astfel de avere. Omul nostru era unul dintre ei. Mulţi îi bătuseră la poartă încercând să-l înduplece să le dea şi lor spre înfiere un copil spre a-l creşte în case îndestulate şi lipsit de griji. El le mulţumea pentru gândul bun şi le spunea: „dacă n-oi avea cu ce-i hrăni, mă vor ajuta poamele şi rădăcinile pădurii, iar dacă n-oi avea cu ce-i încălzi, îi voi roti în jurul casei, după soare, da’ de dat, nu dau niciunul!” Copiii erau bucuria vieţii lui. Şi cu toate neajunsurile, trăiau fericiţi, mulţumindu-se cu puţinul pe care-l aveau şi crescând în grija şi dăruirea unuia faţă de celălalt, căci dragostea părintească poate de multe ori să ţină de frig şi foame.

 

O dorinţă avea însă omul, pe care n-o putuse niciodată îndeplini. Ar fi vrut  de Crăciun un brad mare împodobit, după cum era obiceiul, că doar avea cine să se bucure de el. Dar era peste puterile lui. Şi atunci, ştiindu-şi copiii plini de înţelepciune şi nevoind să-i vadă trişti în această zi de mare bucurie, le-a spus că  Moş Crăciun, cel despre care se crede că vine cu desaga cu daruri în seara de Ajun, este doar un joc al oamenilor şi că brazii împodobiţi în cinstea lui sunt un obicei adus de prin alte părţi, străin de credinţa străbunilor noştri.

 

Copiii l-au crezut, pentru că tatăl lor nu-i minţise niciodată şi tot ce le spunea el era sfânt. Aşa se face că în căsuţa lor Crăciunul era sărbătorit cu cinstea cuvenită Marelui Praznic, după legile vechi, ştiute din bătrâni, cu pioşenia Postului Mare, cu bucuria colindelor din seara de Ajun ce le desluşeau înţelesurile adânci ale sărbătorii şi cu câţiva cozonaci mari, împletiţi şi aburinzi care se topeau în mânuţele nerăbdătoare înainte de a fi scoşi din tavă.

 

Nimeni nu băga însă de seamă că odată cu lăsarea serii, mezina casei se strecura pe uşă, făcându-se nevăzută în întuneric. Aşa bătea strada în lung şi-n lat, oprindu-se acolo unde ferestrele erau luminate şi prin ele se puteau vedea crengile încărcate cu podoabe şi dulciuri ale brazilor împodobiţi. Stătea acolo, cuprinsă de vraja culorilor şi a luminiţelor  de pe ramuri şi de bucuria sărbătorii ce se revărsa din casele în care licăreau brazii. Parcă fiecare avea o inimă ce trimitea până afară în stradă raze de căldură şi iubire. Se bucura că de la an la an, geamurile cu brazi se înmulţeau. Globuri colorate, podoabe de tot felul din mărgele sclipitoare, îngeraşi din sticlă, figurine de turtă dulce, steluţe argintii şi râuri de beteală... le ştia pe toate, de pe fiecare brad şi din fiecare casă şi se mulţumea cu atât. Se întorcea cu grijă, ca nu cumva să afle cineva  pe unde umblase. Şi mai ales tatăl, care sigur s-ar fi întristat.

 

Era bucuria ei de Crăciun, în fiecare an. Şi secretul ei. Un secret dublu, pentru că niciodată nu le spusese celorlalţi copii, cu care se juca pe stradă, adevărul pe care-l ştia de la tatăl ei despre Moşul cel bun din Ajun şi brazii lui împodobiţi. Se simţea mare, mult mai mare decât ei şi importantă, păstrând o mare taină care-i fusese încredinţată, din dorinţa de a nu strica jocul  „de-a Moş Crăciun” dăruit copiilor de părinţii lor o dată pe an. Îi plăcea acest joc pentru că semăna cu o poveste în care toţi oamenii erau buni şi toţi copiii fericiţi. Şi nu ştia cum să aducă puţin din această fericire şi în casa lor. Se gândea cel mai mult la sora mai mică ce în urmă cu vreo doi, trei ani, întregise familia. Voia s-o vadă bucurându-se în jurul unui brad împodobit, cu bucuria cu care-i privea ea din stradă prin ferestrele luminate.

 

Aşa că într-o iarnă adună de pe afară ramurile pe care oamenii le taie din partea de jos a brazilor înainte de a-i fixa în suporturile lor şi le legă cât putu de bine de o parte şi de alta a unui băţ mai lung, pe care-l găsi mai potrivit. Prinse de ele mere şi nuci după cum se spunea în colinde şi cum auzise că se face pe la ţară, unde oamenii nu aveau podoabe speciale  şi le  împodobi cu lanţuri de hârtie colorată făcute chiar de ea. Nu era cine ştie ce, dar era tot ce putea face. Sub bradul improvizat aşeză puţinele jucării vechi

primite cine mai ştie de pe unde şi cu care oricum ea nu se mai juca.

 

Acum, pentru că tot este o poveste, am putea spune că peste noapte, Moşul l-a transformat în cel mai frumos brad de Crăciun şi de atunci el n-a mai lipsit niciodată din acea casă. Adevărul este însă că nimic nemaipomenit nu s-a întâmplat. Sora cea mică şi-a ales una din jucăriile vechi, a tras puţin de hârtia colorată şi  „bradul” s-a dărâmat. Ceilalţi, preocupaţi cu lucruri importante, nici n-au apucat să-şi dea seama  ce se petrece.

 

Poate că totul ar fi rămas aşa, nimeni n-ar fi ştiut nimic şi fata şi-ar fi continuat tăinuitele plimbări din seara de Ajun. Şi totuşi... nebănuite sunt căile lui Moş Crăciun. La şcoală, căci fata noastră era de acum mărişoară, învăţătoarea le-a cerut copiilor să scrie o compunere despre bradul lor de iarnă, pentru că vacanţa bătea la uşă şi sărbătorile se apropiau. Nu i-a fost greu fetei să pună pe hârtie povestea noastră. A doua zi, când i-a venit rândul să-şi citească tema, în clasă s-a făcut linişte deplină, iar când a terminat, învăţătoarea a rămas mult timp nemişcată, privind cu ochii umezi dincolo de ferestre. Era şi ea un suflet singur şi demult uitase de această bucurie a Crăciunului.

 

Aşa că a cumpărat un puiet şi împreună cu copiii din clasă, cu fata noastră şi frăţiorii ei l-au plantat  în faţa căsuţei lor, iar în Ajun, aducând fiecare câte un glob, o steluţă, lumânări şi beculeţe, beteală şi mărgele de sticlă, colorate, l-au ornat cum au ştiut ei mai frumos. Bucuria a fost mare şi seara, de neuitat. În jurul bradului au cântat colinde şi s-au înfruptat din cozonacii mari şi aburinzi, proaspăt scoşi din cuptor. De atunci, în fiecare an, copiii împreună cu învăţătoarea lor şi cu cei ai casei se adunau să împodobească bradul care devenea tot mai falnic şi mai frumos. Veneau şi alţii, de pe toate străzile, să se bucure de el şi să asculte colindele bătrâneşti.

 

Anii au trecut şi toţi s-au împrăştiat care pe unde, după rosturile lor, dar n-au uitat niciodată să se întoarcă de Crăciun şi să împodobească bradul care crescuse şi el mai înalt decât casa. Iar obiceiul s-a răspândit peste tot, încât şi astăzi, prin parcuri şi prin pieţele mari ale oraşelor, oamenii îmbracă brazii în haină de sărbătoare şi se adună în jurul lor împărtăşind bucuria Crăciunului dincolo de pereţii şi uşile închise ale caselor.

 

Cornelia TURLEA-CHIFU

Timisoara

Decembrie 2007

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor şi redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]