Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Dan SANDA -  Duşmănia

Din amintirile unui ghid de la ONT

 

 

Angajaţii Agenţiei de Turism din Mamaia aveau grijă să nu se prea intersecteze prin excursii şi îi puneau în autocare diferite pe nemţi, pe francezi şi pe englezi. Uneori, în ,,Delta de două zile’’, la Hotelul-Restaurant Lebăda din localitatea Maliuc, aflată pe braţul Sulina, chiar în inima Deltei Dunării, trebuind să convieţuiască apropiaţi unul de altul, mai apăreau mici conflicte.

Trecând pe lângă masă ,,scăpau’’ un brotăcel care sărea prin farfurii. Vedeai la câte o cameră agăţat de mânerul uşii verun şarpe mort în loc de ,,don’t disturb’’.

Vedeai şi răceala disimulată prin discreţia cu care se tratau, ignorându-se la servitul mesei, în turnul din curtea complexului, la focul de tabără, prin satul Mila 23 unde uneori îl întâlneam, cu cizmele lui pescăreşti până pe şold, pe tatăl lui Ivan Patzaichin, tânărul lipovean, cel mai iute vâslaş de pe glob.

Nu uitau de necazurile reciproc pricinuite cândva nici în faţa măreţiei naturii, la plimbarea cu bărcile pe canale, nici la bordul luxosului vapor cu zbaturi – vestitul ,,Tudor Vladimirescu’’, nici pe ,,Călimăneşti’’, sau pe vedetele tip Zarea.

În plimbarea de-a lungul braţului Sulina se vedeau, sub zborul săgetat al sutelor de păsări, întinderi de nisip ca în deşert, pădurici alternând cu pâlcuri răzleţe de arbuşti şi stufăriş în care mişunau vietăţi.

Nu, nisipul nu e sterp, colinele sunt îmbrăcate în răchitiş, văiugile năpădite de bălării, de flori, de lăstăriş.

Prin ostroave sau pe grindul Chituc, sau pe cel numit Saiele, după bivuacurile rudimentare de dedemult, pentru a adăposti oi şi vite cornute, de unde se termină asfaltul şi încep zonele mai aride, şerpuiesc drumuri de pământ nisipos cu şleauri de căruţă, bătute doar de picior de om şi de cal.

Pe acolo sunt bălţi, spaţii mocirloase-ntinse şi mai nimic cultivat de mâna omului.

În general, indiferent încotro ai fi privit, desluşeai forţa viguroasă a naturii.

Sălciile plângătoare pe malul apelor chiar plâng - picură seva în exces de pe o frunză pe alta până jos.

Emoţionaţi, nemţii mei exclamau: ,,mein Gott, wie am Anfang der Welt’’ - ,,doamne al meu, ca la începutul lumii’’.

Aşa şi era. Delta oricărui fluviu chiar e un creuzet al vieţii deoarece oferă condiţii de umiditate şi factori pedoclimatici prielnici.

Pelicanii în colonii pluteau liniştiţi în spaţiul deschis al apelor.

Noi treceam cu navele pasager uneori chiar prin apropierea lor. Şi cei răzleţiţi păreau cufundaţi într-un greoi preget meditativ şi ne lăsau blânzi să ne apropiem de ei până la o aruncătură de băţ. Sfidau sutele de obiective foto, apoi îşi luau zborul peste ape cu o mlădioasă lentoare de la guşa imensă plină cu peşti încă vii sau diferite stârvuri.

Pelicanul e considerat sanitarul apelor deoarece înfulecă şi peştii morţi.

Când plecam în plimbare, câte şase persoane într-o barcă, parcurgeam canalele tăiate parcă la sfoară în întinderile de stufăriş.

Treceam domol pentru a nu speria păsările, care priveau permanent în jur unduindu-şi sacadat gâturile în timp ce îşi căutau precipitate hrana.

Lumina zilei, blândă şi liniştitoare, ne purta privirea până la orizont, ca peste un lan de grâu, căci avea culoarea mierii.

Alteori pătrundeau bărcile noastre şerpuind în şirag prin labirintul de ape de sub sălcii. Ramurile lor, dar şi ale altei vegetaţii arboricole, se împreunau deasupra capetelor noastre împiedicând să mai pătrundă razele soarelui.

Era periculos uneori căci vreo încâlcitură de vreascuri ne împiedica să trecem, şi, obligându-ne să ocolim, ne-am fi putut rătăci. Fără băieţii cunoscători am fi fost pierduţi.

Aceştia erau tocmiţi pentru aşa ceva. Conduceau bărcile şi dădeau la rame rar, şi îşi ţineau răsuflarea emoţionaţi chiar şi ei.

Lumea aceea calmă te îndemna la regăsire de sine. Unii dintre ei îşi aprindeau lanternele, şi acea tăcere nemişcată părea blajină, dar ne înfiora pe toţi.

Si turiştii se transfigurau gândind la ce le povesteam de obicei.

La lumina zilei, satele pescăreşti păreau pitoreşti, dar casele acelea rare, aşezate chiar în poala desişurilor, li se păreau pline de bizarerii, căci ei ştiau de la mine tot felul de legende, întâmplări stranii şi istorii macabre cu fete pierite în hăţişurile fără de sfârşit, şi care li se arătau noaptea, alunecând pe oglinda apelor, îmbrăcate în alb sau despuiate.

Le îngropau măsura cu slujbă, cu popă şi cu jelire pentru a le alina tulburarea acolo, în moarte, şi a putea uita pe cei vii şi a-şi găsi liniştea veşnică.

Le povesteam despre sunetele nopţii venite dinspre întunecimi ca din altă lume, despre năluciri, sau cum vedeau aievea, din beznă, ochii aprinşi ai unor jivine de pradă.

Le povesteam legende despre urme mult mai mari decât ale lighioanelor obişnuite.

Le traduceam direct ce spuneau localnicii, despre cum umblau cu pelin la brâu să fie ocrotiţi când duceau caii la păscut de-a lungul întregii nopţi, nevoiţi să trăiască permanent cu teama în suflet.

Oamenii locului, prin drumurile lor, trebuia să se fereau de loc pârlit sau bătătorit de ,,hora ielelor’’, şi să nu le răspundă la chemări, căci altfel li se strâmba gura, şi să nu se uite fix în beznă, mai ales când împrăştiau capcane pentru bizami, când făceau pândă pentru a împuşca mistreţi, sau lupii care dădeau roata pe la saivanele cu oi.

Turiştii erau interesaţi de întâmplări stranii, unele de-a dreptul înspăimântătoare,

de blestemele şi nenorocirile căzute asupra unora.

Îi fascina obiceiul pescarilor de a purta amulete la gât sau la brâu, ca să alunge răul, sau că aveau totdeauna la ei talismane pentru îmbărbătare, când se risipeau la pescuitul de noapte.

Îi încântau astfel de poveşti, căci unii veneau în căutarea neobişnuitului, şi erau nesăţioşi după senzaţii, impresii şi ciudăţenii.

Cu tot spectacolul acela nou şi interesant al acelor sate cufundate în tihna naturii, unde omul e la fel de slab ca oricare vietate, nu îşi transmiteau impresii prin vreun zâmbet, ceva, când apăreau în faţa noastră alte grupuri de oameni din ţări foste beligerante.

Nu deveneau mai prietenoşi nici acolo în inima sălaşului atâtor păsări răspândite prin acea misterioasă vegetaţie şi văzând atât de aproape desăvârşirea creaţiei lui Dumnezeu, care îşi vărsa tihna asupra noastră, asupra omului.

Nici acolo şi nici prin faţa dioramelor de la muzeul Deltei Dunării din Tulcea, sau în parcul Ciuperca, la turul de oraş, sau pe peronul portului fluvial, nu-şi dezvăluiau şi nu-şi împărtăşeau trăirile, şi nici văzând şiragurile de liane încâlcite ca la tropice, în splendida pădure Letea, care s-a plămădit din năpădeala de stufăriş ce a muşcat cândva din terenul nisipos.

Când traversam două vaporaşe apropiate ca la abordaj când atacau piraţii, ca să ajungem la al nostru care era al treilea, treceam din unul în altul făcând câte doi paşi periculoşi pe nişte podeţe cum se pun când sparg trotuarele pentru conducte.

Vaporaşele erau legate cu parâme şi lipite, totuşi rămânea o distanţă cât grosimea anvelopelor puse din belşug de-a lungul bordajului cu scopul amortizării lovirii de debarcadere, şi dacă ar fi scăpat careva prin acel gol s-ar fi dus în cap pâna la fundul apei printre carenele aproape verticale.

Când păşeai pe acele podeţe era necesară atenţie şi dibăcie, căci era ca şi cum ai merge pe o scândură în timpul cutremurului.

Noi, ghizii şi personalul de bord, îi ajutam pe toţi, peste o sută de turişti, să sară acele "pârleazuri" mişcătoare.

Se aţineau ca în poartă la jocul de fotbal. Nemţoaicele mele, chiar dacă erau împreună cu soţii, uneori se trezeau singure, căci aceştia nici nu se mai sinchiseau de ele, şi ei înşişi acceptau docili sprijinul nostru. Unele, robuste bine, se aruncau în tine cu voioşie de la jumătatea podeţului aceluia lung de vrun metru, ca dulăul blând, fără discernământ, de să te dărâme dacă te prindeau pe picior greşit. Mai cădeai în fund sau lat cu vreo malacă pe tine, ca şi Goliat fulgerat în frunte de pietricica din praştia tânărului David.

Râdeau fericite. Se lăsau prinse în braţe şi sutienele lor pufoase umplute pâna la refuz li se iveau de sub decolteurile strâmbate, şi li se turteau de se umfla conţinutul în afară ca şi cozonacul dospit în tavă.

Trimiteau apoi şi bezele, aşa, cu vreun sân jumătate ieşit din cuibarul lui.

Era învălmăşeală şi prilej de mult amuzament, căci fiind aşa la grămadă nu mai luau în seamă pericolul.

Dar...

Când se intersecta francez cu neamţ îşi înghiţeau amândoi limba. Parcă ar fi fost însemnaţi cu fierul roşu, sau ar fi purtat ca în lagăre steaua lui David – aceea cu şase colţuri - cusută pe haine, aşa se recunoşteau între ei.

Zâmbetele se transformau în rictusuri sau dispăreau. Chipurile li se umbreau şi chiuiturile de frica aceea veselă se estompau subit.

Refegiştii erau mai aroganţi, ei îi sfidau pe francezi şi pe englezi.

Francezii chiar nu meritau asta. Ei sunt destul de calzi, dornici de tovărăşie şi bună dispoziţie, gurmanzi, şi le place mult carnea.

Vorbeam cu ei englezeşte pentru că, indiferent dacă înţelegi, când e vorba să deschizi gura în franceză e dificil.

Englezii erau cu aerele lor de gomoşi. Se vedea de la o poştă că legau greu de tot prietenii, etalând excesiv acea sobrietate înnăscută, altfel măsură a civilităţii lor admirabile.

Erau însă şi excepţii de englezi prietenoşi.

Deşi orice seminţie omenească are tiparele ei, ca structură sufletească depinde şi de la individ la individ.

Aşa cum erau nemţii mei, nu erau totuşi mofturoşi ca spaniolii, care, obişnuiţi cu standardele turismului de la ei, aveau un nivel prea mare de aşteptări, şi erau foarte greu de mulţumit.

Sensibili la nevoile "staniolilor", cum îi porecleam noi de fiţoşi ce erau, ghizii lor le erau aserviţi, altfel riscau să fie certaţi şi ameninţaţi că li se face reclamaţie la delegatul de firmă, şi făceau sărmanii pe dracu’n patru să îi mulţumească.

Le ocupau locuri pe şezlongurile cel mai bine poziţionate pe punte. Puneau la repezeală o poşetă, un ziar, o borsetă, o oglinjoară, un ruj, o geacă, şi uneori le sărea ţandăra unora dintre ai noştri. Erau scaune berechet pe punte, ajungeau pentru toată lumea însă şezlonguri erau mai puţine. Deşi era un privilegiu, era jale când se nimerea să călătorim cu "Tudorul" – un vapor cu zbaturi, de croazieră fluvială. Ieşea cu lungi dispute.

Dura călătoria din Tulcea pâna la Maliuc, unde aveam cazare, aproape cinci ore şi luam un dejun somptuos la bord, dar apărea problema următoare: grupul căruia dintre noi să servească la "submarin".

Trăgeam şi la sorţi, dar ne certam şi pe valabilitatea tragerii. "Submarin" era salonul de jos din cală, unde nu era lumină naturală şi nici priveliştea aceea superbă a apelor tivite de vegetaţia şi nisipurile pitoreşti specifice Deltei.

Deşi refuzat, salonul acela de jos era la fel de elegant ca şi cel de sus, şi ambele erau de un lux aproape sfidător faţă de cum ştiam, noi naţia la grămadă, viaţa cenuşie de zi cu zi.

Pentru străinii care "aduceau valută ţării" se oferea ce e mai bun, clar.

Veneau zeci de mii de refegişti pe un sezon estival, dar ne împiedicam peste tot şi de redegiştii ce veneau prin sindicatul lor.

Noi, ghizii, ne procopseam şi cu grupuri de-ai lor. Aceştia erau mai mocăiţi.

Noi între noi ziceam că sunt din DDR - Der Deutsche Rest, adică... restul Germaniei

Prin Tulcea, pe chei, sau la îmbarcare, în minutele acelea libere, ori la plimbarea prin zona aceea dintre întinderea Dunării şi oraş, luminată parcă mai strident datorită reflexiei razelor pe luciul apei, printre ei se producea întotdeauna freamăt când apăreau grupuri de ofiţeri ruşi, planturoşi, cu vestoanele lor kaki cu nasturi lustruiţi cu sidol, şi cu caschetele lor înalte cu stemă deasupra cozorocului lat.

Am avut personal ocazia în călătoriile mele, chiar în anii aceia, să mă minunez deasemenea de impozanţa lor, prin recepţia imensă la Hotel Stadt Berlin.

Când îi vedeau aşa falnici îmi ţineau calea, şi se dădeau spre mine ca puii pe lângă cloşcă, nu chiar de frică, ci ca să mă întrebe de vorbă, dar cam în şoaptă.

Se cam fâstâceau, nu îşi mai îngăduiau îngâmfarea aceea, când băteau ei pasul de gâscă...

În timp ce ruşii îi priveau aşa, în treacăt, veseli şi relaxaţi, aceştia se uitau la ei chiorâş.

Deşi nu prea mă credeau, eu îi asiguram că nu suntem sub ocupaţie ca ei.

Faţă de refegişti, redegiştii erau mult în urmă.

Moneda lor, marca redegistă, nu era liber convertibilă ca aceea refegistă.

Diferenţa între noi, ca popoare, era că ei aveau mai multă mâncare, şi că pionierii lor purtau cravate albastre, altfel, aşteptau şi ei ani de zile maşinuţa de carton ,,Trabi’’, şi cumpărau şi ei prin Berlinul de est, cam ca şi noi în Romania, suc şi bere în sticle simple, uneori fără etichete, sau cu ele lipite strâmb.

Îşi cumpărau pe mărcile lor dulciuri fine şi parfumuri şi altele asemenea de la magazinele speciale numite Exquisite. Cei care dispuneau de valută, cumpărau şi ,,viski’’ - aşa pronunţau - de la Intershop – analog cu Comturistul nostru care avea magazinele ,,Shop’’.

Şi noi, românii de rând, aveam biciclete Peugeot aduse de vaporeni, motorete Carpaţi şi Vespa, motociclete Java şi MZ, maşini Lada, Dacia 1100 şi 1300, pe când ei, în timp ce delegatele refegiste de la Neckerman sau TUI aveau autoturisme Polo pentru a se deplasa pe la hoteluri, cele de la Reisebüro der DDR – adică de la Biroul de Turism al RDG-ului - aveau nişte Pegasuri amărâte în dotare, şi în încăperea în care lucrau la acte aveau pe perete tabloul cu Erick Honeker.

Au tăbărât şi ei atunci la căderea zidului pe locurile unde îşi petrecuse ,,conducătorul iubit’’ timpul liber, cum au tăbărât ai noştri, din Constanţa, dar şi din ţară, să viziteze fostele vile de la Neptun ale lui Ceauşescu, mai ales când se zvonise că veneau fantome noaptea şi mişcau mobilele din loc.

Honeker avea un fel de Neptun, de Scroviştea, sau de Snagov prin insulele Rügen de la Marea Baltică. Localnicii, întărâtaţi şi ei cu televizorul, în iarna aceea când apa era bocnă, au trecut pe gheaţă, trăgând săniile încălecate de copiii lor bălani, spre spaţiile acelea până atunci interzise.

Voiau să vadă ce se ascunde acolo.

Surprinzător, nici vorbă de bogăţii. Nu au găsit nimic deosebit, decât nişte camere joase şi modeste.

Pe acolo sunt plaje generoase cu nisip, nu grosier, de scoici, ca la Eforie, ci fin şi prăfos, ca la Mamaia noastră. Staţiunile de astăzi din acele insule sunt unite de oraşul Stralsund de pe continent cu acel pod superb de kilometri întregi, peste oglinda apelor, şi sunt de un lux ameţitor.

Din păcate, rar lipseşte pe acolo vântul acela nordic rece, încât stau câte doi la plajă adăpostiţi în nişte coviltire semicupă din rogojină de papură, sau împletite din nuiele.

Le răsucesc după dorinţă pe un pivot, contra vântului şi spre soare, ca pe morile de vânt din Olanda.

În localitatea Königsstuhl- scaunul regal-, pe colinele îmbrăcate în splendida mochetă a gazonului ce trăieşte şi iarna sub zăpadă, îţi taie faţa fileurile reci de aer chiar şi în luna mai.

Cei de prin acele insule sunt poate puţin cam aspri de la clima aceea nordică neprietenoasă, dar totuşi oameni potoliţi, poate chiar prea potoliţi...

Pe la noi, prin Mamaia, vedeai cu ochii tăi nemţi redegişti umili, cu creierul spălat şi mocofani ce nu au mişcat în front de-a lungul dictaturii, trăiţi şi ei în încremenirea comunistă.

Te mirai, dar ce să faci mai mult!?

Arătau timoraţi, ca sclavi ai unui sistem social, ca şi românii, umiliţi de istorie.

Poate e drept că nu ar trebui confundat poporul în ansamblu cu Hitler şi adepţii lui.

Poporul părea a fi extrem de smerit, dar numai capii nazişti fiind atât de diabolici i-au târât pe toţi în ororile săvârşite în fond împreună, şi pe care le-au lăsat moştenire întregii omeniri.

Cum să nu te miri de ei când chiar cu vestita lor semeţie ariană s-au lăsat scindaţi în aşa măsură încât redegiştii, obişnuiţi cu răul şi cu frica, văzând de la fereastra autocarului vreun grup de refegişti exclamau cu timiditate:

-Sieh mal, die Ausländer! -priviţi, străinii...

Cum să nu îi tragi de mânecă şi să te repezi: -Wie so? - cum aşa, sunteţi fraţii lor!...

Şi cum să nu rămâi perplex când răspundeau: -Nee!... Aproape că se duşmăneau şi ei ai lor între ei, nu doar cu alte naţii.

În Mamaia, prin ’86, când se dăduse dispoziţia să se închidă restaurantele la zece seara, refegiştii au devastat de furie câteva baruri, iar ,,fraţii’’ lor disciplinaţi... dezavuau aceste gesturi.

Când îi vedeai acolo, în Deltă, şi pe nemţi, şi pe englezi şi francezi, aşa porniţi, şi pe unii dintre ei chiar înverşunaţi, gândind mai adânc, începeai a crede că agresivitatea manifestată între ei, şi în general a omului cu vână ce depăşeşte cu mult pe cei obscuri din jur, nu e chiar o racilă, ci un instinct al rivalităţii, dat cu un rost.

E ,,calitatea’’ celor care nu lasă de la ei, şi dintre aceştia se ivesc liderii capabili să îşi aroge puterea şi să şi preia responsabilitatea ei. Ce ar fi fost fără marii filozofi, marii inventatori, marii înţelepţi? Puterea umană, din păcate nu numai a binelui, constă şi în aceştia, dar mai ales în capacitatea liderilor ce devin conducători, şi împing lumea înainte.

 

Dan Sanda

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)