Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | Īn limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

DE CE URLĂ CĪINII

Claudiu Popescu

 

       

            Īţi scriu sub privirile altora. De aceea nu te descumpăni, nu vei īnţelege, nu pentru că īţi lipseşte ceva (deşi n-ar strica să citeşti cărţile pe care ţi le-am dat), ci pentru că voi fi excentric, adică īn afara cercului. Numai gīndul că īţi voi explica fiecare rīnd al acestei scrisori mă umple de bucurie. Bucuria o īnţelegi uşor. Vei zīmbi, te vei mira ca un copil, pe la jumătatea explicaţiilor īmi vei mīngīia obrazul şi voi īnceta. Aşa că mai īntīi bucuria şi apoi mirarea.

Eu descopăr, nu construiesc. Poate sīnt blestemat. Te-am descoperit pe tine. Să nu spui vreunui suflet. Mă gīndesc că mi-ai fi potrivită. Cu siguranţă mă īnşel. Nu te īntrista, mă īnşel pentru că potrivirea e dinamică, e un fel de sculptură prelungită. De altfel, mă uimeşte că pot fi aşa de sincer, fără teamă. Cum aş putea fi altfel faţă de tine care eşti sinceră chiar şi cu prezenţa. Iată că mai degrabă prefer să te ating decīt să-ţi scriu, dar viaţa, evenimentele, destinul ipocrit, nu ştiu cum să-i spun, poate teama mea, mă ţin departe şi mă simt ca un prizonier īnfometat.

Īmi ceri mereu noutăţi din oraşul acesta de exil. Ce-ţi pasă ţie că toate lucrurile se petrec sub ochii mei? Nu e nimic nou aici, nici măcar eu nu mai sīnt nou. Vei rīde, dar află că ceea ce mi-a dat speranţă a fost un cīine care urla īntr-o staţie. Pe un trotuar murdar, līngă un gard albastru de tablă ondulată, un cīine maro, hīrşit īn multe lupte, urla către rīu, cum urlă cīinii după stăpīnul pierdut. Tăcea numai cīnd se apropia cineva. Am rămas līngă el cīnd staţia s-a golit. Un spectacol īnfiorător. Durere, sfīşiere īn urletul lui, īnsă nu mă lua īn seamă, de parcă nu eram acolo. Am īncetat să-l alint la gīndul că va sosi cineva chemat de strigătul lui. Atunci mi-a venit speranţa, privind către rīu... Şi aşa din autobuz īn autobuz.

Cei care mă priveau scriindu-ţi, m-au fotografiat. Nu erau turişti. Vei avea acum o dovadă īn plus că eu sīnt cel care scrie, dar cine sīnt acum acesta care scrie? Nu-ţi irosi timpul cu aşa īntrebare. Cel mai potrivit ar fi să spun că sīnt un norocos, dar am promis să nu mai pronunţ acest cuvīnt vreodată. Nici pe tine nu te numesc.

Aşteaptă-mă tot acolo, līngă lalea, chiar de va fi frig, că voi veni mai devreme.

            Pīnă la revedere, adio

            C. 

 

(fragment de scrisoare a unui călător din 123; prima pagină - o fotografie imprimată cu un om şi un cīine īntr-o staţie -, s-a pierdut)

 ............................................................

         Schimbīnd registrul, spuneţi-ne vă rugăm care este opinia dumneavoastră despre cīini, īn speţă cei comunitari. Io vă spun, dar numai să publicaţi că nu vreau să-mi răcesc gura de pomană! Sīntem firmă serioasă. Nici nu mă īndoiam. Domn’e, cīinii comunitari sīnt o pacoste, o lepră. Numai la noi şi prin triburi mai vezi aşa ceva. Se poate să-ţi fie frică să ieşi pe stradă?! Păi nici comuniştii nu m-au speriat aşa, că-s tare de īnger. Dar jigodiile astea trebuie eradicate, exterminate, păi ce-am ajuns, ce onoare avem noi? Vezi Doamne, drepturile animalelor şi alte bazaconii d’astea scornite acum. Să mă scutească, la mine nu ţin, nu am chef să mă muşte un cīine infect, mai mă trezesc cu cine ştie ce boală, şi aşa spitalele sīnt depăşite. Doar ştiţi că au şi omorīt oameni şi copii, le-au sărit la gīt. De oamenii ăia nu ne e milă, ce, ei nu aveau drepturi? Că doar sīnt oameni, nu şobolani. De vină e primăria şi oamenii miloşi care le dau de mīncare. Mă rog, nu zic să-i īmpuşte pe toţi, să-i omoare ca pe cīini, vorba aia. E scump. Să-i castreze, dar să nu le mai dea drumul, să-i ţină undeva īnţărcuiţi. Şi cīnd le vine ceasul, să-i injecteze cu niţcaiva şoricioaică, lasă-o īn plata ei că nu e scumpă otrava, poţi face otravă şi din catran de chibrit cu zeamă de varză. Le e lene, asta e, le e scīrbă. Important e că sīnt un pericol, o ameninţare adevărată, sub nasul nostru, dau risc de infecţii şi atacă integritatea omului, păi nu?, trebuie scoase mīinile din sīn. Pe mine mă muşcară de două ori. Şi acum era o potaie īn staţie care urla ca o fiară turbată de mă trecură toate năduşelile. Voiam să-i ard un şut dar īs cam lent. Acum foarte serios, am ajuns nişte slugi animalelor. Să ne fie ruşine, ce?, noi sīntem moluşte? Sclavi, domn’e, asta e, robi! Mai vezi dimineaţa pe unii īncercănaţi, mototoliţi, neraşi, īn halat, īn faţa blocului, traşi de o namilă de cīine. Şi mănīncă mai mult decīt un copil, bestiile. Uite unde am ajuns: băgăm mai mulţi bani īn blana jigodiilor decīt să facem copii. E trist, e jalnic. S-a dus de rīpă societatea asta. Pe vremea mea nu ţineam dobitoacele aşa īn puf. Animalul trebuie să aibă un folos pentru om, să fie bun de-o muncă, altfel valea!, n-are ce căuta. Acuma: vai ce drăguţ e! Or fi ele drăgălaşe, dar te bucuri cu măsură, nu le pui la masă cu tine să-ţi sufle īn gură şi să-ţi lingă din blid. Mai ales cīinii, că put! Mai văd pe la televizor organizaţii, asociaţii, firme, ce-or fi ele, care cheltuiesc o căruţă de bani să dea jos o pisică din copac, te mai bagă şi la răcoare că n-ai grijă de ea şi īn Africa īncă mor oamenii ca muştele, aci moare omul la coadă la medicamente. E cufureală vestică. Se plictisesc de moarte. Pe cuvīnt. Ştiţi ce ne-a zis părintele la predică, ne-a spus că au divinizat materia, aşa e, se pupă cu animalele īn bot, ei care, na, ar putea citi o carte, sau ar putea ajuta alt om. Aţi mai văzut dumneavoastră o altă specie de animale care să facă aşa, să ocrotească pe alta īn detrimentul propriilor semeni? Io nu! Ajunserăm şi noi nişte animale. N-aţi văzut tinerii că dau din cap ca boii şi umblă neraşi ca ţapii?! O să ajungem să ragem cum urla cīinele ăla din staţie. Să ne fie ruşine!

 

(fragment tehnoredactat după o īnregistrare digitală; s-au evitat  formulele pedepsite de Consiliu)

            şapte jumate

am un abces pe limbă şi mă doare de mor. N-am mīncat nimic din cauza asta. Trebuie să stau cīteva ore īn picioare, deşi tocmai doctorul mi-a zis să mă odihnesc. Să fie el sănătos, că eu am treabă. Şi nu ştiu de ce, dar treaba īmi iese mai bine cīnd sīnt bolnav. Trebuie cercetat.

opt şi-un sfert

e multă lume la cabinetul lui. Cred că toţi din provincie. Un burduhănos putred intră fără să aştepte la coadă. Un copil doarme pe o geantă. Sper să nu fie tocmai el pacientul. Săracul. O tipă se uită la mine. E faină. Mă cam ia ameţeala (nu de la tipă).

nouă şi ceva

a intrat doctorul īn operaţie. O urgenţă. Īl caut mīine că n-oi muri. Şi dacă mor, nu-l mai caut, na! Copilul n-a vrut să ia ciocolată, de fapt nu l-a lăsat maică-sa. Trebuie să fii pregătit de moarte. Sigur că da. Sună a slogăneală tīmpită. Sīnt teribil de trist.

nouă şi ceva

de ce eşti mă trist? Că e unu-n mine care ţipă, altul care trage cu mitraliera, altul care face dragoste, altul care e şef. Şi s-ar certa īntre ei? Nuo. Pentru ce dau 150 de lei pe lună la sănătate? Dacă mor, cine-i mai dă? Şi autobuzul ăsta parcă merge pe ulei vegetal.

zece şi zece

e un tip īn staţie care şede līngă un cīine. Cīinele urlă de-şi varsă maţele. Scheaună de durere, nu ştiu. Mamă, ce nenorocit e! Tipu’ scrie ceva pe-o foaie. Īi fac şi eu o poză. Are moacă d’asta de artist, mi-e milă de el. Mi-e milă de mine. Ce are cīinele acesta de urlă aşa, mă? Tipu’ mă roagă să-i imprim şi lui poza, īmi dă bani, cică e un xerox mai la vale. Mai pot eu să merg pīnă acolo sau o să mă tīrăsc de-a buşelea? Nu-mi vine să plec, să las cīinele.

zece jum’ate

pe gard scrie cu grafiti „amar”. Ce bine s-a nimerit amarul ăsta. Sau nu e nimereală oarbă? Īi dau poza şi pleacă. Cīinele nu mă bagă-n seamă, plīnge. Ei, plīnge! E animal, cum să plīngă?! Eu plīng.

nu mai ştiu cīt

amar şi-un cīine care urlă. De ce? Că şi eu urlu. Că toţi urlăm. Cine ştie ce-o fi scris ăla acolo, poate a amintit şi de mine. Vrea una să-mi ia interviu. Lasă-mă duduie, nu vezi că-s bolnav?, ia-l pe tataie! Cum se leagă evenimentele! Da, asta e!, trăirile adīnci, intense, au calitatea de a ordona şi de a lega evenimentele, coboară şi deretică viaţa, ca să priceapă omu’. Le regizează. Sau, sau dezvăluie o coerenţă preexistentă. De ce urlă cīinele? Păi ca să pricep eu, d’aia! Ieri, cīnd iubeam, nu i-am văzut numele prin nu ştiu cīte locuri răzleţe? Ba da! Aoleu ce amărīt sīnt! Ha, ha, haaa! Amar şi-un cīine care plīnge.

                           (fragment din jurnalul unui „pacient”)

 © Claudiu Popescu

 

Redactia Agero nu īşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, īn concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face īn virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid īn mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (Romānia), Cezarina Adamescu (Romānia)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com