HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

Dana GHEORGHIU

Poveşti de dragoste şi de moarte

 

După întâmplările pe care mi le-ai povestit ieri după-amiază, cum îţi spuneam, mi-au venit în minte altele, socotite uitate, de pe vremea când, înainte de-a ne fi mutat, Otta mi le depăna în plimbările noastre din prejma râului. Şi ele sunt povestiri care au fost salvate de oralitate şi-au circulat peste ani şi peste veacuri ca nişte legende, unele intrând chiar şi-n lite-ratura cultă, şi ţin de acelaşi moment, al flagelului. Numai că acestea sunt cu totul diferite ; sunt poveşti de dragoste şi de moarte, căci şi-n timpuri cumplite şi fără de speranţă iubirea a reuşit să se lege şi poate că a fost cu atât mai trainică, cu cât era mai disperată - aşa presupun.

Iar oamenii au vorbit multă vreme, poate că la început în şoaptă, apoi tot mai convinşi de adevărul celor spuse, despre frumoasa soţie a umilului gropar. Unii spuneau că nu-i lucru curat şi că femeia ar putea să fie moartea însăşi, care se strecurase cu chip mincinos printre ei şi le va aduce numai necaz şi durere ; alţii ziceau că, dimpotrivă, va purta înspre ei doar bine şi bucurii, căci de când a apărut în casa groparului şi numărul morţilor s-a împuţinat, şi molimei parcă i-au mai slăbit puterile şi a pornit să se îndepărteze ; totuşi, mulţi se vădeau încă neîncrezători şi-o priveau cu ochi răi, cerând să fie izgonită din Cetate...
Şi nimeni nu-i sărea în ajutor decât bărbatul care o salvase, vrăjit de frumseţea-i ce, până şi-acolo, sub mormanul de leşuri, unde o găsise, se păs-trase vie şi parcă-l săgetase, astfel că nu s-a îndurat s-o arunce în groapa comună ci, răpind-o, a vrut să-i facă ei, singură, mormânt, la căpătâiul căruia, în taină, s-o jelească. Însă atunci când a purtat-o în braţe, i s-a năzărit că de pe buzele-i pale s-a desprins, vag, abia auzit, un suspin şi n-a mai încredinţat-o pământului lacom şi rece.

A dus-o în casă şi, frecându-i corpul şi trecându-i peste faţă suflarea lui caldă, a trezit-o din letargie !

Cât i-a fost dat, apoi, bărbatului să trăiască, ea a fost lumina din casa lui. Iar, cu timpul, cei care s-au temut de tânăra soţie şi i-au fost potrivnici au încetat să se mai teamă, întrucât zilele, lunile şi anii şi-au urmat cursul, şi florile au reînflorit, iar păsările şi-au înălţat cântul, şi jivinele au puiat, iar fiii şi fiicele oamenilor au zămislit alţi fii, şi femeia, al cărei nume nu s-a păstrat, ci doar amintirea unui chip înstelat, şi-a trăit această nouă viaţă, în adâncă iubire, alături de cel care i-a dăruit-o.

Şi încă mulţi ani, oamenii au pomenit despre cele întâmplate. Şi poves-tea a trecut de la unii la alţii şi a ajuns până-n zilele noastre. În ea se arată cum, în acele timpuri de năprasnică urgie, care se înteţea anotimp după anotimp, de parcă se vestea sfârşitul lumii, în acele zile cumplite, deci, floarea iubirii a reuşit să-şi desfacă petalele şi să-şi înfăţişeze corola, în toată bogăţia. Şi nu puţini au fost aceia care au grăit, minunându-se, despre frumuseţea aproape nepământeană a fiicei de morar. Despre chipul bolnd şi înfăţişarea-i diafană. Şi mulţi au dorit să o aibă, râvnind să şi-o facă soţie, dar ea se legase, s-a aflat, prin jurământ, să nu fie decât a unuia singur : a feciorului mijlociu al mai-marelui peste breasla tăbăcărimii. Altminteri, prefera chilia mănăstirească. Cum însă timpul nu era potrivit petrecerilor şi bucuriei, au hotărât să aştepte. Şi-n toată vremea, iubirea le-a rămas neprihănită.

A fost, însă, sortit să vină o zi în care visele li s-au spulberat : după o noapte chinuită de nesomn, dimineaţa, când fata şi-a desfăcut cămaşa în faţa oglinzii, a văzut pe piept întâia pecete a bolii ! Şi-atât cât au ţinut-o puterile, înainte ca s-o cuprindă fierbinţeala, a zorit spre casa celui iubit - dar el, deja, pornise spre ea.

S-au întâlnit la mijloc de drum, pe o stradă pustie. Avea să-i dea aceeaşi veste cumplită, înscrisă pe faţa-i schimbată. Şi după ce disperarea li s-a stins şi s-au resemnat, au decis să nu se lase-n seama celei care-i însemnase, condamnându-i. Dacă jurământul lor nu e cu putinţă să se împlinească pe astă lume, şi-au zis, vor face-n aşa chip încât să rămână uniţi în veşnicie.

Furişaţi, pe mal, pe sub sălcii, urmând firul râului... Însoţiţi doar de privirile mărgelate ale poporului de păsăret care-şi contenise, dintr-o dată, cântarea. Spre podeţul de lemn, din spatele morii. De cum au ajuns, cu obrajii brăzdaţi de lacrimi, s-au îmbrăţişat pentru ultima dată. Şi-n acest chip, înlănţuiţi, s-au aruncat în apa cea tăcută.

Iar râul i-a primit numaidecât. Şi-a despicat în grabă unda, ca să-i cuprindă şi ca să-i poarte la vale, pe sub bolta de crengi plecate. Sub privirile aceloraşi păsări cu glas îngheţat, singurele martore ale întâmplării, şi, poate, ale bătrânului vagabond ce dormita amorţit pe sub tufe şi le-a zărit, ca prin vis, căderea. Şi după ce apa n-a mai răbdat să ţină taina, oamenii i-au găsit întinşi pe-o fâşie de nisip, pe una din insuliţele îndepărtate, aproape de ieşirea din Palanca Mare...

Peste ani, cînd trecerea molimei a devenit amintire, podeţul a primit nume. Şi i-au zis „Puntea Iubirii“, întrucât aici au început să se perinde alţi tineri, veniţi să-şi promită iubirea. Şi ei se legau, mai întâi, prin puterea cu-vintelor, ca apoi să se cunune. Lucrul acesta s-a petrecut vreme îndelungată, încât unii poate că nici n-au mai ştiut de ce primise nume podeţul, până-n ziua în care, umflate şi ieşite din matcă, sfărâmând lemnul putred, apele l-au purtat cu ele, la vale.

Nici muzică, nici baluri, nici nunţi sau botezuri la care, adunată, lumea să se veselească şi să se bucure de viaţă. De mult, între zidurile Cetăţii s-a stins orice fel de cântare iar sunetul sprinţar al viorilor, atât de drag locui-torilor, a amuţit cu desăvârşire.

Şi, totuşi, nu se ştie de unde venit, un viorist rătăcea pe străzi. Înalt şi tăcut, cu plete întunecate. Din când în când, oprit în vreo piaţă sau la o răscruce de drumuri, îşi trecea arcuşul peste strunele viorii, desprinzând un ton înalt şi suav, aducător c-un suspin. Şi cânta apoi, dezvelindu-şi sufletul ; şi toată durerea şi spaima şi iubirea omenească erau cuprinse în acea cântare fără de nume. Cei care-l auzeau, îşi simţeau sufletele cutremurate şi zoreau să plece din preajma lui. Pe cine jelea, nu s-a aflat niciodată, întrucât el însuşi a căzut, curând, atins de aripa bolii. Iar după ce l-au aşezat în mormânt şi deasupră-i a pornit să se înalţe în grabă pământul, după ce a fost acoperit cu totul, pe cer s-a ivit din senin un nor neasemuit care, alungindu-se şi crescând, a luat forma unei viori uriaşe.

Şi multă vreme după aceea, în anumite zile, la ceas confuz şi trist de amurg, pe cer apărea un nor — cu gât subţire şi trup arcuit, de violină. Şi prin frunzişul pomilor, strecurată, câte o adiere de vânt aducea cu sine sunet îndepărtat, de corzi, de parcă alte viori, numeroase, alăturate celei dintâi şi unindu-şi glasurile, ar fi venit să plângă soarta acelui instrumentist, nelăsând ca amintirea lui să se şteargă.

Niciodată oamenii nu s-au îndoit de cele petrecute şi au povestit despre iubirea acelei mame care, prăbuşită pe lespezi, a înaintat în genunchi, de la uşa bisericii şi până în faţa statuii Fecioarei. Şi o dată ajunsă, şi-a ridicat copilul în braţe, către chipul blând al Prea Curatei, să-l poată privi. Şi-a grăit, aşa cum grăieşte o mamă altei mame, de la suflet la suflet. „Tu, Maică Sfântă, a spus, care ţi-ai crescut odorul cu dragoste şi cu grijă şi te-ai bucurat de primul lui pas, de prima lui vorbă, de întâia faptă de bine, nu lăsa să piară acest copil înainte de-a se fi înălţat în picioare, de-a fi învăţat să vorbească, de-a fi cunoscut gustul bucatelor şi bucuria jocului şi toate cele următoare într-o viaţă omenească.“

 

 

Foto: Imagine de la lansarea din 20 octombrie,  autoarea alaturi de criticii Adrian Dinu Rachieru si Cornel Ungureanu

 

Şi-a stat aşa femeia ceasuri întregi, cu pruncul amorţit în braţe, şi s-a rugat cu ardoare şi a promis, pentru viaţa lui încă netrăită, să dea în schimb lumina ochilor ei albaştri şi darul vorbirii şi bătăile inimii sale să înceteze, dar să pulseze în pieptul lui firav, întărindu-l, şi, pe măsură ce se ruga, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, în jurul ei a început să se lăţească un abur de lumină, ce a cuprins-o şi a învelit-o într-un halou strălucitor. Iar chipul blând şi visător al Fecioarei s-ar fi părut — au povestit câţiva martori — că a prins a zâmbi şi din ochii statuii s-au prelins, peste obrajii de marmură, câteva lacrimi.

Atunci, deodată, copilul a zvâcnit, iar genele i s-au zbătut deasupra ochilor închişi care s-au deschis, şi-n braţele femeii trupul răcit s-a reîncălzit şi buzele vinete s-au dezvineţit, iar pruncul a întins mâinile, căutând sânul mamei. Aceasta, după ce a rostit cuvinte fierbinţi de mulţumire, ajunsă acasă, în înţelegere cu bărbatul ei, şi-a dat aproape tot avutul celor loviţi de soartă şi cât au trăit, în casa lor, ologii şi sărmanii au găsit întotdeauna adăpost şi un blid cu mâncare. Şi când s-a petrecut din viaţă, o mulţime de oameni au înso-ţit-o în haine cernite, pe ultimul drum, în semn de respect şi de preţuire. Iar după ce a dispărut întreaga familie, lumea a vorbit multă vreme despre minu-nea dumnezeiască, petrecută-n biserica iezuiţilor, când, milostivă, Fecioara a dăruit viaţă acelui copil ce pornise, deja, pe drumul morţii.

 

(fragment din romanul Pesta)

   

    Dana GHEORGHIU *

    Membra a Uniuniii Scriitorilor

 

..........................................................................................

 

 

* Absolventă a Facultăţii de Filologie din Timişoara, secţia română-franceză, promoţia 1972;

1972–1975 : ziaristă la cotidianul „Viitorul“ din Drobeta Turnu–Severin;

1975–2008 : referent la Casa de Cultură a Studenţilor, Timişoara;

Activitate literară în cercuri, cenacluri, grupări : Cenaclul Uniunii Scriitorilor, filiala Timişoara; Cercul de proză, Timişoara ; Cenaclul

Casei Universitarilor, Timişoara ; Cenaclul „Pavel Dan“ al Casei Studenţilor din Timişoara (de a cărui îndrumare se ocupă din 1990) ;

A debutat publicistic în : 1984, revista „Orizont“, cu proza Emma-tante;

Debut editorial în volumul : Gustul livezii (volum colectiv), Editura „Facla“, Timişoara, 1985 ;

Colaborări la revistele : „Orizont“, „Orient latin“, „Forum studenţesc“, „Luceafărul“, „Arhipelag“, „Semenicul“, „Banat“ ş.a ; realizatoarea emisiunii

„Interferenţe culturale“ (1995–1997), în cadrul Studioului de radio „Europa Nova“, Timişoara ;

Volume publicate : Gustul livezii (volum colectiv de debut), Editura „Facla“, Timişoara, 1985 ; Întoarsă, clepsidra (proză scurtă), Editura „Facla“,

Timişoara, 1988 ; Timişoara 16–22 decembrie 1989 (volum colectiv de reportaje), Editura „Facla“, Timişoara, 1990 ; Maja desnuda (roman),

Editura „Amarcord“, Timişoara, 1997 ; Die Fabrukler (Povestiri din Fabric), Editura „Marineasa“, 2007 ; Pesta (roman), Editura „Brumar“,

Timişoara, 2009.

Traduceri : (din limba franceză) : Michel Foucault, Boala mentală şi psihologia, Editura „Amarcord“, Timişoara, 2000 ; Didier Nordon (sub direcţia)

Plictiseala — melancolie fecundă (împreună cu Lizuca Ciobanu), Editura „Amarcord“, Timişoara, 2001 ;

Premii literare obţinute : Premiu pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara şi al revistei „Orizont“, 1988 ;

Din 2008 este membră a Uniunii Scriitorilor.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com