Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Dacia - Fragment din romanul "Femeie dinaintea lui Dumnezeu"

(Lapis Lazuli)

în curs de apariţie la Editura Eikon din Cluj-Napoca

 Melania Cuc - redacţia Agero

 

 

Melania Cuc - redactia AgeroZic, că... minţi! Scri’toru’ e om cu cruce întreagă şi nu o femeiuşcă fără vlagă!

Că, şi la noi, la chiristigii era unu’, buun scriitor. Îi zicea, cum îi zicea... ?? Florică, aşa, bre ! Florică! El scria
            buştenii-n registru, îi socotea în cubici. Niciodat’ nu  a greşit.

Bărbaţii e deştepţi foc! Pă mine degeaba mă pui să socotesc cât face o ţigară cu un băţ de chibrit…

Tu, fato, bre, eşti d’a noastră; hartistă maaaree... mare cât Turnu’ Londrei !

-Doamne mă fereşte ! Turnu-i din piatră şi cu gratii, e o închisoare ...

-Poate. Da’ cărţile nu mă minte pe mine. Şi tu eşti Mare ! Uite, valet de verde, inimă neagră…

 Phi, da fâşneaţă-mi eşti, ca libelula; nici pe apă, nici pe cer, nici pe pământ nu ai loc de odihnit, de dormit.

 Lumea toată ţi-o stat la picioare, da’ nu ai ştiut maică, ce să faci cu ea. Ai lăsat destui bărbaţ’ cu buza umflată. Zi-mi, că nu-i aşa !  Nu prea pui preţ pe viaţă. Da’ia aminte la baba; tinereţea-i ca floarea, se scutură când ţi-e lumea mai dragă şi dacă n-ai pus sămânţă sub "brazdă"...mori la poarta azilului.

- Dar, de unde ai aflat dumneata, cea ce nu ştie nici mama săraca ??

- Păi se vede…

- Pe ce se "vede"? Doar nu pe obraz şi, mai ales, nu în lumina asta chioară, ca de gaz lampant.

- După cum te mişti în papuci, da’ mai ales după linejirii...

- Care "linjerii"!? Nu port nici sutien, nici…

- Ia, mai tacă-ţ’ gura aia spartă şi ascultă la baba! Rău faci că-ţi scoţ’ buricu’ la lume şi că nu suporţ’ pe piele decât mătăsuri din ălea fine. Da’, ai să-ţ’ schimbi năravul şi gustu’ subţire. Acolo, unde văz că te-o trimes Soarta, nu-s-există prăvălii cu chiloţi-şnur şi cu pijamale de mătasă.

- Nici nu-i nevoie. Eu dorm goală... Se împăună copilăreşte Dacia, dar, când simţi sticlirea metalică din ochii ţigăncii, icni, zicându-şi: M-am ţicnit! Eu, Diva, celebra Daciana Dugan îmi pun mintea cu una care, sigur nu are habar ce-i aia "globalizare" ?!

Scrâjnete de roţi blocate brusc în boghiuri, apoi de osii anchilozate la un semnal letal, i se răsuciră în timpane, astupând de tot vorbele ţigăncii.

Nu realiza încă şi nu se temea, că tot ceea ce mai rămăsese din amintirea ultimului tren de lux dinsecolul XX, era un biet vagonet împotmolit în nămeţii care creşteau, îl năpădeau de sus şi de jos.

Dincolo, în lumea din care ea evadase sau, din care fusese "extrasă"- era încă zi plină, era în amiază cu arşiţa, trasă în aparate sofisticate de climatizare, caniculă purtată direct dintre ciulinii bărăganelor de odinioară.

Dincoace, în vagonul de lemn vechi, lumina Lunii pline mânjea noaptea, ca o ciozvârtă de carne crudă, vopsea în roşu de lupanar feţele celor două făpturi- una ca şi bătrână şi cu  aur cât să astupe cu el o fântână ; cealaltă încă în putere, dar... fără dorinţe strict personale, fără bagaje şi care, se credea detaşată de lumea din care plecase.

            Dacia nu ştia, nu o interesa dacă intra în tunel sau în dimensiuni paralele.

 Noaptea era burduhoasă şi ea o resimţea agasantă, greţosă, aşa cum înainta, cum venea  peste cu ea, cum i se apropia... ajungeau gură în gură.

 Şi în pofte era noaptea aceea, ca femela gestantă. Sorbea, lingea respiraţia condensată pe geamul, sub care, pe plăcuţa cât o aşchie de fildeş, cineva... cândva... scrijelise cuvântul "..sporgenssis". Acum, cuvântul acela nu mai avea nici o semnificaţie.

In clipa următoare nu mai era ţipenie de om în tot trenul, apoi nu mai era nici tren şi nu  era gară pe afară, nici peron cu felinare dincolo de albul zăpezii ce se repezea-n pământ cu furie de câine în turbare.

Dacia fusese un punct singular în peisajul hibernal clar, o femeie în blugi americani, cămaşă după moda estivală din acel an, şi cu papuci brodaţi într-un atelier tahilandez, puşi direct pe picioarele goale...

Pe umerii înguşti, peste părul negru şi retezat abrupt, de jur împrejur... fulgii agresivi  se aşezau ca nişte cărămizi de  piatră ponce, în zid.

 Lângă ea, odată cu ea ardea, se dematerializa ultima linie ferată a continentului care fusese cândva Europa.

 Liniştea grasă ca bobul de linte în apă, numai ea rezista, germina, da cârcei, creştea, se prindea cu ventuze de franjurii fularului alb, care apăruse de niciunde şi, cu care ea, dansatoarea îşi proteja picioarele, - două membre inferioare cotate la bursa celebrităţii la milioane.

 Simţise încleştarea, ca pe sufocare, fetusul când rupe placenta,- tot stări ireale obţinute prin administrare de amintiri tragice.

 Nu o mai deranja nimic, nici izul de tabac acrit impregnat în cionturile de lemn din mobilierul sărăcăcios, care nu trăgeau cu urechea, nici cu ochiul, dar se afişau aproape obscene, cu protezele inerte ale invalizilor de război, aşa, tone de lemn sec depus în vagonul cazon, aşteptând să ajungă la spitalul din spateel frontului.

 Dar, războiul cald şi războiul rece trecuseră. Numai umbra durerii soldaţilor mai ieşea la linie, ca o mumie toată în fleanduri ce semănau teribil cu draperiile din pluş scump ale vagonului în retragere, cu steagurile tuturor statelor beligerante.

 În colţul ferestrei cu urme de diptere neînregimentate ca specie, Dacia  îşi privi ochii, nasul, gura; faţa... pe care şi-o cunoştea cel mai bine, nu din oglinda veneţiană ci, de pe panourile publicitare mari cât Capitoliu.

 Nu mai era ea, nu mai semăna defel cu Diva care fusese simbolul unui veac în care nici oamenii şi nici caii nu mai visau să le crească aripi!

 Liniştea rea îndrăznea, i se prindea de gene şi sprâncene, de clavicula stângă şi de cea dreaptă, intra, se înşuruba în inima, care, doar ea,- muşchiuleţ harnic şi fără prea mari pretenţii, se încăpăţâna să se zbată, să bată...

Părea că o maşinărie ireversibilă fusese pusă în funcţiune de un nebun şi el, cel fără de raţiune, o accelera chiar cu propria-i viaţa; el şi Dacia Diugan, în echipă, mergeau mână în mână spre distrugere sigură.

I se făcuse frig şi fierbinţeală deodată, ca şi cum ar fi locuit într-un tub cu mercur fără formulă precisă.

Apoi, auzi, pipăi, simţi cum trenul acela  se reîntregea şi se desfunda din troiene. Era iar ca un balaur ; fără a fi viu, dar nici mort încă. Fără cale ferată sub roţile în mişcare,  fără impiegat de serviciu, trenul fantomatic bâjbâia ca orbul prin ceaţă.

Ddung-u-dun-dung...! Duuung...!  Venea, se apropia de ea, de femeie, ca berbecele;  se retrăgea, nu lovea şi... pleca-n marşarier, scrâjnind, virând, trecând  nepermis de aproape şi ţăndărind tot curcubeul, podul acela în email vopsit şi sprijinit pe doi piloni din oxid de fier.

Dung!!!dungggg...

 

 Melania Cuc

 redacţia Agero

 

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)